Secretul dorinţei într-o relaţie pe termen lung

În relaţiile pe termen lung, ne aşteptăm adesea ca iubiţii noştri să fie şi prietenul cel mai bun, şi un partener erotic. Dar precum argumentează Esther Perel, sexul de calitate şi de durată se bazează pe două nevoi aflate în conflict: nevoia noastră de securitate şi nevoia noastră de surpriză. Cum păstrezi dorinţa? Cu spirit şi elocvenţă, Perel ne introduce în misterul inteligenţei erotice.

De ce sexul de calitate păleşte,
atât de des,

chiar şi pentru cuplurile care continuă
să se iubească la fel ca întotdeauna?

Şi de ce intimitatea avansată
nu garantează şi sex de calitate,

contrar credinţelor populare?

Sau, întrebarea următoare ar putea fi,

putem dori ceea ce avem deja?

Iată o întrebare de un milion de dolari.

Şi de ce e atât de erotic
ceea ce e interzis?

De ce abaterea de la reguli face
ca dorinţa să fie atât de puternică?

Şi de ce rezultă copii din sex,

în timp ce copiii sunt un dezastru
pentru erotismul cuplurilor?

O lovitură fatală pentru erotism, nu?

Când iubeşti, cum te simţi?

Şi când doreşti, cum anume e diferit?

Acestea sunt câteva din întrebările

centrale ale explorării mele

asupra naturii dorinţei erotice

şi dilemelor care apar
odată cu ea în iubirea modernă.

Călătoresc prin lume,

şi ceea ce observ este că

peste tot pe unde a pătruns romantismul,

pare a exista o criză a dorinţei.

O criză a dorinţei,
în sensul asumării dorinţei --

dorinţa ca expresie
a individualităţii noastre,

a liberului nostru arbitru,
a preferinţelor, a identităţii noastre -

dorinţa care a devenit un concept central

făcând parte din iubirea modernă
şi din societăţile individualiste.

Ştiţi, e prima dată în istoria omenirii

când încercăm să trăim sexualitatea
pe termen lung,

nu pentru că am vrea 14 copii,

caz în care ar fi nevoie de mai mulţi
pentru că mulţi nu vor supravieţui,

şi nici pentru că e în mod exclusiv
datoria matrimonială a femeii.

E prima dată când ne dorim
sexul pe termen lung

ca o expresie a plăcerii şi legăturii
care îşi are rădăcina în dorinţă.

Ce păstrează dorinţa
şi de ce e aşa de greu?

Esența păstrării dorinţei
într-o relaţie de lungă durată,

constă în împăcarea a două nevoi
fundamentale ale omului.

Pe de o parte, nevoia de securitate,
de predictibilitate,

siguranţă, fiabilitate,
încredere, permanenţă --

toate aceste experienţe
ale vieţii ce ne ancorează

pe care le numim acasă.

Dar mai avem o nevoie
la fel de puternică -- bărbaţi şi femei --

de aventură, de noutate,
de mister, de risc, de pericol,

de necunoscut, de neaşteptat, surpriză --

înţelegeţi ideea -- de drum, de călătorie.

A împăca nevoia noastră de securitate

cu nevoia noastră de aventură
într-o singură relaţie,

sau ceea ce ne place să numim
în zilele noastre o căsătorie pasională,

era pe vremuri o contradicţie în termeni.

Căsnicia era o instituţie economică

în care ţi se dădea
un parteneriat pe viaţă

cu copii şi statut social,

cu succesiune şi tovărăşie.

Dar acum ne dorim ca partenerul
să ne dea toate aceste lucruri,

şi în plus, mai vreau să fii
prietenul meu cel mai bun

şi confidentul meu de încredere
şi amantul meu pasional,

şi mai şi trăim de două ori mai mult.

(Râsete)

Aşa că ne adresăm
unei persoane şi îi cerem

să ne dea ceea ce odată
oferea un sat întreg.

Dă-mi apartenenţă, dă-mi identitate,
dă-mi continuitate,

dar mai dă-mi şi transcendenţă
şi mister şi veneraţie.

Dă-mi confort, dă-mi provocare.

Dă-mi noutate, dă-mi familiaritate.

