Mă numesc Kate Hartman.
Şi îmi place să fac aparate
care se joacă cu modurile
în care interacţionăm şi comunicăm.
Mă interesează în mod deosebit felul cum noi, ca oameni,
interacţionăm cu noi înşine, între noi
şi cu lumea din jurul nostru.
(Râsete)
Ca să vă ofer puţin context,
cum spunea şi June, sunt artist, specialist în tehnică şi educator.
Predau cursuri de fizică informatică
şi electronice care pot fi purtate.
Mare parte din ceea ce fac poate fi ori purtat
sau are cumva legătură cu forma umană.
Astfel, de fiecare dată când vorbesc despre ceea ce fac,
îmi place să mă refer imediat
la motivul pentru care corpurile sunt importante.
E destul de simplu.
Toţi au unul... voi toţi.
Vă garantez, toţi cei din această sală,
voi toţi de acolo, cei din locurile mai bune,
cei care stau cu capul în laptopuri...
toţi avem corpuri.
Nu vă ruşinaţi.
E ceva ce avem în comun
şi reprezintă principala noastră interfaţă cu lumea.
Astfel, când lucrezi ca designer interactiv
sau ca artist ce se preocupă de participare,
să creeze lucruri care trăiesc pe, în sau în jurul formei umane,
e un spaţiu de lucru foarte puternic.
În munca mea,
folosesc o gamă largă de materiale şi unelte.
Comunic prin orice, de la aparate de emisie-recepţie radio,
la pâlnii şi tuburi din plastic.
Ca să vă spun câteva lucruri despre ceea ce fac,
cel mai simplu mod de a începe povestea
este cu o pălărie.
Aşa a început totul acum câţiva ani,
eram într-o seară târziu într-un metrou, în drum spre casă,
şi mă gândeam.
Sunt genul de persoană care gândeşte prea mult şi vorbeşte prea puţin.
Aşa că mă gândeam ce bine ar fi
dacă aş putea elimina toate aceste zgomote,
cum ar fi sunetele gândurilor din capul meu...
dacă aş putea să scap fizic de ele
şi să le extrag într-o asemenea formă,
încât să pot să le împărtăşesc cu altcineva.
Aşa că am ajuns acasă şi am făcut prototipul acestei pălării.
Şi am numit-o "Pălăria bodogănitoare",
deoarece emitea aceste sunete bombănite
care erau cumva legate de tine,
dar le poţi detaşa
şi împărtăşi cu altcineva.
(Râsete)
Fac şi alte feluri de pălării.
Aceasta se numeşte "Pălăria-Vorbeşte-cu-tine".
(Râsete)
Numele vorbeşte de la sine.
Creează o cale fizică spre un spaţiu de conversaţie pentru o persoană.
Când vorbeşti tare,
sunetul vocii tale e canalizat înapoi în urechile tale.
(Râsete)
Când fac aceste lucruri
nu contează aşa mult obiectul în sine,
ci mai mult spaţiul negativ din jurul obiectului.
Ce se întâmplă când cineva îl poartă?
Ce fel de experienţă trăiesc?
Şi cum se transformă purtându-l?
Multe dintre aceste aparate
se concentrează asupra modului cum interacţionăm cu noi înşine.
Acest aparat se numeşte "Ascultarea maţelor".
Este un instrument
care permite cuiva
să îşi asculte propriile măruntaie.
(Râsete)
Unele dintre aceste lucruri
sunt orientate mai mult spre expresie şi comunicare.
Astfel, "Inima gonflabilă"
e un organ extern
ce poate fi folosit de cel care îl poartă pentru a se exprima.
Chiar îl pot umfla sau dezumfla,
în funcţiile de propriile emoţii.
Astfel, pot exprima orice, de la admiraţie şi poftă trupească,
la anxietate şi nelinişte.
(Râsete)
Unele dintre ele chiar sunt făcute
ca să medieze experienţele.
"Decomunicatorul" este un instrument pentru certuri.
(Râsete)
De fapt permite o schimbare emoţională intensă,
dar scopul său e de a absorbi
caracteristicile cuvintelor ce sunt transmise.
(Râsete)
Şi, în final,
unele dintre aceste lucruri au doar rol imitativ.
"Aplecarea urechii" chiar aduce ceva palpabil
pentru ca o persoană să apuce urechea
şi să spună ce are de spus.
Deşi sunt foarte interesată de relaţia
dintre oameni,
mă gândesc şi la modalităţi
prin care intrăm în legătură cu lumea din jurul nostru.
