Când eram la școala de arte a început să îmi tremure mâna și asta era cea mai dreptă linie pe care o puteam desena. Ulterior mi-am dat seama că tremorul era folositor: puteam să scutur cutia cu vopsea sau o fotografie Polaroid, dar la vremea aceea a fost îngrozitor. Era destrămarea visului de a deveni artist. Tremorul a apărut de fapt de la obsesia pentru pointilism: ani întregi în care am desenat puncte mici de tot. Punctele au trecut de la a fi perfect rotunde la a arăta ca niște mormoloci, de la tremurat. Ca să compensez, țineam şi mai strâns stiloul, și tremuram şi mai tare, aşa că țineam și mai strâns stiloul. A devenit un cer vicios care mi-a cauzat atâtea dureri și probleme la încheieturi încât îmi era greu să țin orice. După ce toată viața mi-am dorit să fac artă, am plecat de la școala de arte și m-am lăsat de artă de tot. Dar după câțiva ani nu am mai putut sta deoparte și m-am hotărât să văd un neurolog ca să aflu că am nervii compromişi. S-a uitat la linia mea ondulată și a zis „Ce-ar fi să-ţi accepţi tremorul?” Zis şi făcut. M-am dus acasă, am luat un creion și mi-am lăsat mâna să tremure și să tremure. Făceam tot felul de desene măzgălite. Chiar dacă nu era genul de artă care mă pasiona cel mai mult, mă simțeam grozav. Odată acceptat tremorul mi-am dat seama că încă pot face artă. Trebuia doar să găsesc o altă abordare ca să fac arta pe care o doream. Încă îmi plăcea fragmentarea din pointilism, să văd cum se îmbină punctele acestea minuscule ca să formeze un întreg unitar. Am început să experimentez cu alte metode de fragmentare a imagini în care tremorul să nu afecteze munca, cum ar fi să îmi cufund picioarele în vopsea și să merg pe o pânză, sau într-o structură 3D din scânduri să creez o imagine 2D, cu ajutorul unei lămpi cu flacără. Am descoperit că, dacă lucrez la o scară mai mare, cu materiale mai mari nu mă prea durea mâna. Plecând de la o singură abordare a artei am ajuns să abordez creativitatea şi asta mi-a schimbat complet orizonturile artistice. A fost prima mea întâlnire cu ideea că însușindu-ţi limitările îți dezvolţi creativitatea. Pe atunci terminam școala și abia aşteptam să mă angajez ca să îmi permit să-mi cumpăr materiale. Avem atât de puţine unelte și simțeam că aș putea face mai mult cu materialele pe care credeam că trebuie să le aibă un artist. N-aveam nici măcar o foarfecă obișnuită. Foloseam clești de tăiat până am furat o foarfecă din biroul unde lucram. Am terminat școala, m-am angajat, am primit salariul, m-am dus la magazinul de artă și mi-am făcut de cap cumpărând materiale. Când am ajuns acasă m-am așezat pregătit să creez ceva complet neconvențional. Dar am stat așa câteva ore și nu mi-a venit nicio idee. Același lucru s-a întâmplat a doua zi, și ziua următoare, și alunecam rapid într-o pană de inspiraţie. Multă vreme am fost incapabil să creez ceva. Era ilogic, pentru că în sfârșit puteam să-mi finanţez arta, dar îmi lipsea creativitatea. Bîjbîind prin întuneric mi-am dat seama că de fapt eram paralizat de opțiunile pe care înainte nu le avusesem. Atunci mi-am amintit de mâinile mele tramurânde. "Acceptă-ți tremuratul." Dacă doream să-mi recapăt creativitatea trebuia să nu mă mai străduiesc să ies din tipare, ci să intru din nou în ele. Puteam oare să devin mai creativ căutând restricţiile? Ce aş putea crea cheltuind doar 1 dolar? Pe atunci îmi petreceam multe seri - și acum petrec multe seri în Starbucks- şi știu că poți cere un pahar în plus dacă vrei. Eu am cerut 50. Surprinzător, mi le-au dat imediat şi cu niște creioane pe care le aveam deja am făcut asta cu doar 80 de cenţi. Atunci mi-a fost clar că e necesar să fim limitaţi la început ca să putem deveni nelimitaţi. Am transpus această abordare asupra pânzei si m-am intrebat cum ar fi dacă aș picta pe propriul piept? Așa că am realizat 30 de picturi, una peste cealaltă, fiecare