Dă-mi previzibilitate, dă-mi surpriză.

Şi credem că e un dat,
iar jucăriile şi lenjeria ne vor salva.

(Râsete)
(Aplauze)

Acum ajungem la realitatea
existenţială a povestirii.

Pentru că, într-un fel --
și mă voi întoarce la asta --

această criză a dorinţei
e foarte des o criză a imaginaţiei.

De ce păleşte atât de des
sexul de calitate?

Care e legătura între iubire şi dorinţă?

Cum se leagă şi cum se resping?

Pentru că acolo
se află misterul erotismului.

Dacă e vreun verb care se leagă de iubire,
atunci e „a avea”.

Şi dacă e vreun verb
care se leagă de dorinţă, e „a vrea”.

În iubire, vrem să avem,
vrem să cunoaştem iubitul.

Vrem să minimizăm distanţa.
Vrem să reducem decalajul.

Vrem să neutralizăm tensiunile.
Vrem apropiere.

Dar în dorinţă, tindem să nu vrem
să revenim în locurile unde am mai fost.

Concluziile de la sine înţelese
nu ne păstrează interesul.

În dorinţă, vrem un Altul, cineva de pe
cealaltă parte pe care să-l putem vizita,

cu care să petrecem ceva timp,

în al cărui Red Light District putem merge
să vedem ce se mai întâmplă.

În dorinţă, vrem un pod
pe care să-l traversăm.

Cu alte cuvinte, cum spun eu uneori,
focul are nevoie de aer.

Dorinţa are nevoie de spaţiu.

Spus în felul acesta,
pare destul de abstract.

Şi atunci am purtat o întrebare cu mine.

Am fost în mai mult
de 20 de ţări în ultimii ani

cu „Împerecherea în captivitate”,
şi i-am întrebat pe oameni:

când vă simţiţi cel mai atraşi
de partenerul vostru?

Nu neapărat atracţie sexuală în sine,
ci cel mai atraşi.

Şi, indiferent de cultură,
de religie, de sex --

cu excepţia unuia --
sunt câteva răspunsuri care tot apar.

Primul grup e: sunt cel mai atras
de partenera mea

când e plecată, când suntem departe,
când ne revedem.

Practic, când intru din nou în legătură

cu abilitatea mea de a mă imagina
cu partenera mea,

când imaginaţia mea
are timp să se reactiveze,

şi când pot s-o ancorez
în absenţă şi în dor,

o componentă majoră a dorinţei.

Dar al doilea grup e şi mai interesant:

Sunt cel mai atras/ă de partener/ă

când îl văd în studio,
când o văd pe scenă,

când e îl elementul lui,
când face ceva ce o pasionează,

când îl văd la o petrecere
şi ceilalţi sunt foarte atraşi de el,

când o văd cu suita ei.

Practic, când îmi văd partenerul
radiind şi încrezător,

e probabil cel mai puternic stimulent.

Radiind, de sine stătător,
adică se auto-susţine.

Privesc această persoană --
apropo, despre dorinţă

oamenii vorbesc foarte rar
când sunt împletiţi unul în celălalt,

la cinci centimetri unul de altul.
Nu ştiu cât vine asta în inci.

Dar nu vorbesc nici când cealaltă
persoană e atât de departe

încât nu o mai vedem.

Atunci când îmi privesc partenerul
de la o distanţă confortabilă,

la care această persoană
e deja atât de familiară, de cunoscută,

există din nou, pentru moment,
ceva misterios, ceva evaziv.

Şi în acest spaţiu dintre mine
şi celălalt se află elanul erotic,

acea mişcare către celălalt.

Pentru că uneori, cum spunea Proust,

misterul nu se referă
la a călători în locuri noi,

ci la a privi cu ochi noi.

Deci, când îmi văd partenerul
în mediul lui sau al ei,

făcând ceva care îi absoarbe,

mă uit la această persoană
şi percepţia mea se modifică,

şi rămân deschis la misterele
care se desfăşoară chiar lângă mine.

Şi atunci, cel mai important,
în acea descriere a celuilalt

sau a mea, cel mai interesant

e că nu există nicio obligație în dorinţă.

