Acceptă-ţi tremorul!

La şcoala de artă, lui Phil Hansen a început să-i tremure mâna, fapt ce l-a împiedicat să mai creeze desenele pointiliste care îl pasionau. Hansen a fost devastat, plutind parcă fără rost. Asta până când un neurolog i-a sugerat ceva simplu: să-şi accepte limitele... şi să şi le depăşească.

Când eram la școala de arte

a început să îmi tremure mâna

și asta era cea mai dreptă linie
pe care o puteam desena.

Ulterior mi-am dat seama că tremorul era folositor:

puteam să scutur cutia cu vopsea
sau o fotografie Polaroid,

dar la vremea aceea a fost îngrozitor.

Era destrămarea visului de a deveni artist.

Tremorul a apărut de fapt

de la obsesia pentru pointilism:

ani întregi în care am desenat puncte mici de tot.

Punctele au trecut de la a fi perfect rotunde

la a arăta ca niște mormoloci, de la tremurat.

Ca să compensez, țineam şi mai strâns stiloul,

și tremuram şi mai tare,

aşa că țineam și mai strâns stiloul.

A devenit un cer vicios care mi-a cauzat

atâtea dureri și probleme la încheieturi

încât îmi era greu să țin orice.

După ce toată viața mi-am dorit să fac artă,

am plecat de la școala de arte
și m-am lăsat de artă de tot.

Dar după câțiva ani nu am mai putut sta deoparte

și m-am hotărât să văd un neurolog

ca să aflu că am nervii compromişi.

S-a uitat la linia mea ondulată

și a zis „Ce-ar fi să-ţi accepţi tremorul?”

Zis şi făcut. M-am dus acasă, am luat un creion

și mi-am lăsat mâna să tremure și să tremure.

Făceam tot felul de desene măzgălite.

Chiar dacă nu era genul de artă

care mă pasiona cel mai mult, mă simțeam grozav.

Odată acceptat tremorul

mi-am dat seama că încă pot face artă.

Trebuia doar să găsesc o altă abordare

ca să fac arta pe care o doream.

Încă îmi plăcea fragmentarea din pointilism,

să văd cum se îmbină punctele acestea minuscule

ca să formeze un întreg unitar.

Am început să experimentez cu alte metode
de fragmentare a imagini

în care tremorul să nu afecteze munca,

cum ar fi să îmi cufund picioarele în vopsea
și să merg pe o pânză,

sau într-o structură 3D din scânduri

să creez o imagine 2D,
cu ajutorul unei lămpi cu flacără.

Am descoperit că, dacă lucrez la o scară mai mare, cu materiale mai mari

nu mă prea durea mâna.

Plecând de la o singură abordare a artei

am ajuns să abordez creativitatea

şi asta mi-a schimbat complet orizonturile artistice.

A fost prima mea întâlnire cu ideea că

însușindu-ţi limitările îți dezvolţi creativitatea.

Pe atunci terminam școala

și abia aşteptam să mă angajez ca să îmi permit să-mi cumpăr materiale.

Avem atât de puţine unelte și simțeam că

aș putea face mai mult cu materialele

pe care credeam că trebuie să le aibă un artist.

N-aveam nici măcar o foarfecă obișnuită.

Foloseam clești de tăiat până am furat o foarfecă

din biroul unde lucram.

Am terminat școala, m-am angajat, am primit salariul,

m-am dus la magazinul de artă

și mi-am făcut de cap cumpărând materiale.

Când am ajuns acasă m-am așezat

pregătit să creez ceva

complet neconvențional.

Dar am stat așa câteva ore
și nu mi-a venit nicio idee.

Același lucru s-a întâmplat a doua zi,
și ziua următoare,

și alunecam rapid într-o pană de inspiraţie.

Multă vreme am fost incapabil să creez ceva.

Era ilogic, pentru că în sfârșit puteam

să-mi finanţez arta, dar îmi lipsea creativitatea.

Bîjbîind prin întuneric mi-am dat seama

că de fapt eram paralizat de opțiunile

pe care înainte nu le avusesem.

Atunci mi-am amintit de mâinile mele tramurânde.

"Acceptă-ți tremuratul."

Dacă doream să-mi recapăt creativitatea

trebuia să nu mă mai străduiesc să ies din tipare,

ci să intru din nou în ele.

Puteam oare să devin mai creativ

căutând restricţiile?

Ce aş putea crea cheltuind doar 1 dolar?

Pe atunci îmi petreceam multe seri -

și acum petrec multe seri în Starbucks-

şi știu că poți cere un pahar în plus dacă vrei.

Eu am cerut 50.

Surprinzător, mi le-au dat imediat

şi cu niște creioane pe care le aveam deja

am făcut asta cu doar 80 de cenţi.

Atunci mi-a fost clar că

e necesar să fim limitaţi la început

ca să putem deveni nelimitaţi.

