Kate Hartman: Arta comunicării ce poate fi purtată

Artista Kate Hartman foloseşte electronice care pot fi purtate pentru a explora modul cum comunicăm cu noi înşine şi cu lumea. În această discuţie excentrică şi provocatoare, ne prezintă "Pălăria-vorbeşte-cu-tine", "Inima-gonflabilă", "Costumul-de-îmbrăţişat-gheţari" şi alte dispozitive neaşteptate.

Mă numesc Kate Hartman.

Şi îmi place să fac aparate

care se joacă cu modurile

în care interacţionăm şi comunicăm.

Mă interesează în mod deosebit felul cum noi, ca oameni,

interacţionăm cu noi înşine, între noi

şi cu lumea din jurul nostru.

(Râsete)

Ca să vă ofer puţin context,

cum spunea şi June, sunt artist, specialist în tehnică şi educator.

Predau cursuri de fizică informatică

şi electronice care pot fi purtate.

Mare parte din ceea ce fac poate fi ori purtat

sau are cumva legătură cu forma umană.

Astfel, de fiecare dată când vorbesc despre ceea ce fac,

îmi place să mă refer imediat

la motivul pentru care corpurile sunt importante.

E destul de simplu.

Toţi au unul... voi toţi.

Vă garantez, toţi cei din această sală,

voi toţi de acolo, cei din locurile mai bune,

cei care stau cu capul în laptopuri...

toţi avem corpuri.

Nu vă ruşinaţi.

E ceva ce avem în comun

şi reprezintă principala noastră interfaţă cu lumea.

Astfel, când lucrezi ca designer interactiv

sau ca artist ce se preocupă de participare,

să creeze lucruri care trăiesc pe, în sau în jurul formei umane,

e un spaţiu de lucru foarte puternic.

În munca mea,

folosesc o gamă largă de materiale şi unelte.

Comunic prin orice, de la aparate de emisie-recepţie radio,

la pâlnii şi tuburi din plastic.

Ca să vă spun câteva lucruri despre ceea ce fac,

cel mai simplu mod de a începe povestea

este cu o pălărie.

Aşa a început totul acum câţiva ani,

eram într-o seară târziu într-un metrou, în drum spre casă,

şi mă gândeam.

Sunt genul de persoană care gândeşte prea mult şi vorbeşte prea puţin.

Aşa că mă gândeam ce bine ar fi

dacă aş putea elimina toate aceste zgomote,

cum ar fi sunetele gândurilor din capul meu...

dacă aş putea să scap fizic de ele

şi să le extrag într-o asemenea formă,

încât să pot să le împărtăşesc cu altcineva.

Aşa că am ajuns acasă şi am făcut prototipul acestei pălării.

Şi am numit-o "Pălăria bodogănitoare",

deoarece emitea aceste sunete bombănite

care erau cumva legate de tine,

dar le poţi detaşa

şi împărtăşi cu altcineva.

(Râsete)

Fac şi alte feluri de pălării.

Aceasta se numeşte "Pălăria-Vorbeşte-cu-tine".

(Râsete)

Numele vorbeşte de la sine.

Creează o cale fizică spre un spaţiu de conversaţie pentru o persoană.

Când vorbeşti tare,

sunetul vocii tale e canalizat înapoi în urechile tale.

(Râsete)

Când fac aceste lucruri

nu contează aşa mult obiectul în sine,

ci mai mult spaţiul negativ din jurul obiectului.

Ce se întâmplă când cineva îl poartă?

Ce fel de experienţă trăiesc?

Şi cum se transformă purtându-l?

Multe dintre aceste aparate

se concentrează asupra modului cum interacţionăm cu noi înşine.

Acest aparat se numeşte "Ascultarea maţelor".

Este un instrument

care permite cuiva

să îşi asculte propriile măruntaie.

(Râsete)

Unele dintre aceste lucruri

sunt orientate mai mult spre expresie şi comunicare.

Astfel, "Inima gonflabilă"

e un organ extern

ce poate fi folosit de cel care îl poartă pentru a se exprima.

Chiar îl pot umfla sau dezumfla,

în funcţiile de propriile emoţii.

Astfel, pot exprima orice, de la admiraţie şi poftă trupească,

la anxietate şi nelinişte.

(Râsete)

Unele dintre ele chiar sunt făcute

ca să medieze experienţele.

"Decomunicatorul" este un instrument pentru certuri.

(Râsete)

De fapt permite o schimbare emoţională intensă,

dar scopul său e de a absorbi

caracteristicile cuvintelor ce sunt transmise.

(Râsete)

Şi, în final,

unele dintre aceste lucruri au doar rol imitativ.

"Aplecarea urechii" chiar aduce ceva palpabil

pentru ca o persoană să apuce urechea

şi să spună ce are de spus.