Nimeni nu are nevoie de nimeni.

Nu există grijă în dorinţă.

Îngrijirea presupune multă iubire
dar e un puternic anti-afrodisiac.

Încă nu am văzut pe cineva
care să fie foarte atras

de cineva care are nevoie de ei.

A-i dori e una,
a avea nevoie de ei e o frână,

iar femeile au ştiut asta dintotdeauna,

pentru că orice aduce
în discuţie paternitatea

scade de obicei încărcătura erotică.

Pe bună dreptate, nu?

Iar cel de-al treilea grup
de răspunsuri e de obicei:

când sunt surprins, când râdem împreună,

cum îmi spunea cineva azi la birou,

când e în frac, aşa că i-am spus, ştii,

ori e fracul, ori cizmele de cowboy.

Dar practic e când apare ceva nou.

Dar noutatea nu se referă la poziţii noi,
nu e un repertoriu de tehnici.

Noutatea se referă la ce părţi
din tine aduci la suprafaţă?

Care părţi din tine se văd doar acum?

Pentru că într-un fel s-ar putea spune

că sexul nu e ceva ce faci.

Sexul e un loc unde te duci.
E un spaţiu din interiorul tău

în care intri, cu altcineva, sau cu alţii.

Unde mergi deci în sex?

Cu care părţi din tine te conectezi?

Ce încerci să exprimi acolo?

E un loc de transcendenţă
şi unire spirituală?

E un loc de obrăznicie,
un loc unde poţi fi agresiv în siguranţă?

E un loc unde să poţi capitula în sfârşit

şi să nu fii nevoit
să fii responsabil pentru orice?

E un loc unde îți poţi exprima
dorinţele infantile?

Ce se întâmplă acolo? E un limbaj.

Nu e doar un comportament.

Poetica acestui limbaj mă interesează,

care e şi motivul pentru care am explorat
acest concept de inteligenţă erotică.

Şi animalele fac sex.

E pivotul, e biologie,
e instinctul natural.

Suntem singurii care avem o viaţă erotică,

însemnând că sexualitatea
e transformată de imaginaţia umană.

Suntem singurii capabili
să facem dragoste ore întregi,

să fim fericiţi, să avem orgasme multiple,

şi să nu atingem pe nimeni,
doar pentru că ne putem imagina.

Putem să o sugerăm,
nici măcar nu trebuie să o facem.

Putem gusta puterea anticipaţiei,

care e ca un mortar pentru dorinţă,

abilitatea de a ne imagina,
ca şi cum s-ar întâmpla,

de a simţi ca şi când s-ar întâmpla,
în timp ce nimic nu se întâmplă

şi totul se întâmplă în acelaşi timp.

Când am început să mă gândesc la erotism,

am început să mă gândesc
la poetica sexului,

şi, dacă o privesc ca pe o inteligenţă,

atunci e ceva ce se cultivă.

Care sunt ingredientele?

Imaginaţia, joaca, noutatea,
curiozitatea, misterul.

Dar agentul central e cu adevărat
acea piesă numită imaginaţie.

Dar şi mai important, ca să înţeleg

care sunt cuplurile
care au o scânteie erotică,

ce sprijină dorinţa,
a trebuit să mă întorc

la definiţia iniţială a erotismului,

definiţia mistică, şi am trecut prin ea

printr-o bifurcaţie,
privind de fapt trauma,

extrema opusă, şi am privit-o

uitându-mă la comunitatea
în care am crescut,

o comunitate din Belgia,
toţi supravieţuitori ai Holocaustului,

şi în comunitatea mea erau două grupuri:

cei care nu muriseră,
şi cei care se întorseseră la viaţă.

Cei care nu muriseră trăiau
foarte priponiţi de pământ,

nu puteau simţi plăcerea,
nu puteau avea încredere,

pentru că atunci când eşti
vigilent, îngrijorat, temător

şi nesigur, nu îţi poţi ridica fruntea

să decolezi în spaţiu, să fii jucăuş,
în siguranţă şi imaginativ.

Cei care se întorseseră la viaţă erau cei

care înţelegeau eroticul ca
pe un antidot pentru moarte.