reprezentând ceva ce m-a influenţat.. Sau ce-ar fi dacă în loc de pensulă aş picta cu lovituri de karate? (Râsete) Mi-aş înmuia mâinile în vopsea şi aş ataca pânza. Am dat aşa de tare că mi-am rănit degetul mic şi nu l-am putut folosi câteva săptămâni. (Râsete) (Aplauze) Dacă nu m-aş mai baza pe mine, ci alţi oameni ar crea subiectul artei mele? Şase zile am stat în faţa unei camere de filmat. dormeam pe podea şi comandam mâncare. Am rugat oameni să mă sune şi să-mi împărtăşească o poveste despre un moment care le-a schimbat viaţa. Poveştile lor au devenit artă pe măsură ce le scriam pe pânza rotativă. (Aplauze) Sau, în loc să-mi expun arta, să trebuiască s-o distrug? Asta era culmea limitării, devenind un artist fără artă. Această idee a distrugerii a devenit un proiect de 1 an, pe care l-am numit "Adio artă", în care fiecare lucrare trebuia distrusă după crearea ei. La începutul proiectului mă concentrasem pe distrugerea impusă, ca această imagine a lui Jimmy Hendrix, făcută din 7 000 de chibrituri. (Râsete) Apoi am lărgit gama creând artă care se deteriora natural. Am căutat materiale perisabile, cum ar fi să scuip mâncare - (Râsete) - cretă pe trotuare şi chiar vin congelat. Ultima iteraţie a distrugerii a fost să produc ceva ce nici nu existase. Aşa că am aranjat lumânări pe o masă şi le-am aprins şi le-am suflat, repetând procedeul iar şi iar, cu acelaşi set de lumânări, apoi am asamblat imaginile filmate într-o imagine de ansamblu. Imaginea de final nu fusese niciodată observabilă ca întreg. Fusese distrusă înainte să fi existat. Pe parcursul proiectului "Adio artă", creasem 23 de piese diferite fără să am ceva fizic de expus. Ce am crezut că reprezenta culmea restricţionării s-a dovedit a fi culmea eliberării, pentru că de fiecare dată când cream ceva, distrugerea mă readucea în acel punct neutru unde mă simţeam împrospătat şi gata de următorul proiect. Asta nu s-a petrecut peste noapte. Au fost momente când proiectele mele au eşuat, sau, mai rău, după ce-mi luau timp enorm, imaginea finală era cumva stânjenitoare. Dar, fiind dedicat procesului, am continuat, şi a rezultat ceva surprinzător. Pe măsură ce distrugeam fiecare proiect, învăţam să nu mă cramponez, să nu mă cramponez de rezultat, de eşec, de imperfecţiuni. În schimb, am descoperit un proces de creare artistică perpetuu, necondiţionat de rezultate. Mă găseam într-o stare de creaţie constantă, gândindu-mă doar la ce urma, având astfel mai multe idei ca niciodată. Când îmi amintesc de acei 3 ani departe de artă, departe de visul meu, doar exersând mişcări, în loc să găsesc ceva diferit ca să-mi urmez visul, am plecat, am renunţat. Dacă n-aş fi acceptat tremorul? Acceptarea tremorului n-a însemnat doar artă şi abilităţi artistice. S-a dovedit a fi un fapt de viaţă, o abilitate de a trăi, pentru că mai tot ce facem are loc aici, în cutie, cu resurse limitate. A învăţa să fii creativ în limitele posibilităţilor e tot ce putem spera ca să ne transformăm şi, colectiv, să ne transformăm lumea. Căutarea limitărilor ca sursă de creativitate mi-a schimbat cursul vieţii. Acuma, când dau peste un obstacol sau când am o pană de inspiraţie, mă mai chinui câteodată, dar contiunui să lucrez, încercând să-mi reamintesc posibilităţile, cum ar fi să folosesc sute de viermi vii ca să creez o imagine, să folosesc o pioneză ca să tatuez o banană, sau să pictez ceva cu grăsimea de la hamburger. (Râsete) Una din cele mai recente sarcini e să traduc obiceiurile creative descoperite de mine în ceva ce alţii pot reproduce. Limitările par a fi cele mai nepotrivite mijloace pentru dezvoltarea creativităţii, dar poate că sunt cele mai potrivite pentru a ne scoate din rutină, pentru a reevalua categorii şi a sfida normele acceptate. În loc să dorim să păstrăm prezentul, poate că ne putem reaminti zilnic să păstrăm restricţiile. Vă mulţumesc. (Aplauze)