Când eram la școala de arte
a început să îmi tremure mâna
și asta era cea mai dreptă linie
pe care o puteam desena.
Ulterior mi-am dat seama că tremorul era folositor:
puteam să scutur cutia cu vopsea
sau o fotografie Polaroid,
dar la vremea aceea a fost îngrozitor.
Era destrămarea visului de a deveni artist.
Tremorul a apărut de fapt
de la obsesia pentru pointilism:
ani întregi în care am desenat puncte mici de tot.
Punctele au trecut de la a fi perfect rotunde
la a arăta ca niște mormoloci, de la tremurat.
Ca să compensez, țineam şi mai strâns stiloul,
și tremuram şi mai tare,
aşa că țineam și mai strâns stiloul.
A devenit un cer vicios care mi-a cauzat
atâtea dureri și probleme la încheieturi
încât îmi era greu să țin orice.
După ce toată viața mi-am dorit să fac artă,
am plecat de la școala de arte
și m-am lăsat de artă de tot.
Dar după câțiva ani nu am mai putut sta deoparte
și m-am hotărât să văd un neurolog
ca să aflu că am nervii compromişi.
S-a uitat la linia mea ondulată
și a zis „Ce-ar fi să-ţi accepţi tremorul?”
Zis şi făcut. M-am dus acasă, am luat un creion
și mi-am lăsat mâna să tremure și să tremure.
Făceam tot felul de desene măzgălite.
Chiar dacă nu era genul de artă
care mă pasiona cel mai mult, mă simțeam grozav.
Odată acceptat tremorul
mi-am dat seama că încă pot face artă.
Trebuia doar să găsesc o altă abordare
ca să fac arta pe care o doream.
Încă îmi plăcea fragmentarea din pointilism,
să văd cum se îmbină punctele acestea minuscule
ca să formeze un întreg unitar.
Am început să experimentez cu alte metode
de fragmentare a imagini
în care tremorul să nu afecteze munca,
cum ar fi să îmi cufund picioarele în vopsea
și să merg pe o pânză,
sau într-o structură 3D din scânduri
să creez o imagine 2D,
cu ajutorul unei lămpi cu flacără.
Am descoperit că, dacă lucrez la o scară mai mare, cu materiale mai mari
nu mă prea durea mâna.
Plecând de la o singură abordare a artei
am ajuns să abordez creativitatea
şi asta mi-a schimbat complet orizonturile artistice.
A fost prima mea întâlnire cu ideea că
însușindu-ţi limitările îți dezvolţi creativitatea.
Pe atunci terminam școala
și abia aşteptam să mă angajez ca să îmi permit să-mi cumpăr materiale.
Avem atât de puţine unelte și simțeam că
aș putea face mai mult cu materialele
pe care credeam că trebuie să le aibă un artist.
N-aveam nici măcar o foarfecă obișnuită.
Foloseam clești de tăiat până am furat o foarfecă
din biroul unde lucram.
Am terminat școala, m-am angajat, am primit salariul,
m-am dus la magazinul de artă
și mi-am făcut de cap cumpărând materiale.
Când am ajuns acasă m-am așezat
pregătit să creez ceva
complet neconvențional.
Dar am stat așa câteva ore
și nu mi-a venit nicio idee.
Același lucru s-a întâmplat a doua zi,
și ziua următoare,
și alunecam rapid într-o pană de inspiraţie.
Multă vreme am fost incapabil să creez ceva.
Era ilogic, pentru că în sfârșit puteam
să-mi finanţez arta, dar îmi lipsea creativitatea.
Bîjbîind prin întuneric mi-am dat seama
că de fapt eram paralizat de opțiunile
pe care înainte nu le avusesem.
Atunci mi-am amintit de mâinile mele tramurânde.
"Acceptă-ți tremuratul."
Dacă doream să-mi recapăt creativitatea
trebuia să nu mă mai străduiesc să ies din tipare,
ci să intru din nou în ele.
Puteam oare să devin mai creativ
căutând restricţiile?
Ce aş putea crea cheltuind doar 1 dolar?
Pe atunci îmi petreceam multe seri -
și acum petrec multe seri în Starbucks-
şi știu că poți cere un pahar în plus dacă vrei.
Eu am cerut 50.
Surprinzător, mi le-au dat imediat
şi cu niște creioane pe care le aveam deja
am făcut asta cu doar 80 de cenţi.
Atunci mi-a fost clar că
e necesar să fim limitaţi la început
ca să putem deveni nelimitaţi.
Am transpus această abordare asupra pânzei
si m-am intrebat cum ar fi dacă
aș picta pe propriul piept?
Așa că am realizat 30 de picturi,
una peste cealaltă,
fiecare reprezentând ceva ce m-a influenţat..
