Laura Carstensen: Oamenii mai în vârstă sunt mai fericiţi

În secolul 20 am adăugat un număr fără precedent de ani speranţei noastre de viaţă, dar este calitatea vieţii la fel de bună? Surprinzător, da! La TEDxWomen psihologul Laura Cartensen arată cercetări care demonstrează că pe măsură ce oamenii îmbătrânesc, devin mai fericiţi, mai mulţumiţi şi au o perspectivă mult mai bună asupra lumii.

Oamenii trăiesc mai mult

iar societăţile devin mai cenuşii.

Mereu auziţi asta.

Citiţi în ziare.

Vedeţi la televizor.

Câteodată sunt îngrijorată

că auzim atât de mult despre asta

încât am ajuns să acceptăm vieţi mai lungi

cu un fel de mulţumire de sine,

şi chiar cu dezinvoltură.

Dar să nu confundaţi:

vieţile mai lungi pot,

şi eu cred că vor putea

să ridice calitatea vieţii

la orice vârstă.

Ca să vedeţi în perspectivă,

vă voi oferi o privire de ansamblu.

Mai mulţi ani au fost adăugaţi

la speranţa medie de viaţă

în secolul 20

decât toţi anii adăugaţi la un loc

pe perioada mileniilor anterioare

de evoluţie umană.

Într-o clipită,

aproape că ne-am dublat lungimea

timpului pe care îl trăim.

Dacă credeţi că nu v-aţi prins cum stă treaba cu îmbătrânirea,

nu vă trageţi palme.

E o treabă nouă.

Deoarece rata fertilităţii scădea

tot cam în aceaşi perioadă în care

speranţa de viaţă creştea,

piramida aceea

care reprezenta distribuţia pe vârste a populaţiei,

cu mulţi tineri la bază

triaţi spre un vârf mic de oameni vârstnici

care au răzbătut şi au supravieţuit până la vârste înaintate

capătă o altă formă

de dreptunghi.

Acuma, dacă eşti tipul de persoană

pe care o înfioară staisticile despre populaţie,

aceste statistici sunt potrivite pentru asta.

Pentru că asta înseamnă

că pentru prima dată în istoria speciilor,

majoritatea copiilor născuţi

în ţările dezvoltate

au ocazia

de a îmbătrâni.

Cum s-a ajuns aici?

Nu suntem mai rezistenţi genetic decât erau strămoşii noştri

de acum 10 000 de ani.

Creşterea speranţei de viaţă

este un produs remarcabil al culturii,

creuzetul

care conţine ştiinţa şi tehnologia

şi modificări la scară largă în comportament

care îmbunătăţesc sănătatea şi bunăstarea.

Prin schimbările culturale,

strămoşii noştri

au eliminat, în mare parte, moartea timpurie

aşa încât oamenii îşi pot trăi viaţa.

Acuma sunt probleme asociate îmbătrânirii -

boli, sărăcie, pierderea statutului social.

Nu este momentul să ne culcăm pe lauri.

Dar cu cât învăţăm mai mult despre îmbătrânire,

devine tot mai clar

că un traiect descendent

este o exagerare.

Îmbătrânirea aduce câteva îmbunătăţiri remarcabile -

cunoştinţe mai vaste, expertiză -

iar aspectele emoţionale ale vieţii se îmbunătăţesc.

Aşa este,

bătrânii sunt fericiţi.

Sunt mai fericiţi decât cei de vârstă mijlocie,

şi sigur mai fericiţi decât tinerii.

Cercetare după cercetare,

se ajunge la aceeaşi concluzie.

CDC a făcut un sondaj

în care cereau respondenţilor să spună

dacă au suferit vreun stres psihologic

semnificativ în săptămâna anterioară.

Mai puţini vârstnici au răspuns afirmativ la această întrebare

decât cei de vârstă mijlocie,

sau decât cei tineri.

Un sondaj Gallup recent

a întrebat participanţii

cât stress şi griji şi nervi

au avut cu o zi în urmă.