Am transpus această abordare asupra pânzei

si m-am intrebat cum ar fi dacă

aș picta pe propriul piept?

Așa că am realizat 30 de picturi,

una peste cealaltă,

fiecare reprezentând ceva ce m-a influenţat..

Sau ce-ar fi dacă în loc de pensulă

aş picta cu lovituri de karate? (Râsete)

Mi-aş înmuia mâinile în vopsea

şi aş ataca pânza.

Am dat aşa de tare că mi-am rănit degetul mic

şi nu l-am putut folosi câteva săptămâni.

(Râsete) (Aplauze)

Dacă nu m-aş mai baza pe mine,

ci alţi oameni

ar crea subiectul artei mele?

Şase zile am stat în faţa unei camere de filmat.

dormeam pe podea şi comandam mâncare.

Am rugat oameni să mă sune şi să-mi împărtăşească o poveste

despre un moment care le-a schimbat viaţa.

Poveştile lor au devenit artă

pe măsură ce le scriam pe pânza rotativă.

(Aplauze)

Sau, în loc să-mi expun arta,

să trebuiască s-o distrug?

Asta era culmea limitării,

devenind un artist fără artă.

Această idee a distrugerii a devenit
un proiect de 1 an,

pe care l-am numit "Adio artă",

în care fiecare lucrare
trebuia distrusă după crearea ei.

La începutul proiectului mă concentrasem

pe distrugerea impusă, ca această imagine
a lui Jimmy Hendrix,

făcută din 7 000 de chibrituri.

(Râsete)

Apoi am lărgit gama creând artă
care se deteriora natural.

Am căutat materiale perisabile,

cum ar fi să scuip mâncare -

(Râsete) -

cretă pe trotuare

şi chiar vin congelat.

Ultima iteraţie a distrugerii

a fost să produc ceva ce nici nu existase.

Aşa că am aranjat lumânări
pe o masă şi le-am aprins şi le-am suflat,

repetând procedeul iar şi iar,
cu acelaşi set de lumânări,

apoi am asamblat imaginile filmate
într-o imagine de ansamblu.

Imaginea de final nu fusese
niciodată observabilă ca întreg.

Fusese distrusă înainte să fi existat.

Pe parcursul proiectului "Adio artă",

creasem 23 de piese diferite

fără să am ceva fizic de expus.

Ce am crezut că reprezenta culmea restricţionării

s-a dovedit a fi culmea eliberării,

pentru că de fiecare dată când cream ceva,

distrugerea mă readucea în acel punct neutru

unde mă simţeam împrospătat
şi gata de următorul proiect.

Asta nu s-a petrecut peste noapte.

Au fost momente când proiectele mele au eşuat,

sau, mai rău, după ce-mi luau timp enorm,

imaginea finală era cumva stânjenitoare.

Dar, fiind dedicat procesului, am continuat,

şi a rezultat ceva surprinzător.

Pe măsură ce distrugeam fiecare proiect,

învăţam să nu mă cramponez,

să nu mă cramponez de rezultat, de eşec,

de imperfecţiuni.

În schimb, am descoperit
un proces de creare artistică

perpetuu, necondiţionat de rezultate.

Mă găseam într-o stare de creaţie constantă,

gândindu-mă doar la ce urma,

având astfel mai multe idei ca niciodată.

Când îmi amintesc de acei 3 ani departe de artă,

departe de visul meu, doar exersând mişcări,

în loc să găsesc ceva diferit ca să-mi urmez visul,

am plecat, am renunţat.

Dacă n-aş fi acceptat tremorul?

Acceptarea tremorului n-a însemnat doar

artă şi abilităţi artistice.

S-a dovedit a fi un fapt de viaţă, o abilitate de a trăi,

pentru că mai tot ce facem

are loc aici, în cutie, cu resurse limitate.

A învăţa să fii creativ în limitele posibilităţilor

e tot ce putem spera ca să ne transformăm

şi, colectiv, să ne transformăm lumea.

Căutarea limitărilor ca sursă de creativitate

mi-a schimbat cursul vieţii.

Acuma, când dau peste un obstacol

sau când am o pană de inspiraţie,

mă mai chinui câteodată,

dar contiunui să lucrez,

încercând să-mi reamintesc posibilităţile,

cum ar fi să folosesc sute de viermi vii ca să creez o imagine,

să folosesc o pioneză ca să tatuez o banană,

sau să pictez ceva cu grăsimea de la hamburger.

(Râsete)

Una din cele mai recente sarcini

e să traduc obiceiurile creative descoperite de mine

în ceva ce alţii pot reproduce.

Limitările par a fi cele mai nepotrivite mijloace

pentru dezvoltarea creativităţii, dar poate că sunt

cele mai potrivite pentru a ne scoate din rutină,

pentru a reevalua categorii şi
a sfida normele acceptate.

În loc să dorim să păstrăm prezentul,

poate că ne putem reaminti zilnic

să păstrăm restricţiile.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)