Am murit ca să mă regăsesc! : Anita Moorjani at TEDxBayArea

Doctorii i-au dat Anitei Moorjani doar ore de trăit, când în dimineaţa zilei de 2 Februarie 2006 a ajuns în comă la spital. Incapabilă să se mişte din cauza cancerului care-i răvăşise organismul aproape patru ani, Anita a păşit într-o altă dimensiune, de unde cu absolută claritate şi-a înţeles viaţa şi care e scopul ei pe Pământ. A putut alege dacă să se întoarcă la viaţă sau nu şi a ales să se reîntoarcă atunci când şi-a dat seama că „Raiul" e o stare de spirit, nu un loc în spaţiu. Asta a avut ca rezultat o remarcabilă şi totală însănătoşire. Discursul Anitei te va inspira să-ţi transformi viaţa, trăind cât mai autentic, descoperindu-ţi marile pasiuni, depăşindu-ţi temerile cele mai mari, trăind dintr-un loc de pură fericire. Povestea ei adevărată îţi va zdruncina convingerile despre tine, despre scopul tău pe pământ, despre sănătatea, relaţiile şi viaţa ta!

About our speaker.

ANITA MOORJANI BIO:

Anita Moorjani has become something of an international sensation since her book "Dying to be Me" hit the New York Times bestsellers list only two weeks after its release in March, 2012. She had experienced what most people never have; she "crossed over," and came back to share what she learned. Her remarkable NDE (Near-death experience) and subsequent healing from end-stage cancer is one of the most amazing cases ever recorded. Doctors had given her mere hours to live when she arrived at the hospital in a coma on the morning of February 2, 2006. Unable to move, and in a deep coma as the result of the cancer that had ravaged her body for nearly four years, Anita entered another dimension, where she experienced great clarity and understanding of her life and purpose here on earth, and was given a choice of whether to return to life or continue on into death. Anita chose to return to life when she realized that "heaven" is a state, not a place. This subsequently resulted in a remarkable and complete recovery of her health within days of her return.

Born in Singapore of Indian parents, Anita has lived in Hong Kong most of her life. She is multi-lingual, and from the age of two, grew up speaking English, Cantonese, and an Indian dialect simultaneously. She had been working in the corporate field for several years before her cancer diagnosis in 2002.

She is the embodiment of the truth that we all have the inner power and wisdom to overcome even life's most adverse situations, as she is the living proof of this possibility.

World-renowned author, Dr. Wayne Dyer has been instrumental in bringing Anita's story to public attention, and wrote the foreword to her book. He subsequently invited her to appear on his TV special, "Wishes Fulfilled", which airs frequently on PBS.

Following the global success of her book, which is being translated and published into 34 different languages, Anita has regularly been interviewed on various prime time television shows around the world, including three times on "Fox News" in New York, "The Jeff Probst Show" in Hollywood, cable TV's "National Geographic International", "The Pearl Report" in Hong Kong, "HeadStart" with Karen Davila in the Philippines, CNN documentary in production, among many others.

She inspires her audience to transform their lives by living more authentically, discovering their greatest passions, transcending their deepest fears, and living from a place of pure joy, and has the ability to explain such mind-bending concepts as timelessness, non-duality, and simultaneous realities, in such simplified terms that everyone can understand.

Anita is currently one of the most sought after inspirational speakers in the world and addresses sell out audiences all over the globe.

website: http://www.anitamoorjani.com

Facebook Page: https://www.facebook.com/Anita.Moorjani

In the spirit of ideas worth spreading, TEDx is a program of local, self-organized events that bring people together to share a TED-like experience. At a TEDx event, TEDTalks video and live speakers combine to spark deep discussion and connection in a small group. These local, self-organized events are branded TEDx, where x = independently organized TED event. The TED Conference provides general guidance for the TEDx program, but individual TEDx events are self-organized.* (*Subject to certain rules and regulations)

Mă bucur atât de mult că sunt aici!

Mă bucur mult să vă întâlnesc!

Motivul pentru care mă bucur atât

e că nu ar fi trebuit
să fiu în viaţă acum.

Ar fi trebuit să mor pe 2 februarie 2006.

Ar fi trebuit să fie ultima mea zi
în această lume fizică,

pentru că atunci doctorii
au spus soţului meu şi familiei

că mai am doar câteva ore de trăit.

Aveam limfom în stadiul N,

adică o formă de cancer
al nodulilor limfatici.

Mă luptasem deja patru ani cu cancerul.

Patru ani această boală mă devorase.

Se răspândise prin sistemul limfatic.

Începuse cu o umflătură la gât

apoi s-a răspândit în sistemul limfatic

şi la acel moment, după 4 ani,

aveam tumori, unele cât o lămâie,

care se întindeau de la baza craniului

în jurul gâtului, în jos spre torace,

sub braţe şi până pe abdomen.