Ei ştiu cum să se păstreze în viaţă.

Şi când am început să ascult
lipsa de sex a cuplurilor cu care lucrez,

îi aud uneori pe oameni spunând:
„Vreau mai mult sex”,

dar în general oamenii vor sex mai bun,

şi mai bun înseamnă reconectarea
cu acea calitate de viaţă,

de vibraţie, reînnoire,
vitalitate, eros, energie

pe care sexul obişnuia să le-o dea,
sau pe care au sperat să le-o dea.

Aşa că am început să pun
o întrebare diferită.

Întrebarea a început să fie:
„Mă închid atunci când...”

„Îmi opresc dorinţele când...”
ceea ce nu e aceeaşi întrebare cu:

„Ce mă inhibă e...” sau
„Tu mă inhibi atunci când...”

Şi lumea a început să spună:
„Mă inhib atunci când

mă simt mort pe dinăuntru,
când nu îmi place corpul meu,

când mă simt bătrân,
când nu am avut timp pentru mine,

când nu am avut o ocazie
să interacţionez cu tine,

când nu am avut performanţe bune la lucru,

când stima de sine scade, când
nu am un simţ ridicat al valorii de sine,

când nu simt că am dreptul să vreau,

să iau, să primesc plăcere.”

Apoi am început să pun întrebarea invers.

„Mă excit atunci când...”
Pentru că de cele mai multe ori,

oamenilor le place să întrebe:

„Tu mă aprinzi, ce mă excită”
şi pe mine mă scot din întrebare.

Dacă eşti mort pe dinăuntru, celălalt
poate face multe de Sf. Valentin.

Nu va conta. Nu e nimeni la recepţie.

(Râsete)

Deci, mă excit atunci când,

îmi pornesc dorinţele,
mă trezesc atunci când...

Acum, în acest paradox
dintre iubire şi dorinţă,

ceea ce pare să fie atât de încurcat
e că exact ingredientele

care hrănesc iubirea:
mutualitatea, reciprocitatea,

protecţia, îngrijorarea,
responsabilitatea pentru celălalt,

sunt uneori chiar ingredientele
care înăbuşă dorinţa.

Pentru că dorinţa e însoţită de sentimente

care nu sunt tot timpul
favoritele iubirii:

gelozie, posesivitate, agresiune, putere,

dominaţie, obrăznicie, pozne.

Practic cei mai mulţi dintre noi
se excită noaptea

de la exact acele lucruri împotriva
cărora protestează în timpul zilei.

Mintea erotică nu e tocmai corectă.

Dacă toată lumea ar avea fantezii
despre un pat de trandafiri,

nu am mai avea discuţii aşa
de interesante despre asta.

Dar nu, acolo în mintea noastră

există o mulțime de lucruri
pe care nu ştim întotdeauna

cum să le comunicăm persoanei
pe care o iubim,

pentru că ni se pare că iubirea
e însoţită de altruism

şi de fapt dorinţa e însoţită
de o anumită cantitate de egoism

în cel mai bun sens al cuvântului:

abilitatea de a rămâne conectat
cu sinele propriu

în prezenţa altuia.

Vreau să desenez acea imagine pentru voi,

pentru că e nevoie să împăcăm
aceste două seturi de nevoi,

suntem născuți cu amândouă.

Nevoia de conexiune, nevoia de separare,

nevoia de siguranţă, dar şi de aventură,

nevoia de apropiere şi de autonomie.

Dacă vă gândiţi la copilaşul
care vă stă în braţe

şi care se cuibăreşte acolo
în siguranţă și confort,

la un moment dat toţi
trebuie să ieşim în lume

pentru a descoperi şi explora.

Acesta e începutul dorinţei,

acele nevoi de explorare,
curiozitate, descoperire.

Şi apoi se întorc şi se uită la tine,

şi dacă le spui,

„Hei, puştiule, lumea e un loc grozav.

E foarte multă distracţie.”

se pot întoarce cu spatele şi pot simţi

conexiunea şi separarea în acelaşi timp.

Pot pleca în imaginaţia lor,
în corpul lor,

în joaca lor, ştiind în permanenţă

că există cineva atunci când se întorc.

