Mă bucur atât de mult că sunt aici! Mă bucur mult să vă întâlnesc! Motivul pentru care mă bucur atât e că nu ar fi trebuit să fiu în viaţă acum. Ar fi trebuit să mor pe 2 februarie 2006. Ar fi trebuit să fie ultima mea zi în această lume fizică, pentru că atunci doctorii au spus soţului meu şi familiei că mai am doar câteva ore de trăit. Aveam limfom în stadiul N, adică o formă de cancer al nodulilor limfatici. Mă luptasem deja patru ani cu cancerul. Patru ani această boală mă devorase. Se răspândise prin sistemul limfatic. Începuse cu o umflătură la gât apoi s-a răspândit în sistemul limfatic şi la acel moment, după 4 ani, aveam tumori, unele cât o lămâie, care se întindeau de la baza craniului în jurul gâtului, în jos spre torace, sub braţe şi până pe abdomen. Deja, chiar înainte să intru în comă, plămânii îmi erau plini de fluid şi de câte ori mă culcam mă înecam cu propriul meu fluid. Muşchii se deterioraseră complet încât cântăream 38 kg. Arătam ca un schelet cu piele. Aveam leziuni largi pe piele pe unde toxinele se scurgeau din corp. Nu eram capabilă să diger nimic. Aveam o stare subfebrilă continuă, nu puteam să merg, pentru că muşchii erau deterioraţi aşa că stăteam culcată constant şi eram plimbată într-un scaun cu rotile. Eram permanent legată la un tub de oxigen. Nu puteam respira fără el. În acea dimineaţă, pe 2 Februarie 2006, am intrat în comă. Doctorii spuseseră că erau ultimele mele ore pentru că organele mele cedaseră, nu mai funcţionau, aşa că familia a fost anunţată ca dacă cineva dorea să mă mai vadă înainte să mor, acuma era momentul s-o facă. Fără ca nimeni din jur să-şi dea seama deşi părea că sunt în comă, iar ochii îmi erau închişi, eu ştiam tot ce se petrecea peste tot în jurul meu. Eram conştientă de soţul meu care, deşi trist, era lângă mine, ţinându-mă de mână. Eram conştientă de tot ce făceau doctorii: introduceau tuburi în mine ca să elimine fluidul din plămâni ca să respir mai uşor. Eram conştientă de tot ce se întâmpla. Era ca şi cum aş fi putut vedea 360 de grade. Puteam să văd tot ce se întâmpla în jurul corpului meu. Dar nu doar în camera unde îmi era corpul, ci şi dincolo de ea. Era ca şi cum m-aş fi expandat. Eram conştientă de corpul meu fizic, îl puteam vedea întins pe patul de spital, dar nu eram ataşată de acel corp. Simţeam de parcă puteam fi oriunde în acelaşi timp. Era ca şi cum oriunde mă gândeam, acolo mă aflam. Eram conştientă de fratele meu, care era în India. Corpul meu era în Hong Kong. Asta mi se întâmpla în Hong Kong. Fratele meu era în India, grăbindu-se să prindă avionul ca să mă vadă. Dorea să mă mai vadă înainte să-mi dau sufletul. Şi eram conştientă de asta. De parcă eram cu el. L-am văzut în avion. Apoi am devenit conştientă de prezenţa tatălui şi a celui mai bun prieten, pe care-i pierdusem, care decedaseră. Dar am devenit conştientă de prezenţa lor ca şi cum m-ar fi îndrumat comunicând cu mine. În acest stadiu expansiv simţeam ca şi cum eram într-un tărâm clar, în care înţelegeam tot. Am înţeles de ce aveam cancer. Am înţeles că eram mult mai mare, de fapt noi toţi suntem mult mai mari şi mai puternici decât ne dăm seama cât suntem în corpurile fizice. Simţeam și că eram conectată cu toţi, cu toţi doctorii care mă tratau, cu asistentele, cu soţul, mama, fratele, şi cu toată lumea, ca şi cum toţi împărţim aceeaşi conştiinţă. Simţeam că pot simţi ce simţeau ei tristeţea lor, resemnarea doctorilor. Dar în acelaşi timp, nu eram absorbită de dramă, dar înţelegeam ce simţeau ei. E ca şi cum toţi avem aceeaşi conştiinţă pe care chiar dacă n-o exprimăm în corpurile noastre, tu şi eu şi noi toţi, suntem expresia aceleiaşi conştiinţe. Aşa simţeam. Simţeam ca şi cum tatăl meu încerca să-mi spună că nu-mi venise timpul, că trebuia să mă reîntorc în corp. N-am vrut la început, pentru că mi se părea că am de ales, dacă să revin sau nu. Nu doream deloc să mă reîntorc în trupul meu pentru că nu vedeam