Deja, chiar înainte să intru în comă,

plămânii îmi erau plini de fluid

şi de câte ori mă culcam

mă înecam cu propriul meu fluid.

Muşchii se deterioraseră complet

încât cântăream 38 kg.

Arătam ca un schelet cu piele.

Aveam leziuni largi pe piele

pe unde toxinele se scurgeau din corp.

Nu eram capabilă să diger nimic.

Aveam o stare subfebrilă continuă,

nu puteam să merg,
pentru că muşchii erau deterioraţi

aşa că stăteam culcată constant

şi eram plimbată într-un scaun cu rotile.

Eram permanent legată la un tub de oxigen.

Nu puteam respira fără el.

În acea dimineaţă, pe 2 Februarie 2006,

am intrat în comă.

Doctorii spuseseră
că erau ultimele mele ore

pentru că organele mele cedaseră,

nu mai funcţionau,

aşa că familia a fost anunţată

ca dacă cineva dorea
să mă mai vadă înainte să mor,

acuma era momentul s-o facă.

Fără ca nimeni din jur să-şi dea seama

deşi părea că sunt în comă,

iar ochii îmi erau închişi,

eu ştiam tot ce se petrecea

peste tot în jurul meu.

Eram conştientă de soţul meu

care, deşi trist, era lângă mine,
ţinându-mă de mână.

Eram conştientă de tot ce făceau doctorii:

introduceau tuburi în mine
ca să elimine fluidul din plămâni

ca să respir mai uşor.

Eram conştientă de tot ce se întâmpla.

Era ca şi cum
aş fi putut vedea 360 de grade.

Puteam să văd tot ce se întâmpla
în jurul corpului meu.

Dar nu doar în camera unde îmi era corpul,

ci şi dincolo de ea.

Era ca şi cum m-aş fi expandat.

Eram conştientă de corpul meu fizic,

îl puteam vedea întins pe patul de spital,

dar nu eram ataşată de acel corp.

Simţeam de parcă puteam fi oriunde

în acelaşi timp.

Era ca şi cum oriunde mă gândeam,
acolo mă aflam.

Eram conştientă de fratele meu,
care era în India.

Corpul meu era în Hong Kong.

Asta mi se întâmpla în Hong Kong.

Fratele meu era în India,

grăbindu-se să prindă avionul
ca să mă vadă.

Dorea să mă mai vadă
înainte să-mi dau sufletul.

Şi eram conştientă de asta.

De parcă eram cu el. L-am văzut în avion.

Apoi am devenit conştientă

de prezenţa tatălui
şi a celui mai bun prieten,

pe care-i pierdusem, care decedaseră.

Dar am devenit conştientă de prezenţa lor
ca şi cum m-ar fi îndrumat

comunicând cu mine.

În acest stadiu expansiv simţeam ca şi cum

eram într-un tărâm clar,
în care înţelegeam tot.

Am înţeles de ce aveam cancer.

Am înţeles că eram mult mai mare,

de fapt noi toţi suntem mult mai mari
şi mai puternici decât ne dăm seama

cât suntem în corpurile fizice.

Simţeam și că eram conectată cu toţi,

cu toţi doctorii care mă tratau,
cu asistentele,

cu soţul, mama, fratele,

şi cu toată lumea, ca şi cum
toţi împărţim aceeaşi conştiinţă.

Simţeam că pot simţi ce simţeau ei

tristeţea lor,

resemnarea doctorilor.

Dar în acelaşi timp,
nu eram absorbită de dramă,

dar înţelegeam ce simţeau ei.

E ca şi cum toţi avem aceeaşi conştiinţă

pe care chiar dacă n-o exprimăm
în corpurile noastre,

tu şi eu şi noi toţi,
suntem expresia aceleiaşi conştiinţe.

Aşa simţeam.

Simţeam ca şi cum tatăl meu încerca
să-mi spună că nu-mi venise timpul,

că trebuia să mă reîntorc în corp.

N-am vrut la început,
pentru că mi se părea că am de ales,

dacă să revin sau nu.

Nu doream deloc
să mă reîntorc în trupul meu

pentru că nu vedeam nici un motiv bun

să mă întorc în acel trup bolnav,
pe moarte.

Eram o povară pentru familie,
sufeream, nu exista nici un motiv.

Aşa că nu doream să mă întorc.

Dar în clipa următoare,
ca şi cum înţelesesem pe deplin

că acum, ştiind ce aflasem,

şi pentru că înţelesesem
ce cauzase cancerul,

ştiam că dacă aleg să mă reîntorc în corp,

aveam să mă vindec foarte foarte repede.

În acel moment

am decis să mă reîntorc
şi am auzit

ca şi cum tata şi cel mai bun prieten
îmi spuneau:

„Acum că ştii adevărul
despre cine eşti cu adevărat,

întoarce-te şi trăieşte-ţi viaţa
fără teamă."

