Ritualurile muzicale ascunse ale lumii

Regizorul francez Vincent Moon călătorește prin lume cu rucsacul în spate, cu un laptop și un aparat de filmat. A filmat Arcade Fire într-un lift și Bon Iver în bucătăria unui apartament și a înregistrat dintr-o bucată un ritual sufit în Cecenia și o o călătorie ayahuasca în Peru. În acest discurs, el explică modul în care filmul și muzica pot ajuta oamenii să-şi vadă cultura cu alți ochi. Urmată de o reprezentație a legendei jazz-ului, Naná Vasconcelos.

Vincent Moon: Cum am putea
utiliza calculatoarele,

camerele video, microfoanele
pentru a prezenta lumea

într-o variantă alternativă,

cât se poate de cuprinzător.

Cum s-ar putea folosi Internetul

pentru a crea o nouă formă de cinema?

De fapt, de ce înregistrăm?

Cu astfel de întrebări simple în minte,

am început să fac filme acum 10 ani,

mai întâi cu un prieten, Christophe Abric.

Am făcut un website, La Blogothèque,

dedicat muzicii independente.

Eram înnebuniți după muzică.

Vroiam să reprezentăm muzica altfel,

să filmăm muzica preferată,
artiștii pe care îi admiram,

pe cât posibil departe de
industria muzicii

și de clişeele sale.

Am început să postăm săptămânal

pe Internet.

Vedem acum câteva secvențe.

De la Grizzly Bear la duș,

la Sigur Ros într-o cafenea pariziană.

De la Phoenix de pe lângă Turnul Eiffel,

la Tom Jones din camera
sa de hotel de la New York.

De la Arcade Fire într-un lift

de la Olympiades,

la Beirut ce mergea
pe scări în jos în Brooklyn.

De la R.E.M. într-o mașină,

la The National în jurul unei mese noaptea

în sudul Franței.

De la Bon Iver și prietenii

într-un apartament în Montmartre,

la Yeasayer într-o noapte lungă

și mulți alții,

trupe necunoscute sau foarte faimoase.

Am postat toate aceste filmări

gratuit pe Internet,

vrând să le împărtășim

pe toate și să prezentăm muzica

în mod diferit.

Vroiam să creăm un alt fel de intimitate

folosind noile tehnologii.

La acea vreme, cu 10 ani în urmă,

nu mai era un asemenea proiect pe Internet

și de aceea cred că proiectul nostru,
Take Away Shows,

a avut mare succes,

atingând milioane de vizitatori.

După un timp, un pic m-am...

...vroiam să trec la altceva.

Simțeam nevoia să călătoresc
și să descopăr altă muzică,

să explorez lumea,

să merg în alte colţuri din lume

și, mai era și ideea

unui fel de cinema nomad,
pe care o aveam în minte.

Cum s-ar putea îmbina
noua tehnologie cu drumeția?

Cum să-mi editez filmările în autobus,

traversând Anzii?

Aşa că am călătorit cinci ani

în jurul lumii.

Am început colecția de filme digitale
şi etichete muzicale, Petites Planètes,

care era și un omagiu adus
regizorului francez Chris Marker.

Vedem acum și câteva secvențe

din acele filme noi.

De la diva tecno brega
din nordul Braziliei, Gaby Amarantos,

la un cor de femei din Cecenia.

De la muzică electronică experimentală
din Singapore cu One Man Nation,

la vedeta braziliană Tom Zé cântând
de pe acoperișul său din São Paolo.

De la The Bambir,
o mare trupă rock din Armenia,

la cântece populare

dintr-un restaurant din Tbilisi, Georgia.

De la White Shoes, o mare trupă
de pop retro din Jakarta, Indonezia,

la DakhaBrakha, trupa revoluționară
din Kiev, Ucraina.

De la Tomi Lebrero

cu bandoneonul său și prietenii
din Buenos Aires, Argentina,

la multe alte locuri

și muzicieni din toată lumea.

Doream să fac asta ca o călătorie.

Ar fi fost imposibil

să fac aceste filme

cu sprijinul unei mari companii,

structurat sau așa ceva.