Astfel, când locuiam în oraşul New York acum câţiva ani,
mă gândeam des la
formele arhitecturale familiare din jurul meu
şi cum aş fi vrut să intru mai bine în legătură cu ele.
Şi m-am gândit: "Ia stai!"
"Dacă vreau să intru mai bine în legătură cu pereţii,"
"poate ar trebui să semăn şi eu mai mult cu un perete."
Aşa că am făcut un perete care poate fi purtat
pe care îl căram ca pe un rucsac.
Aşa că îl puneam pe mine
şi mă transformam într-un fel,
pentru a putea să contribui sau să critic
spaţiile care mă înconjurau.
(Râsete)
Trecând peste asta,
dincolo de mediul construit în lumea naturală,
am un proiect în desfăşurare numit Botanicols,
care permite plantelor de apartament
să acceseze protocoalele de comunicare umane.
Astfel, când o plantă e însetată,
poate da un telefon
sau posta un mesaj pe un serviciu precum Twitter.
Asta chiar schimbă dinamica om/plantă
deoarece o singură plantă de apartament
îşi poate exprima nevoile
spre mii de persoane în acelaşi timp.
Gândindu-ne la scară,
cea mai recentă obsesie a mea
sunt gheţarii... desigur.
Gheţarii sunt aceste fiinţe minunate
şi sunt o grămadă de motive să fii obsedat de ei,
dar eu sunt interesată în mod deosebit
de relaţia dintre om şi gheţar.
(Râsete)
Deoarece se pare că este o problemă.
Gheţarii chiar ne părăsesc.
Se micşorează şi se retrag...
şi unii dintre ei au dispărut de tot.
Eu locuiesc în Canada acum,
aşa că am vizitat unul dintre gheţarii mei locali.
Acesta e interesant în mod deosebit
deoarece, dintre toţi gheţarii din America de Nord,
are cel mai mare nivel de trafic uman pe an.
Chiar au nişte autobuze care merg şi trec peste morena laterală
şi îi lasă pe oameni pe suprafaţa gheţarilor.
Asta m-a făcut să mă gândesc serios
la această experienţă a întâlnirii iniţiale.
Când întâlnesc un gheţar pentru prima dată,
ce fac?
Nu este niciun fel de protocol social pentru asta.
Nici măcar nu ştiu
cum să-l salut.
Cioplesc un mesaj în zăpadă?
Sau poate montez unul
din cuburi de gheaţă în formă de puncte şi linii,
codul Morse al cuburilor de gheaţă.
Sau poate trebuie să-mi fac un dispozitiv de vorbire
cum ar fi un megafon de gheaţă
pe care îl pot folosi sa-mi amplifice vocea
când îl orientez spre gheaţă.
Dar cu adevărat cea mai satisfăcătoare experienţă pe care am avut-o
este ascultarea,
de care avem nevoie în orice relaţie bună.
Am fost uimită de cât de mult m-a marcat.
Această modificare elementară a orientării mele fizice
m-a ajutat să îmi schimb perspectiva
în relaţie cu gheţarul.
Aşadar, din moment ce folosim dispozitive
pentru a ne da seama cum să interacţionăm cu lumea zilelor noastre,
am făcut un dispozitiv numit Costumul-de-îmbrăţişat-gheţari.
(Râsete)
Este făcut din material ce reflectă căldura
care ajută la medierea diferenţelor de temperatură
dintre corpul uman şi gheaţa glaciară.
Şi, din nou, este o invitaţie
care îi îndeamnă pe oameni să se întindă pe gheţar
şi să-l îmbrăţişeze.
Deci, da, este doar începutul.
Acestea sunt ideile iniţiale pentru acest proiect.
La fel ca şi cu peretele, cum voiam să semăn mai mult a perete,
cu acest proiect aş vrea să am un ritm mai glacial.
Astfel, intenţia mea
este să petrec următorii 10 ani
şi să fac parte dintr-o serie de proiecte de colaborare
în care lucrez cu oameni din diferite discipline,
artişti, specialişti în tehnică, oameni de ştiinţă,
să colaboreze la acest proiect,
la cum putem îmbunătăţi relaţia om-gheţar.
Pe lângă asta, în încheiere,
aş vrea să spun că suntem în această eră
a comunicării şi răspândirii aparaturii
şi este foarte nemaipomenit, şi captivant, şi sexy,
dar cred că foarte important
e să ne gândim la cum putem, în acelaşi timp,
să păstrăm un simţ al mirării şi unul al criticii
în legătură cu uneltele pe care le folosim şi modurile cum ne raportăm la lume.
Mulţumesc!
(Aplauze)