Oamenii trăiesc mai mult
iar societăţile devin mai cenuşii.
Mereu auziţi asta.
Citiţi în ziare.
Vedeţi la televizor.
Câteodată sunt îngrijorată
că auzim atât de mult despre asta
încât am ajuns să acceptăm vieţi mai lungi
cu un fel de mulţumire de sine,
şi chiar cu dezinvoltură.
Dar să nu confundaţi:
vieţile mai lungi pot,
şi eu cred că vor putea
să ridice calitatea vieţii
la orice vârstă.
Ca să vedeţi în perspectivă,
vă voi oferi o privire de ansamblu.
Mai mulţi ani au fost adăugaţi
la speranţa medie de viaţă
în secolul 20
decât toţi anii adăugaţi la un loc
pe perioada mileniilor anterioare
de evoluţie umană.
Într-o clipită,
aproape că ne-am dublat lungimea
timpului pe care îl trăim.
Dacă credeţi că nu v-aţi prins cum stă treaba cu îmbătrânirea,
nu vă trageţi palme.
E o treabă nouă.
Deoarece rata fertilităţii scădea
tot cam în aceaşi perioadă în care
speranţa de viaţă creştea,
piramida aceea
care reprezenta distribuţia pe vârste a populaţiei,
cu mulţi tineri la bază
triaţi spre un vârf mic de oameni vârstnici
care au răzbătut şi au supravieţuit până la vârste înaintate
capătă o altă formă
de dreptunghi.
Acuma, dacă eşti tipul de persoană
pe care o înfioară staisticile despre populaţie,
aceste statistici sunt potrivite pentru asta.
Pentru că asta înseamnă
că pentru prima dată în istoria speciilor,
majoritatea copiilor născuţi
în ţările dezvoltate
au ocazia
de a îmbătrâni.
Cum s-a ajuns aici?
Nu suntem mai rezistenţi genetic decât erau strămoşii noştri
de acum 10 000 de ani.
Creşterea speranţei de viaţă
este un produs remarcabil al culturii,
creuzetul
care conţine ştiinţa şi tehnologia
şi modificări la scară largă în comportament
care îmbunătăţesc sănătatea şi bunăstarea.
Prin schimbările culturale,
strămoşii noştri
au eliminat, în mare parte, moartea timpurie
aşa încât oamenii îşi pot trăi viaţa.
Acuma sunt probleme asociate îmbătrânirii -
boli, sărăcie, pierderea statutului social.
Nu este momentul să ne culcăm pe lauri.
Dar cu cât învăţăm mai mult despre îmbătrânire,
devine tot mai clar
că un traiect descendent
este o exagerare.
Îmbătrânirea aduce câteva îmbunătăţiri remarcabile -
cunoştinţe mai vaste, expertiză -
iar aspectele emoţionale ale vieţii se îmbunătăţesc.
Aşa este,
bătrânii sunt fericiţi.
Sunt mai fericiţi decât cei de vârstă mijlocie,
şi sigur mai fericiţi decât tinerii.
Cercetare după cercetare,
se ajunge la aceeaşi concluzie.
CDC a făcut un sondaj
în care cereau respondenţilor să spună
dacă au suferit vreun stres psihologic
semnificativ în săptămâna anterioară.
Mai puţini vârstnici au răspuns afirmativ la această întrebare
decât cei de vârstă mijlocie,
sau decât cei tineri.
Un sondaj Gallup recent
a întrebat participanţii
cât stress şi griji şi nervi
au avut cu o zi în urmă.
Stresul, grijile, mânia,
toate scad cu vârsta.
Sociologii numesc acest lucru paradoxul îmbătrânirii.
Totuşi, să îmbătrâneşti nu e floare la ureche.
Aşa că am pus tot felul de întrebări
să vedem dacă putem contrazice aceste rezultate.
Am întrebat dacă ar putea fi vorba de faptul că
generaţiile actuale de vârstnici
sunt şi au fost mereu
cele mai grozave generaţii.
Adică, tinerii de azi s-ar putea să nu
simtă în mod obişnuit aceste îmbunătăţiri
pe măsură ce îmbătrânesc.
Ne-am întrebat dacă nu cumva vârstnicii
încearcă să dea o turnură pozitivă
unei existenţe de-altfel anoste.
(Râsete)
Dar cu cât încercam să discredităm acest rezultat,
cu atât mai multe dovezi găseam
care să-l întărească.
Cu ani în urmă, colegii mei şi cu mine am demarat un studiu
în care am urmărit acelaşi grup de oameni pe o perioadă de 10 ani.
Mostra iniţială cuprindea vârste între 18 şi 94 de ani.
Am urmărit dacă şi în cum li s-a modificat experienţa emoţională
pe măsură ce au înaintat în vârstă.
Participanţii noştri trebuiau să poarte pagere electronice
câte o săptămână,
iar noi le trimiteam mesaje în cursul zilei sau serii, aleatoriu.
De câte ori trimiteam mesaje
îi întrebam câte ceva -
pe o scară de la 1 la 7, cât de fericit eşti în acest moment?
Cât de trist eşti în acest moment?
Cât de frustrat te simţi chiar acum? -
astfel încât să avem o idee despre tipul
de emoţii şi sentimente pe care le aveau
în viaţa de zi cu zi.
Cu ajutorul acestei cercetări intense
a indivizilor,
am aflat că nu este o anumită generaţie
care se descurcă mai bine decât celelalte,
dar că, aceiaşi indivizi, cu timpul
ajung să declare experienţe
pozitive mai mari.
Observaţi această uşoară scădere
la vârste foarte înaintate.
Şi există o scădere.