Stresul, grijile, mânia,

toate scad cu vârsta.

Sociologii numesc acest lucru paradoxul îmbătrânirii.

Totuşi, să îmbătrâneşti nu e floare la ureche.

Aşa că am pus tot felul de întrebări

să vedem dacă putem contrazice aceste rezultate.

Am întrebat dacă ar putea fi vorba de faptul că

generaţiile actuale de vârstnici

sunt şi au fost mereu

cele mai grozave generaţii.

Adică, tinerii de azi s-ar putea să nu

simtă în mod obişnuit aceste îmbunătăţiri

pe măsură ce îmbătrânesc.

Ne-am întrebat dacă nu cumva vârstnicii

încearcă să dea o turnură pozitivă

unei existenţe de-altfel anoste.

(Râsete)

Dar cu cât încercam să discredităm acest rezultat,

cu atât mai multe dovezi găseam

care să-l întărească.

Cu ani în urmă, colegii mei şi cu mine am demarat un studiu

în care am urmărit acelaşi grup de oameni pe o perioadă de 10 ani.

Mostra iniţială cuprindea vârste între 18 şi 94 de ani.

Am urmărit dacă şi în cum li s-a modificat experienţa emoţională

pe măsură ce au înaintat în vârstă.

Participanţii noştri trebuiau să poarte pagere electronice

câte o săptămână,

iar noi le trimiteam mesaje în cursul zilei sau serii, aleatoriu.

De câte ori trimiteam mesaje

îi întrebam câte ceva -

pe o scară de la 1 la 7, cât de fericit eşti în acest moment?

Cât de trist eşti în acest moment?

Cât de frustrat te simţi chiar acum? -

astfel încât să avem o idee despre tipul

de emoţii şi sentimente pe care le aveau

în viaţa de zi cu zi.

Cu ajutorul acestei cercetări intense

a indivizilor,

am aflat că nu este o anumită generaţie

care se descurcă mai bine decât celelalte,

dar că, aceiaşi indivizi, cu timpul

ajung să declare experienţe

pozitive mai mari.

Observaţi această uşoară scădere

la vârste foarte înaintate.

Şi există o scădere.

Dar ea nu va ajunge niciodată

la nivelurile observate

la adulţii foarte tineri.

Acuma este chiar prea simplist

să spui că vârstnicii sunt "fericiţi".

În studiul nostru, ei au o atitudine mai pozitivă,

dar, ei sunt mai predispuşi decât tinerii

să aibă emoţii divergente -

tristeţe în acelaşi timp în care eşti fericit;

ştiţi, acea lacrimă în colţul ochilor

când zâmbeşti unui prieten.

Alt studiu a arătat

că vârstnicii par să

ia tristeţea mai uşor.

Acceptă tristeţea mai bine decât tinerii.

Şi bănuim că asta ar fi una din explicaţiile

de ce vârstnicii se descurcă mai bine decât tinerii

în rezolvarea conflictelor şi dezbaterilor înflăcărate.

Vârstnicii pot privi nedreptatea

cu milă,

nu cu disperare.

Şi păstrându-şi echidistanţa faţă de probleme,

bătrânii îşi direcţionează resursele cognitive,

precum atenţia şi memoria,

către informaţii mai mult pozitive decât negative.

Dacă arătăm celor de vârstă mijlocie, tinerilor, imagini,

ca cele de pe ecran,

şi apoi le cerem să-şi amintească

cât de multe imagini pot,

vârstnicii, dar nu tinerii,

reţin mai multe imagini pozitive

decât negative.

Le-am cerut bătrânilor şi tinerilor

să privescă feţe în laboratoarele de studiu,

unele încruntate, altele zâmbitoare.

Bătrânii privesc feţele zâmbitoare

şi îşi feresc privirea de la cele încruntate, nervoase.

În viaţa de zi cu zi,

asta se traduce prin lucruri mai plăcute

şi satisfacţie.

