Cum să recunoşti o distopie - Alex Gendler

Vezi lecţia completă: http://ed.ted.com/lessons/how-to-recognize-a-dystopia-alex-gendler

Genul distopic - „mediul ne-bun" - a fascinat imaginaţia scriitorilor şi a publicului de-a lungul secolelor. Dar de ce să ne preocupe acest pesimism? Alex Gendler explică cum distopiile sunt nişte poveşti-avertisment - nu despre anumite guverne sau tehnologii, ci despre ideea unei umanităţi modelabile într-o formă ideală.

Lecţie de Alex Gendler, animată de TED-Ed.

Ai încercat vreodată
să-ţi imaginezi o lume ideală?

O lume fără război, sărăcie sau crime?

Ei bine, atunci nu eşti singurul.

Platon şi-a imaginat o republică iluminată
condusă de regi filozofi,

multe religii au promis
mântuirea în viaţa de apoi,

şi de-a lungul istoriei,

diferite grupuri au încercat
să realizeze paradisul pe Pământ.

În 1516, Thomas More a dat un nume
acestui concept în cartea sa Utopia,

care în limba greacă înseamnă „nicăieri".

Cu toate că numele sugerează
ceva imposibil,

progresul politic şi ştiinţific modern

au creat speranţa că aceste vise
ar putea deveni realitate.

Dar de nenumărate ori
ele s-au dovedit a fi nişte coşmaruri

ale războiului, foametei şi opresiunii.

Când artiştii au început
să conteste gândirea utopică,

s-a născut genul distopic,
adică un mediu ne-bun.

Călătoriile lui Gulliver
de Jonathan Swift,

a fost printre primele cărţi
ale acestui gen.

În călătoria sa, Gulliver
întâlneşte societăţi fictive,

unele părând impresionante,
dar dovedindu-se pline de defecte.

Pe insula zburătoare Laputa,

cercetătorii şi planificatorii sociali
urmăresc planuri inutile şi bizare

ignorând nevoile
pământenilor.

Houyhnhnm-ii care trăiesc
într-o armonie perfect logică

nu tolerează imperfecţiunile
fiinţelor umane.

În romanul său, Swift a creat
un model pentru distopie,

imaginând o lume în care
anumite mode sociale

sunt duse la extreme,

şi expunându-le defectele
care stau la bază.

Secolele următoare
au oferit destulă inspiraţie.

Tehnologia industrială
a promis eliberarea muncitorilor

dar în schimb i-a închis
în fabrici şi mahalale,

în timp ce magnaţii au devenit
mai bogaţi decât regii.

La finele secolului XIX,

mulţi se temeau
de consecinţele acestor condiţii.

În Maşina Timpului, H. G. Wells a imaginat
clasele superioare şi muncitorii

evoluând în specii diferite,

iar în Călcâiul de fier, Jack London
prezintă o oligarhie tiranică

care conduce masele sărace.

Noul secol a adus schimbări
înspăimântătoare şi tulburătoare.

Descoperirile medicale au dus la
depăşirea unor limite biologice

în timp ce mass media a permis
comunicarea instantanee

între conducători şi public.

Cetăţenii Minunatei lumi noi de A. Huxley
sunt programaţi genetic

să-şi îndeplinească
rolurile sociale.

În timp ce propaganda şi drogurile
menţin societatea fericită,

este evident că un element uman
important se pierde.

Dar cele mai cunoscute
distopii nu au fost fictive.

În timp ce Europa suferea
de pe urma unui război industrial,

noi mişcări politice au luat amploare.

Unele au promis să şteargă
toate deosebirile sociale,

altele au urmărit să unească lumea
pe baza unei moşteniri mitice.

Rezultatele au fost nişte distopii reale

unde viaţa se desfăşura sub
supravegherea atentă a statului,

iar cei care nu se încadrau erau omorâţi
cu o eficienţă nemiloasă.

Mulţi scriitori
nu doar au observat aceste orori,

ci chiar le-au trăit.

În romanul Noi, scriitorul sovietic
Yevgeny Zamyatin a descris un viitor

unde liberul arbitru şi individualitatea
vor fi eliminate.

Interzisă în U.R.S.S, această carte
a inspirat autori precum George Orwell

care a luptat împotriva
fascismului şi comunismului.

În timp ce romanul său, Ferma animalelor
ridiculiza regimul sovietic,

1984 este o critică extinsă adusă
totalitarismului şi limbajului presei.

În SUA, romanul lui Sinclair Lewis
Asta nu se poate întâmpla aici

arăta cât de uşor democraţia
poate ceda locul fascismului.

După Al Doilea Război Mondial,

scriitorii s-au întrebat
cum tehnologiile noi

precum energia atomică, inteligenţa
artificială şi călătoria în spaţiu

vor influenţa viitorul umanităţii.

Contrastând viziunile populare
ale unui progres strălucitor,

SF-ul distopic s-a dezvoltat în filme,
benzi desenate şi jocuri.

Roboţii se revoltă
împotriva creatorilor lor

în timp ce televiziunea transmite
divertisment letal pentru mase.

Muncitori care trudesc în colonii spaţiale
deoarece Pământul e secat de resurse,

suprapopulat,
cu oraşe împânzite de criminalitate.

Politica joacă un rol
în aceste evenimente.

Dr. Strangelove şi Cei ce veghează
explorează ameninţarea războiului nuclear,

în timp ce V de la Vendetă şi
Povestea cameristei

ne avertizează cât de uşor pot să
dispară drepturile în timp de criză.

Şi astăzi ficţiunea distopică continuă
să reflecte anxietăţile moderne

în privinţa inegalităţii,

a schimbării mediului,

a puterii guvernului,

şi a epidemiilor globale.

De ce să-ţi baţi capul cu tot
acest pesimism?

Pentru că la bază, distopiile
sunt nişte poveşti avertisment,

nu despre un anumit guvern
sau tehnologie,

ci despre o umanitatea
modelabilă într-o formă ideală.

Gândeşte-te puţin la lumea
ideală pe care ţi-ai imaginat-o.

Ţi-ai imaginat şi cum ai putea
să o obţii?

Cum i-ai face pe oameni să coopereze?

Şi cum te-ai putea asigura că va dura?

Acum mai gândeşte-te odată.

Oare lumea aceea mai pare perfectă?