Călătoream singur cu rucsacul în spate:

calculator, cameră de filmat, microfoane.

Singur, de fapt doar cu localnici,

întâlnindu-mi echipa, formată

doar din neprofesioniști,
la fața locului,

mergând dintr-un loc în altul,

făcând filmul ca o călătorie.

Credeam cu-adevărat
că cinemaul ar putea fi

acest lucru simplu:

vreau să fac un film, iar voi
îmi veți asigura un loc de înnoptat.

Vă dau un moment de cinema,
iar voi îmi oferiți un Capirinha.

Sau alte băuturi,

în funcție de locul unde ne aflăm.

În Peru se bea Pisco sour.

Ajuns în Peru,

habar nu aveam ce voi face acolo.

Aveam numărul de telefon,

al unei singure persoane.

După trei luni

de cutreierat toată țara,
înregistrasem 33 de filme,

doar cu ajutorul localnicilor,

doar ajutat de oameni

cărora le puneam aceeași întrebare:

Ce-i important de înregistrat azi, aici?

Cu un astfel de trai,

lucrând fără absolut nicio structură,

puteam reacționa pe moment,

decizând ce-i important de înregistrat.

E important să înregistrez persoana.

E important să creez acest schimb.

În Cecenia,

prima persoană întâlnită

m-a privit întrebător:

„Ce faci aici?

Ești ziarist? ONG? Cu politica?

Ce probleme vei studia?”

Eram acolo pentru a cerceta

ritualurile sufite din Cecenia,

există în Cecenia
o cultură sufită incredibilă,

absolut necunoscută
în afara acelei regiuni.

De îndată ce oamenii au înțeles

că le voi da filmările —

le voi posta online gratis
sub licența Creative Commons,

dar chiar le voi da și oamenilor,

lăsându-i să facă ce vor cu ele.

Vroiam doar să-i prezint
într-o lumină favorabilă.

Vroiam doar să le fac portretul

astfel ca nepoții, privindu-şi bunicii

să exclame:

„Uau, bunicul e la fel de cool
ca Beyoncé.” (Râsete)

Un lucru foarte important.

(Aplauze)

Foarte important

pentru că astfel

oamenii își vor vedea diferit
propria cultură și țară.

Se vor gândi la ele altfel.

Poate fi o cale de a păstra
o anumită diversitate.

De ce să înregistrezi?

Gânditorul american Hakim Bey

are o vorbă care sună așa:

„Orice înregistrare

e o piatră de mormânt
a unei reprezentații în direct.”

E un citat bun de reținut azi,

într-o epocă saturată de imagini.

Ce rost are?

Unde ajungem cu asta?

Cercetam, având în minte această idee:

Care este scopul?

Cercetam muzica, încercând să extrag ceva,

să mă apropii de o origine a sa.

De unde vin toate acestea?

Sunt francez, habar nu aveam

ce va urma să descopăr,
un lucru foarte simplu:

Totul era sacru la început,

iar muzica era vindecare spirituală.

Cum să-mi folosesc camera,

mica mea unealtă, pentru a mă apropia

și, poate, nu doar să captez transa,

ci să găsesc un echivalent,
poate o cine-transă,

ceva în absolută armonie

cu oamenii?

E ceea ce studiez acum,

despre spiritualitate, spiritele noi
din întreaga lume.

Câteva secvențe acum.

De la ritualul funerar Tana Toraja
din Indonezia,

la o ceremonie de Paști
din nordul Etiopiei.

De la ritualul popular de transă jathilan

din insula Java,

la Umbanda în nordul Braziliei.

Ritualuri sufite în Cecenia,

la o slujbă din cea mai sfântă
biserică din Armenia.

Cântece sufite în Harar,

orașul sfânt din Etiopia,

la o ceremonie ayahuasca

în adâncurile Amazoniei
din Peru, cu Shipibo.

Apoi noul meu proiect,
pe care îl am acum

aici, în Brazilia, numit „Híbridos”.

Îl fac cu Priscilla Telmon.

Cercetare despre spiritualități inedite
din toată țara.