În acele momente m-am trezit din comă.

Iar familia mea era
atât de fericită că mă vedea.

Iar doctorii nu-şi puteau explica.

Doctorii erau acolo, surprinşi,

dar foarte precauţi,

pentru că nu se putea ştii...

Eram foarte slăbită şi nimeni
nu ar fi putut aprecia

dacă voi rămâne conştientă,

dacă mă voi însănătoşi
sau dacă voi cădea înapoi în comă.

Dar eu ştiam că urma să fiu bine
şi spuneam întregii familii:

„Știu că o să mă fac bine.
Încă nu mi-a venit timpul."

În cinci zile tumorile din organism
s-au micşorat cu 70%.

După cinci săptămâni
am fost externată din spital.

Nu mai aveam cancer deloc.

De atunci mi-am reînceput viaţa

şi, după cum credeți,
o percep complet diferit.

Înţeleg altfel lumea.

Acea experienţă mi-a schimbat părerea
despre corpul fizic,

despre corpul meu, despre boală
şi modul în care percepeam lumea.

Mi-a fost greu să mă reintegrez în viaţă

după acea experienţă.

Cel mai bun mod în care pot explica
ce simt e prin metafore.

Una preferată e cea a unui depozit.

Vă rog să vă imaginaţi

că ne aflăm într-un depozit unde e beznă.

Imaginaţi-vă că e întuneric beznă

şi că nu vedeţi absolut nimic,
așa întuneric e.

Nu vedeţi nimic nici în faţă, nici în jur.

Dar imaginaţi-vă că în mână
aveţi o lanternă mică.

O aprindeţi

şi cu ea vedeţi pe unde sunteţi.

Vă orientaţi doar cu puțina lumină
dată de acea lanternă micuţă.

Tot ce vedeţi în depozit

e doar cât permite lanterna.

Dacă luminaţi într-acolo,
vedeţi doar ce-i acolo.

Tot restul e în întuneric.

Luminaţi dincolo
şi vedeţi doar acel punct.

Tot restul e în întuneric,
în afară de ce e în raza lanternei.

Imaginaţi-vă că într-o zi
se aprind reflectoare imense

şi luminează tot depozitul

şi vă daţi seama că e imens.

E mai mare decât
v-aţi fi imaginat vreodată.

Şi e plin de rafturi

toate cu lucruri diferite.

Tot ce vă puteţi imagina,
chiar şi ce nu vă puteţi imagina,

tot există pe aceste rafturi,
unul lângă altul.

Unele lucruri sunt frumoase,
altele mai puţin frumoase,

unele mari, altele mici,

unele au culori pe care nu le-aţi mai văzut,

culori care nu v-aţi imaginat că există,

iar altele sunt ciudate şi hilare,

toate există alăturate,

iar pe unele le-aţi mai văzut cu lanterna,

dar pe altele nu, pentru că lanterna
nu le-a luminat niciodată.

Acum imaginaţi-vă că se sting iar luminile

şi sunteţi doar cu lanterna.

Deşi toţi vedeţi ce puteţi cu lanterna,

doar cu ajutorul razei ei,

măcar acum ştiţi
că atât de multe există simultan

şi alături de lucrurile
pe care nu le puteţi vedea.

Acum ştiţi că, doar pentru că nu le puteţi
vedea, experimenta,

nu înseamnă că ele nu există.

Acuma ştiţi,
pentru că aţi trăit acea experienţă.

Aşa mă simt eu.

Există mult mai mult
decât credem că există,

mult mai mult decât ştim deja.

Doar că sunt dincolo de lumina lanternei.

Şi ca să înţelegeţi mai bine

voi încerca un joc, un experiment cu voi.

Vreau să priviţi în jur

şi să găsiţi tot ce are nuanţe de roşu,

de la roz la vişiniu.

Priviţi în jur şi reţineţi
cât mai multe cu putinţă.

Reţineţi-le, pentru că o să vă rog
să vi le amintiţi.

Bun. Închideţi ochii,
cu faţa spre înainte.

Câte lucruri de culoare albastră
vă puteţi aminti?

(Râsete)

Mai niciunul. Gândiţi-vă. Niciunul.

Deschideţi ochii şi priviţi în jur.
Vedeţi câte lucruri albastre

sunt în jur, alături de cele roşii,
dar pe care nici nu le-aţi observat?

De ce? Pentru că nu le-am perceput.

Raza de lumină - ce e ea?

Aceea e atenţia voastră.

Raza e atenţia.

Când îţi îndrepţi atenţia către ceva,
acel ceva devine realitatea ta,

devine experienţa ta.

Poate că există şi altceva
chiar sub nasul tău,

dar dacă lanterna nu-l luminează,
nici n-o să observi.