Dar ca sociologi, continuăm să ne întrebăm

despre care ar fi alternativele.

Am mai spus, poate că bătrânii

declară mai multe emoţii pozitive

din cauză că sunt dereglaţi cognitiv.

(Râsete)

Am spus, s-ar putea ca emoţiile pozitive

să fie mai uşor de procesat decât cele negative,

aşa că te îndrepţi spre emoţiile pozitive?

Poate că centrii nervoşi din creier

sunt atât de degradaţi, încât

nu mai suntem capabili să procesăm emoţiile negative.

Dar lucrurile nu stau aşa.

Adulţii cu minţile cele mai ascuţite

sunt cei care evidenţiază cel mai bine acest efect al pozitivităţii.

Şi în condiţiile în care chiar contează,

bătrânii procesează informaţiile negative

la fel de bine ca şi pe cele pozitive.

Cum e posibil?

Ei bine, în studiul nostru,

am aflat că aceste schimbări

sunt încastrate fundamental

în abilitatea umană unică de a monitoriza timpul -

nu doar timpul orar şi calendaristic,

ci timpul de viaţă.

Iar dacă există un paradox al îmbătrânirii,

este faptul că, acceptând că nu vom trăi veşnic

ne schimbă perspectiva asupra vieţii

într-un mod pozitiv.

Când orizonturile timpului sunt lungi şi nebuloase,

aşa cum sunt de obicei în tinereţe

oamenii se pregătesc constant,

încercând să înghită toată informaţia de care sunt capabili,

riscând, explorând.

S-ar putea să petrecem timp cu oameni care nici măcar nu ne plac

doar pentru că este interesant.

Poate că vom învăţa ceva neaşteptat.

(Râsete)

Ne ducem la întâlniri cu necunoscuţi.

(Râsete)

Ştiţi, până la urmă, dacă nu

ne iese, mereu mai vine o altă zi.

Oamenii de peste 50 de ani

nu se duc la întâlniri cu necunoscuţi.

(Râsete)

Pe măsură ce îmbătrânim,

orizonturile timpului nostru se scurtează

şi ni se schimbă ţelurile.

Atunci când realizăm că nu dispunem de tot timpul din lume,

ne vedem mai clar priorităţile.

Dăm mai puţină importanţă chestiunilor triviale.

Savurăm viaţa.

Apreciem mai multe lucruri,

suntem mai deschişi către împăcare.

Investim mai mult în părţile din viaţă mai importante sentimental,

iar viaţa devine mai bună,

aşa că suntem mai fericiţi, zi de zi.

Dar aceeaşi schimbare de perspectivă

ne face să tolerăm mai puţin ca niciodată

nedreptatea.

Până în 2015,

în SUA vor fi mai mulţi oameni

peste 60 de ani

decât sub 15.

Ce se va întâmpla cu societăţile

îngreunate spre vârful piramidei cu vârstnici?

Numerele nu vor dicta

rezultatul.

Cultura o va face.

Dacă investim în ştiinţă şi tehnologie

şi găsim soluţii pentru problemele reale

cu care se confruntă bătrânii

şi punem accent

pe punctele forte

ale celor bătrâni,

atunci anii adăugaţi vieţii

pot să îmbunătăţească simţitor

calitatea vieţii la orice vârstă.

Societăţi care cu milioane de cetăţeni

talentaţi, stabili emoţional

mai sănătoşi şi mai bine educaţi decât

oricare generaţie de dinaintea lor,

înarmaţi cu conoştinţe

despre aspectele practice ale vieţii

şi motivaţi

să rezolve marile probleme,

pot fi societăţi mai bune

decât am cunoscut vreodată.

Tatălui meu de 92 de ani,

îi place să spună:

"Hai să nu discutăm numai despre

cum să salvăm bătrânii

şi să începem să vorbim despre

cum să-i facem pe ei să ne salveze pe toţi."

Vă mulţumesc.

(Aplauze)