Sau ce-ar fi dacă în loc de pensulă
aş picta cu lovituri de karate? (Râsete)
Mi-aş înmuia mâinile în vopsea
şi aş ataca pânza.
Am dat aşa de tare că mi-am rănit degetul mic
şi nu l-am putut folosi câteva săptămâni.
(Râsete) (Aplauze)
Dacă nu m-aş mai baza pe mine,
ci alţi oameni
ar crea subiectul artei mele?
Şase zile am stat în faţa unei camere de filmat.
dormeam pe podea şi comandam mâncare.
Am rugat oameni să mă sune şi să-mi împărtăşească o poveste
despre un moment care le-a schimbat viaţa.
Poveştile lor au devenit artă
pe măsură ce le scriam pe pânza rotativă.
(Aplauze)
Sau, în loc să-mi expun arta,
să trebuiască s-o distrug?
Asta era culmea limitării,
devenind un artist fără artă.
Această idee a distrugerii a devenit
un proiect de 1 an,
pe care l-am numit "Adio artă",
în care fiecare lucrare
trebuia distrusă după crearea ei.
La începutul proiectului mă concentrasem
pe distrugerea impusă, ca această imagine
a lui Jimmy Hendrix,
făcută din 7 000 de chibrituri.
(Râsete)
Apoi am lărgit gama creând artă
care se deteriora natural.
Am căutat materiale perisabile,
cum ar fi să scuip mâncare -
(Râsete) -
cretă pe trotuare
şi chiar vin congelat.
Ultima iteraţie a distrugerii
a fost să produc ceva ce nici nu existase.
Aşa că am aranjat lumânări
pe o masă şi le-am aprins şi le-am suflat,
repetând procedeul iar şi iar,
cu acelaşi set de lumânări,
apoi am asamblat imaginile filmate
într-o imagine de ansamblu.
Imaginea de final nu fusese
niciodată observabilă ca întreg.
Fusese distrusă înainte să fi existat.
Pe parcursul proiectului "Adio artă",
creasem 23 de piese diferite
fără să am ceva fizic de expus.
Ce am crezut că reprezenta culmea restricţionării
s-a dovedit a fi culmea eliberării,
pentru că de fiecare dată când cream ceva,
distrugerea mă readucea în acel punct neutru
unde mă simţeam împrospătat
şi gata de următorul proiect.
Asta nu s-a petrecut peste noapte.
Au fost momente când proiectele mele au eşuat,
sau, mai rău, după ce-mi luau timp enorm,
imaginea finală era cumva stânjenitoare.
Dar, fiind dedicat procesului, am continuat,
şi a rezultat ceva surprinzător.
Pe măsură ce distrugeam fiecare proiect,
învăţam să nu mă cramponez,
să nu mă cramponez de rezultat, de eşec,
de imperfecţiuni.
În schimb, am descoperit
un proces de creare artistică
perpetuu, necondiţionat de rezultate.
Mă găseam într-o stare de creaţie constantă,
gândindu-mă doar la ce urma,
având astfel mai multe idei ca niciodată.
Când îmi amintesc de acei 3 ani departe de artă,
departe de visul meu, doar exersând mişcări,
în loc să găsesc ceva diferit ca să-mi urmez visul,
am plecat, am renunţat.
Dacă n-aş fi acceptat tremorul?
Acceptarea tremorului n-a însemnat doar
artă şi abilităţi artistice.
S-a dovedit a fi un fapt de viaţă, o abilitate de a trăi,
pentru că mai tot ce facem
are loc aici, în cutie, cu resurse limitate.
A învăţa să fii creativ în limitele posibilităţilor
e tot ce putem spera ca să ne transformăm
şi, colectiv, să ne transformăm lumea.
Căutarea limitărilor ca sursă de creativitate
mi-a schimbat cursul vieţii.
Acuma, când dau peste un obstacol
sau când am o pană de inspiraţie,
mă mai chinui câteodată,
dar contiunui să lucrez,
încercând să-mi reamintesc posibilităţile,
cum ar fi să folosesc sute de viermi vii ca să creez o imagine,
să folosesc o pioneză ca să tatuez o banană,
sau să pictez ceva cu grăsimea de la hamburger.
(Râsete)
Una din cele mai recente sarcini
e să traduc obiceiurile creative descoperite de mine
în ceva ce alţii pot reproduce.
Limitările par a fi cele mai nepotrivite mijloace
pentru dezvoltarea creativităţii, dar poate că sunt
cele mai potrivite pentru a ne scoate din rutină,
pentru a reevalua categorii şi
a sfida normele acceptate.
În loc să dorim să păstrăm prezentul,
poate că ne putem reaminti zilnic
să păstrăm restricţiile.
Vă mulţumesc.
(Aplauze)