Habar n-ai că-i acolo.

Gândiţi-vă la câte
miliarde de dolari cheltuim

pentru atenţia asupra cancerului.

Gândiţi-vă la campaniile despre cancer.

Imaginaţi-vă cum ar fi
dacă am investi tot atâţia bani

öi energie în campaniile pentru sănătate,

ce lume diferită am avea.

Imaginaţi-vă că am pune
tot efortul pentru pace,

în loc să purtăm războaie,

am avea o lume complet diferită
dacă ne-am schimba percepţia.

La un nivel mai personal,
vă voi împărtăşi cele cinci lecţii mari

pe care le-am învăţat
din această experienţă.

Prima, cea mai importantă,
cel mai important lucru

spre care trebuie trebuie
să ne îndreptăm atenţia, e iubirea.

E cel mai important.

E uşor de spus să iubeşti alţi oameni.

Dar eu am aflat că unul din motivele
pentru care am avut cancer

e pentru că nu m-am iubit pe mine.
Asta are o importanţă imensă.

Când ne iubim pe noi,
ne apreciem.

Când ne apreciem, îi învăţăm pe ceilalţi
cum să se poarte cu noi.

Când te iubeşti pe tine nu simţi nevoia
să controlezi sau să te iei de alţii

şi nici nu permiţi altora să te controleze
sau să se ia de tine.

Să te iubeşti e la fel de important
pe cât e să iubeşti pe ceilalţi.

Cu cât te iubeşti mai mult, cu atât
poţi dărui iubire mai multor oameni.

A doua mare lecţie e

să-mi trăiesc viaţa fără teamă.

Mulţi suntem crescuţi în frică.

Suntem învăţaţi să ne temem de orice.
Îmi era frică de orice, de cancer,

de a mânca alimente nepotrivite,

de a răni oameni.

Îmi era frică de aproape orice, de eşec...

şi majoritatea suntem educaţi aşa,
să ne temem de orice.

Oamenii cred că frica te păzeşte.
Dar asta nu e adevărat.

Iubirea te păzeşte.

Când te iubeşti şi îi iubeşti pe alţii

te asiguri că te fereşti de rău
şi că-i fereşti de rău şi pe ceilalţi.

Iubirea te păzeşte mai bine decât frica.

Al treilea lucru, foarte important,
e umorul şi râsul şi fericirea.

Ne naştem ştiind asta.

Ştim că e important să râdem
pentru că asta fac copiii mereu.

Ne naştem cu iubire şi fără temeri,

dar ni se condiţionează
pe măsură ce creştem.

Râsul şi veselia sunt importante,
dar şi să afli ce te bucură în viaţă

e mai important decât orice
altă activitate spirituală.

Dacă am râde mai mult, dacă politicienii
ar învăţa să râdă mai mult,

am avea o lume complet diferită.

Şi dacă am râde mai mult,
am avea mai puţini bolnavi,

mai puţine spitale
şi mai puţine închisori.

În al patrulea rând,
am învăţat că viaţa e un dar.

Chiar aşa e.

Mulţi trecem prin viaţă
de parcă ar fi o corvoadă,

dar n-ar trebui să fie aşa

şi e păcat că abia
când pierdem ceva valoros,

ne dăm seama
de adevărata valoare a acelui lucru.

A trebuit să-mi pierd viaţa
ca să-mi dau seama de valoarea ei.

Şi nu vreau ca alţii
să facă aceeaşi greşală.

De aceea sunt aici cu acest mesaj.

Pentru că nu vreau ca oamenii

să realizeze prea târziu
ce valoare are viaţa lor.

Şi viaţa voastră e un dar.

Chiar şi greutăţile
de care daţi sunt un dar.

Când aveam cancer,
a fost cea mai grea încercare a mea,

dar azi, când privesc în urmă,

cred că e cel mai mare dar
pe care l-aş fi putut primi.

Oamenii cred că cancerul, chiar şi eu
credeam că cancerul mă ucidea.

De fapt eu mă omoram singură,
înainte să am cancer.

Cancerul mi-a salvat viaţa.

Toate încercările sunt daruri.

La final mereu veţi vedea
că greutăţile sunt un dar.

Dacă încă vă zbateţi
şi încă nu vi se par un dar,

n-aţi ajuns până la capăt.

Al cincilea lucru important,

cel mai important lucru
pentru tine e să fii tu însuți.

Fii tu cât de mult poţi fi tu.

Luminează cât de tare poţi.

Bucură-te de unicitatea ta.

Dă-ţi seama cine eşti,
cunoaşte-te pe tine,

iubeşte-te necondiţionat
şi doar fii tu însuţi.

Cu aceste cinci lucruri vă invit
să vă trăiţi viaţa fără teamă.

Vă mulţumesc din suflet.

(Aplauze)