Deşi sunt foarte interesată de relaţia

dintre oameni,

mă gândesc şi la modalităţi

prin care intrăm în legătură cu lumea din jurul nostru.

Astfel, când locuiam în oraşul New York acum câţiva ani,

mă gândeam des la

formele arhitecturale familiare din jurul meu

şi cum aş fi vrut să intru mai bine în legătură cu ele.

Şi m-am gândit: "Ia stai!"

"Dacă vreau să intru mai bine în legătură cu pereţii,"

"poate ar trebui să semăn şi eu mai mult cu un perete."

Aşa că am făcut un perete care poate fi purtat

pe care îl căram ca pe un rucsac.

Aşa că îl puneam pe mine

şi mă transformam într-un fel,

pentru a putea să contribui sau să critic

spaţiile care mă înconjurau.

(Râsete)

Trecând peste asta,

dincolo de mediul construit în lumea naturală,

am un proiect în desfăşurare numit Botanicols,

care permite plantelor de apartament

să acceseze protocoalele de comunicare umane.

Astfel, când o plantă e însetată,

poate da un telefon

sau posta un mesaj pe un serviciu precum Twitter.

Asta chiar schimbă dinamica om/plantă

deoarece o singură plantă de apartament

îşi poate exprima nevoile

spre mii de persoane în acelaşi timp.

Gândindu-ne la scară,

cea mai recentă obsesie a mea

sunt gheţarii... desigur.

Gheţarii sunt aceste fiinţe minunate

şi sunt o grămadă de motive să fii obsedat de ei,

dar eu sunt interesată în mod deosebit

de relaţia dintre om şi gheţar.

(Râsete)

Deoarece se pare că este o problemă.

Gheţarii chiar ne părăsesc.

Se micşorează şi se retrag...

şi unii dintre ei au dispărut de tot.

Eu locuiesc în Canada acum,

aşa că am vizitat unul dintre gheţarii mei locali.

Acesta e interesant în mod deosebit

deoarece, dintre toţi gheţarii din America de Nord,

are cel mai mare nivel de trafic uman pe an.

Chiar au nişte autobuze care merg şi trec peste morena laterală

şi îi lasă pe oameni pe suprafaţa gheţarilor.

Asta m-a făcut să mă gândesc serios

la această experienţă a întâlnirii iniţiale.

Când întâlnesc un gheţar pentru prima dată,

ce fac?

Nu este niciun fel de protocol social pentru asta.

Nici măcar nu ştiu

cum să-l salut.

Cioplesc un mesaj în zăpadă?

Sau poate montez unul

din cuburi de gheaţă în formă de puncte şi linii,

codul Morse al cuburilor de gheaţă.

Sau poate trebuie să-mi fac un dispozitiv de vorbire

cum ar fi un megafon de gheaţă

pe care îl pot folosi sa-mi amplifice vocea

când îl orientez spre gheaţă.

Dar cu adevărat cea mai satisfăcătoare experienţă pe care am avut-o

este ascultarea,

de care avem nevoie în orice relaţie bună.

Am fost uimită de cât de mult m-a marcat.

Această modificare elementară a orientării mele fizice

m-a ajutat să îmi schimb perspectiva

în relaţie cu gheţarul.

Aşadar, din moment ce folosim dispozitive

pentru a ne da seama cum să interacţionăm cu lumea zilelor noastre,

am făcut un dispozitiv numit Costumul-de-îmbrăţişat-gheţari.

(Râsete)

Este făcut din material ce reflectă căldura

care ajută la medierea diferenţelor de temperatură

dintre corpul uman şi gheaţa glaciară.

Şi, din nou, este o invitaţie

care îi îndeamnă pe oameni să se întindă pe gheţar

şi să-l îmbrăţişeze.

Deci, da, este doar începutul.

Acestea sunt ideile iniţiale pentru acest proiect.

La fel ca şi cu peretele, cum voiam să semăn mai mult a perete,

cu acest proiect aş vrea să am un ritm mai glacial.

Astfel, intenţia mea

este să petrec următorii 10 ani

şi să fac parte dintr-o serie de proiecte de colaborare

în care lucrez cu oameni din diferite discipline,

artişti, specialişti în tehnică, oameni de ştiinţă,

să colaboreze la acest proiect,

la cum putem îmbunătăţi relaţia om-gheţar.

Pe lângă asta, în încheiere,

aş vrea să spun că suntem în această eră

a comunicării şi răspândirii aparaturii

şi este foarte nemaipomenit, şi captivant, şi sexy,

dar cred că foarte important

e să ne gândim la cum putem, în acelaşi timp,

să păstrăm un simţ al mirării şi unul al criticii

în legătură cu uneltele pe care le folosim şi modurile cum ne raportăm la lume.

Mulţumesc!

(Aplauze)