Dar ea nu va ajunge niciodată
la nivelurile observate
la adulţii foarte tineri.
Acuma este chiar prea simplist
să spui că vârstnicii sunt "fericiţi".
În studiul nostru, ei au o atitudine mai pozitivă,
dar, ei sunt mai predispuşi decât tinerii
să aibă emoţii divergente -
tristeţe în acelaşi timp în care eşti fericit;
ştiţi, acea lacrimă în colţul ochilor
când zâmbeşti unui prieten.
Alt studiu a arătat
că vârstnicii par să
ia tristeţea mai uşor.
Acceptă tristeţea mai bine decât tinerii.
Şi bănuim că asta ar fi una din explicaţiile
de ce vârstnicii se descurcă mai bine decât tinerii
în rezolvarea conflictelor şi dezbaterilor înflăcărate.
Vârstnicii pot privi nedreptatea
cu milă,
nu cu disperare.
Şi păstrându-şi echidistanţa faţă de probleme,
bătrânii îşi direcţionează resursele cognitive,
precum atenţia şi memoria,
către informaţii mai mult pozitive decât negative.
Dacă arătăm celor de vârstă mijlocie, tinerilor, imagini,
ca cele de pe ecran,
şi apoi le cerem să-şi amintească
cât de multe imagini pot,
vârstnicii, dar nu tinerii,
reţin mai multe imagini pozitive
decât negative.
Le-am cerut bătrânilor şi tinerilor
să privescă feţe în laboratoarele de studiu,
unele încruntate, altele zâmbitoare.
Bătrânii privesc feţele zâmbitoare
şi îşi feresc privirea de la cele încruntate, nervoase.
În viaţa de zi cu zi,
asta se traduce prin lucruri mai plăcute
şi satisfacţie.
Dar ca sociologi, continuăm să ne întrebăm
despre care ar fi alternativele.
Am mai spus, poate că bătrânii
declară mai multe emoţii pozitive
din cauză că sunt dereglaţi cognitiv.
(Râsete)
Am spus, s-ar putea ca emoţiile pozitive
să fie mai uşor de procesat decât cele negative,
aşa că te îndrepţi spre emoţiile pozitive?
Poate că centrii nervoşi din creier
sunt atât de degradaţi, încât
nu mai suntem capabili să procesăm emoţiile negative.
Dar lucrurile nu stau aşa.
Adulţii cu minţile cele mai ascuţite
sunt cei care evidenţiază cel mai bine acest efect al pozitivităţii.
Şi în condiţiile în care chiar contează,
bătrânii procesează informaţiile negative
la fel de bine ca şi pe cele pozitive.
Cum e posibil?
Ei bine, în studiul nostru,
am aflat că aceste schimbări
sunt încastrate fundamental
în abilitatea umană unică de a monitoriza timpul -
nu doar timpul orar şi calendaristic,
ci timpul de viaţă.
Iar dacă există un paradox al îmbătrânirii,
este faptul că, acceptând că nu vom trăi veşnic
ne schimbă perspectiva asupra vieţii
într-un mod pozitiv.
Când orizonturile timpului sunt lungi şi nebuloase,
aşa cum sunt de obicei în tinereţe
oamenii se pregătesc constant,
încercând să înghită toată informaţia de care sunt capabili,
riscând, explorând.
S-ar putea să petrecem timp cu oameni care nici măcar nu ne plac
doar pentru că este interesant.
Poate că vom învăţa ceva neaşteptat.
(Râsete)
Ne ducem la întâlniri cu necunoscuţi.
(Râsete)
Ştiţi, până la urmă, dacă nu
ne iese, mereu mai vine o altă zi.
Oamenii de peste 50 de ani
nu se duc la întâlniri cu necunoscuţi.
(Râsete)
Pe măsură ce îmbătrânim,
orizonturile timpului nostru se scurtează
şi ni se schimbă ţelurile.
Atunci când realizăm că nu dispunem de tot timpul din lume,
ne vedem mai clar priorităţile.
Dăm mai puţină importanţă chestiunilor triviale.
Savurăm viaţa.
Apreciem mai multe lucruri,
suntem mai deschişi către împăcare.
Investim mai mult în părţile din viaţă mai importante sentimental,
iar viaţa devine mai bună,
aşa că suntem mai fericiţi, zi de zi.
Dar aceeaşi schimbare de perspectivă
ne face să tolerăm mai puţin ca niciodată
nedreptatea.
Până în 2015,
în SUA vor fi mai mulţi oameni
peste 60 de ani
decât sub 15.
Ce se va întâmpla cu societăţile
îngreunate spre vârful piramidei cu vârstnici?
Numerele nu vor dicta
rezultatul.
Cultura o va face.
Dacă investim în ştiinţă şi tehnologie
şi găsim soluţii pentru problemele reale
cu care se confruntă bătrânii
şi punem accent
pe punctele forte
ale celor bătrâni,
atunci anii adăugaţi vieţii
pot să îmbunătăţească simţitor
calitatea vieţii la orice vârstă.
Societăţi care cu milioane de cetăţeni
talentaţi, stabili emoţional
mai sănătoşi şi mai bine educaţi decât
oricare generaţie de dinaintea lor,
înarmaţi cu conoştinţe
despre aspectele practice ale vieţii
şi motivaţi
să rezolve marile probleme,
pot fi societăţi mai bune
decât am cunoscut vreodată.
Tatălui meu de 92 de ani,
îi place să spună:
"Hai să nu discutăm numai despre
cum să salvăm bătrânii
şi să începem să vorbim despre
cum să-i facem pe ei să ne salveze pe toţi."
Vă mulţumesc.
(Aplauze)