Dar dacă pe partea asta
e cineva care spune:

„Sunt îngrijorat. Mă tem. Sunt deprimat.

Partenerul meu nu a avut grijă
de mine de atâta timp.

Ce e aşa de bine acolo?

Nu avem noi tot de ce e nevoie,
tu şi cu mine?"

atunci apar unele reacţii

pe care le putem recunoaşte cu toţii.

Unii dintre noi se vor întoarce,
s-au întors de mult timp,

iar acel copilaş care se întoarce

e copilul care renunţă
la o parte din el însuşi

pentru a nu îl pierde pe celălalt.

Îmi voi pierde libertatea
pentru a nu pierde legătura.

Şi voi învăţa să iubesc într-un anumit fel

care va deveni împovărat cu griji în plus

şi responsabilitate în plus,
şi extra protecţie,

şi nu voi şti cum să te părăsesc

pentru a mă juca,
pentru experimenta plăcerea,

pentru a descoperi,
pentru a intra în interiorul meu.

Traduceţi asta în limbaj adult.

Începe de când suntem foarte mici.
Continuă cu viaţa noastră sexuală

până la sfârşit.

Copilul al doilea se întoarce,

dar va privi peste umăr tot timpul.

„Vei mai fi acolo?

Mă vei ocărî? Mă vei certa?

Te vei înfuria pe mine?”

Şi pot fi plecaţi,
dar de fapt nu sunt departe niciodată,

şi aceştia sunt adesea oamenii
care îţi vor spune:

la început a fost foarte fierbinte.

Pentru că la început,
intimitatea în creştere

nu era încă destul de puternică

încât să ducă la scăderea dorinţei.

Cu cât deveneam mai conectat,
cu cât mă simţeam mai responsabil,

cu atât eram mai puţin capabil
de a mă exterioriza în prezenţa ta.

Al treilea copil nu se prea întoarce.

Aşa că ce se întâmplă,
dacă vrei să păstrezi dorinţa,

e acea piesă cu adevărat dialectică.

Pe de o parte vrei securitate
pentru a putea pleca.

Pe de altă parte, dacă nu poţi pleca,
nu poţi obţine plăcere,

nu poţi culmina, nu ai orgasm,

nu te poţi excita
pentru că îţi petreci timpul

în corpul şi capul celuilalt
şi nu în al tău.

Deci, în această dilemă a împăcării

dintre cele două seturi
de nevoi fundamentale,

sunt câteva lucruri pe care am ajuns
să înţeleg că le fac cuplurile erotice.

Unul, au foarte multă intimitate sexuală.

Ei înţeleg că există un spaţiu erotic

care le aparţine fiecăruia.

Mai înţeleg şi că preludiul
nu e ceva ce faci

cu cinci minute înainte de actul sexual.

Preludiul e ceva ce începe
cam la sfârşitul orgasmului anterior.

Ei mai înţeleg că un spaţiu erotic

nu se referă la a-l dezmierda pe celălalt,

e vorba de a crea un spaţiu
în care părăsești Management Inc.,

poate unde abandonezi programul agile,

(Râsete)

şi de fapt intri în acel loc

unde nu mai eşti cetăţeanul cel bun

care are grijă de lucruri
şi e responsabil.

Responsabilitatea şi dorinţa
se bat cap în cap.

Nu le merge prea bine împreună.

Cuplurile erotice înţeleg de asemenea
că pasiunea vine şi pleacă.

E cam ca şi luna.
Are eclipse intermitente.

Dar ceea ce mai ştiu ei,
ştiu cum să o reînvie.

Ştiu cum să o aducă înapoi,

şi ştiu cum să o aducă înapoi

pentru au demistificat un mare mit,

mitul spontaneităţii, care spune

că pasiunea va cădea din cer
în timp ce strângi rufele

ca un deus ex machina,
şi de fapt ei au înţeles

că orice se va întâmpla imediat

într-o relaţie pe termen lung
s-a întâmplat deja.

Sexul de durată e sex cu premeditare.

E dorit. E intenţionat.

E atenție şi prezenţă.

Un Sf. Valentin fericit!

(Aplauze)