nici un motiv bun să mă întorc în acel trup bolnav, pe moarte. Eram o povară pentru familie, sufeream, nu exista nici un motiv. Aşa că nu doream să mă întorc. Dar în clipa următoare, ca şi cum înţelesesem pe deplin că acum, ştiind ce aflasem, şi pentru că înţelesesem ce cauzase cancerul, ştiam că dacă aleg să mă reîntorc în corp, aveam să mă vindec foarte foarte repede. În acel moment am decis să mă reîntorc şi am auzit ca şi cum tata şi cel mai bun prieten îmi spuneau: „Acum că ştii adevărul despre cine eşti cu adevărat, întoarce-te şi trăieşte-ţi viaţa fără teamă." În acele momente m-am trezit din comă. Iar familia mea era atât de fericită că mă vedea. Iar doctorii nu-şi puteau explica. Doctorii erau acolo, surprinşi, dar foarte precauţi, pentru că nu se putea ştii... Eram foarte slăbită şi nimeni nu ar fi putut aprecia dacă voi rămâne conştientă, dacă mă voi însănătoşi sau dacă voi cădea înapoi în comă. Dar eu ştiam că urma să fiu bine şi spuneam întregii familii: „Știu că o să mă fac bine. Încă nu mi-a venit timpul." În cinci zile tumorile din organism s-au micşorat cu 70%. După cinci săptămâni am fost externată din spital. Nu mai aveam cancer deloc. De atunci mi-am reînceput viaţa şi, după cum credeți, o percep complet diferit. Înţeleg altfel lumea. Acea experienţă mi-a schimbat părerea despre corpul fizic, despre corpul meu, despre boală şi modul în care percepeam lumea. Mi-a fost greu să mă reintegrez în viaţă după acea experienţă. Cel mai bun mod în care pot explica ce simt e prin metafore. Una preferată e cea a unui depozit. Vă rog să vă imaginaţi că ne aflăm într-un depozit unde e beznă. Imaginaţi-vă că e întuneric beznă şi că nu vedeţi absolut nimic, așa întuneric e. Nu vedeţi nimic nici în faţă, nici în jur. Dar imaginaţi-vă că în mână aveţi o lanternă mică. O aprindeţi şi cu ea vedeţi pe unde sunteţi. Vă orientaţi doar cu puțina lumină dată de acea lanternă micuţă. Tot ce vedeţi în depozit e doar cât permite lanterna. Dacă luminaţi într-acolo, vedeţi doar ce-i acolo. Tot restul e în întuneric. Luminaţi dincolo şi vedeţi doar acel punct. Tot restul e în întuneric, în afară de ce e în raza lanternei. Imaginaţi-vă că într-o zi se aprind reflectoare imense şi luminează tot depozitul şi vă daţi seama că e imens. E mai mare decât v-aţi fi imaginat vreodată. Şi e plin de rafturi toate cu lucruri diferite. Tot ce vă puteţi imagina, chiar şi ce nu vă puteţi imagina, tot există pe aceste rafturi, unul lângă altul. Unele lucruri sunt frumoase, altele mai puţin frumoase, unele mari, altele mici, unele au culori pe care nu le-aţi mai văzut, culori care nu v-aţi imaginat că există, iar altele sunt ciudate şi hilare, toate există alăturate, iar pe unele le-aţi mai văzut cu lanterna, dar pe altele nu, pentru că lanterna nu le-a luminat niciodată. Acum imaginaţi-vă că se sting iar luminile şi sunteţi doar cu lanterna. Deşi toţi vedeţi ce puteţi cu lanterna, doar cu ajutorul razei ei, măcar acum ştiţi că atât de multe există simultan şi alături de lucrurile pe care nu le puteţi vedea. Acum ştiţi că, doar pentru că nu le puteţi vedea, experimenta, nu înseamnă că ele nu există. Acuma ştiţi, pentru că aţi trăit acea experienţă. Aşa mă simt eu. Există mult mai mult decât credem că există, mult mai mult decât ştim deja. Doar că sunt dincolo de lumina lanternei. Şi ca să înţelegeţi mai bine voi încerca un joc, un experiment cu voi. Vreau să priviţi în jur şi să găsiţi tot ce are nuanţe de roşu, de la roz la vişiniu. Priviţi în jur şi reţineţi cât mai multe cu putinţă. Reţineţi-le, pentru că o să vă rog să vi le amintiţi. Bun. Închideţi ochii, cu faţa spre înainte. Câte lucruri de culoare albastră vă puteţi aminti? (Râsete) Mai niciunul. Gândiţi-vă. Niciunul. Deschideţi ochii şi priviţi în jur. Vedeţi câte lucruri albastre sunt în jur, alături de cele roşii, dar pe care nici nu le-aţi observat? De ce? Pentru că nu le-am perceput. Raza de lumină - ce e ea? Aceea e atenţia voastră. Raza e atenţia. Când îţi îndrepţi atenţia către ceva, acel ceva devine realitatea ta, devine experienţa ta. Poate că există şi altceva chiar sub nasul tău, dar dacă lanterna nu-l luminează, nici n-o să observi. Habar n-ai că-i acolo. Gândiţi-vă la câte miliarde de dolari cheltuim pentru atenţia asupra cancerului. Gândiţi-vă la campaniile despre cancer. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă am investi tot atâţia bani öi energie în campaniile pentru sănătate, ce lume diferită am avea. Imaginaţi-vă că am pune tot efortul pentru pace, în loc să purtăm războaie, am avea o lume complet diferită dacă ne-am schimba percepţia. La un nivel mai personal, vă voi împărtăşi cele cinci lecţii mari pe care le-am învăţat din această experienţă. Prima, cea mai importantă, cel mai important lucru spre care trebuie trebuie să ne îndreptăm atenţia, e iubirea. E cel mai important. E uşor de spus să iubeşti alţi oameni. Dar eu am aflat că unul din motivele pentru care am avut cancer e pentru că nu m-am iubit pe mine. Asta are o importanţă imensă. Când ne iubim pe noi, ne apreciem. Când ne apreciem, îi învăţăm pe ceilalţi cum să se poarte cu noi. Când te iubeşti pe tine nu simţi nevoia să controlezi sau să te iei de alţii şi nici nu permiţi altora să te controleze sau să se ia de tine. Să te iubeşti e la fel de important pe cât e să iubeşti pe ceilalţi. Cu cât te iubeşti mai mult, cu atât poţi dărui iubire mai multor oameni. A doua mare lecţie e să-mi trăiesc viaţa fără teamă. Mulţi suntem crescuţi în frică. Suntem învăţaţi să ne temem de orice. Îmi era frică de orice, de cancer, de a mânca alimente nepotrivite, de a răni oameni. Îmi era frică de aproape orice, de eşec... şi majoritatea suntem educaţi aşa, să ne temem de orice. Oamenii cred că frica te păzeşte. Dar asta nu e adevărat. Iubirea te păzeşte. Când te iubeşti şi îi iubeşti pe alţii te asiguri că te fereşti de rău şi că-i fereşti de rău şi pe ceilalţi. Iubirea te păzeşte mai bine decât frica. Al treilea lucru, foarte important, e umorul şi râsul şi fericirea. Ne naştem ştiind asta. Ştim că e important să râdem pentru că asta fac copiii mereu. Ne naştem cu iubire şi fără temeri, dar ni se condiţionează pe măsură ce creştem. Râsul şi veselia sunt importante, dar şi să afli ce te bucură în viaţă e mai important decât orice altă activitate spirituală. Dacă am râde mai mult, dacă politicienii ar învăţa să râdă mai mult, am avea o lume complet diferită. Şi dacă am râde mai mult, am avea mai puţini bolnavi, mai puţine spitale şi mai puţine închisori. În al patrulea rând, am învăţat că viaţa e un dar. Chiar aşa e. Mulţi trecem prin viaţă de parcă ar fi o corvoadă, dar n-ar trebui să fie aşa şi e păcat că abia când pierdem ceva valoros, ne dăm seama de adevărata valoare a acelui lucru. A trebuit să-mi pierd viaţa ca să-mi dau seama de valoarea ei. Şi nu vreau ca alţii să facă aceeaşi greşală. De aceea sunt aici cu acest mesaj. Pentru că nu vreau ca oamenii să realizeze prea târziu ce valoare are viaţa lor. Şi viaţa voastră e un dar. Chiar şi greutăţile de care daţi sunt un dar. Când aveam cancer, a fost cea mai grea încercare a mea, dar azi, când privesc în urmă, cred că e cel mai mare dar pe care l-aş fi putut primi. Oamenii cred că cancerul, chiar şi eu credeam că cancerul mă ucidea. De fapt eu mă omoram singură, înainte să am cancer. Cancerul mi-a salvat viaţa. Toate încercările sunt daruri. La final mereu veţi vedea că greutăţile sunt un dar. Dacă încă vă zbateţi şi încă nu vi se par un dar, n-aţi ajuns până la capăt. Al cincilea lucru important, cel mai important lucru pentru tine e să fii tu însuți. Fii tu cât de mult poţi fi tu. Luminează cât de tare poţi. Bucură-te de unicitatea ta. Dă-ţi seama cine eşti, cunoaşte-te pe tine, iubeşte-te necondiţionat şi doar fii tu însuţi. Cu aceste cinci lucruri vă invit să vă trăiţi viaţa fără teamă. Vă mulţumesc din suflet. (Aplauze)