Asta explorez acum, mica mea cercetare
de etnografie experimentală,

în încercarea de a hibrida
toate aceste genuri diferite,

de a recâștiga o anumită complexitate.

De ce înregistrăm?

Întrebarea e încă valabilă.

Cred că filmul ne învață să vedem.

Modul în care prezentăm lumea

va schimba modul de a percepţie.

Trăim într-o perioadă în care mass-media

face un lucru teribil

prin modul în care prezintă lumea:

violență, extremiști,

doar evenimente spectaculoase,

doar simplificări ale vieții cotidiene.

Cred că înregistrăm

pentru a recâștiga o anumită complexitate.

Pentru a reinventa viața acum,

trebuie să facem forme noi de imagini.

Și e foarte simplu.

Muito obrigado.

(Aplauze)

Bruno Giussani: Vincent, Vincent, Vincent.

Merci. Trebuie să pregătim
următoarea prezentație

și am o întrebare pentru tine:

Apari în locuri ca cele prezentate,

având la tine o cameră de filmat

și bănuiesc că ești bine-primit,

dar nu totdeauna ești absolut bine-primit.

Apari în toiul unor ritualuri sacre,

în momente private dintr-un sat, oraș,

ale unui grup de oameni.

Cum spargi bariera

când apari cu camera?

VM: Cred că o spargi mai mult cu corpul

decât cu cunoştiinţele tale.

Călătoriile m-au învățat

să cred în memoria corpului

mai mult decât în memoria creierului.

Arăți respect pășind în față,

nu prin retragere și cred cu-adevărat

că angajându-ți corpul
în acel moment, în ceremonie,

în acele locuri, oamenii te acceptă

și îți înțeleg energia.

BG: Zici că majoritatea video-urilor

pe care le-ai făcut
sunt o singură peliculă.

Nu editezi prea mult.

Adică, le-ai editat pe ale noastre,

începuturile sesiunilor,
din cauza lungimii lor etc.

Altfel, doar mergi și înregistrezi

tot ce se întâmplă sub ochii tăi,

fără a planifica prea mult, așa este?

Corect?

VM: Ideea mea este

că, atâta timp cât nu edităm,

cât lăsăm publicul să privească,

tot mai mulți vizitatori
se vor simți mai aproape,

vor veni mai aproape de moment,

de acel timp și acel loc.

Chiar privesc asta
ca respect pentru spectatori,

faptul de a nu trece tot timpul
de la un loc la altul,

de a lăsa doar timpul să curgă.

BG: Povestește-mi, în câteva cuvinte,
despre noul tău proiect,

„Híbridos”, de aici, din Brazilia.

Chiar înainte de a veni la TEDGlobal,

ai cutreierat țara pentru aceasta.

Zi-ne două vorbe.

VM: „Híbridos” este...
Chiar cred că Brazilia,

departe de clișee, e cea mai măreață
țară religioasă din lume,

cea mai măreață țară
în termeni de spiritualitate

și în experimentări de spiritualitate.

E un proiect mare pe care-l fac
pe parcursul acestui an,

studiul unor regiuni
foarte diferite ale Braziliei,

a unor forme de culte foarte diferite,

în încercarea înțelegerii conviețuirii

omului de azi cu spiritualitatea.

BG: Omul care va apărea
pe scenă într-un moment,

pe care-l va prezenta Vincent,

e unul dintre subiecții
unui video de-al său din trecut.

Când ai făcut un video cu el?

VM: Cred că acum patru ani,

acum patru ani, în prima mea călătorie.

BG: Deci, a fost printre primii în Brazilia.

VM: Da, a fost printre primii
din Brazilia.

Am făcut filmul în Recife,

locul său natal.

BG: Deci, hai să-l prezentăm.
Pe cine așteptăm să apară?

VM: O fac foarte pe scurt.

Am deosebita onoare
să îl invit pe scenă pe unul dintre

marii muzicieni brazilieni
ai tuturor timpurilor.

Aplauze pentru Naná Vasconcelos.

BG: Naná Vasconcelos!

(Aplauze)

(Muzică)

Naná Vasconcelos: Să mergem în junglă.

(Aplauze)