Ai încercat vreodată să-ţi imaginezi o lume ideală? O lume fără război, sărăcie sau crime? Ei bine, atunci nu eşti singurul. Platon şi-a imaginat o republică iluminată condusă de regi filozofi, multe religii au promis mântuirea în viaţa de apoi, şi de-a lungul istoriei, diferite grupuri au încercat să realizeze paradisul pe Pământ. În 1516, Thomas More a dat un nume acestui concept în cartea sa Utopia, care în limba greacă înseamnă „nicăieri". Cu toate că numele sugerează ceva imposibil, progresul politic şi ştiinţific modern au creat speranţa că aceste vise ar putea deveni realitate. Dar de nenumărate ori ele s-au dovedit a fi nişte coşmaruri ale războiului, foametei şi opresiunii. Când artiştii au început să conteste gândirea utopică, s-a născut genul distopic, adică un mediu ne-bun. Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift, a fost printre primele cărţi ale acestui gen. În călătoria sa, Gulliver întâlneşte societăţi fictive, unele părând impresionante, dar dovedindu-se pline de defecte. Pe insula zburătoare Laputa, cercetătorii şi planificatorii sociali urmăresc planuri inutile şi bizare ignorând nevoile pământenilor. Houyhnhnm-ii care trăiesc într-o armonie perfect logică nu tolerează imperfecţiunile fiinţelor umane. În romanul său, Swift a creat un model pentru distopie, imaginând o lume în care anumite mode sociale sunt duse la extreme, şi expunându-le defectele care stau la bază. Secolele următoare au oferit destulă inspiraţie. Tehnologia industrială a promis eliberarea muncitorilor dar în schimb i-a închis în fabrici şi mahalale, în timp ce magnaţii au devenit mai bogaţi decât regii. La finele secolului XIX, mulţi se temeau de consecinţele acestor condiţii. În Maşina Timpului, H. G. Wells a imaginat clasele superioare şi muncitorii evoluând în specii diferite, iar în Călcâiul de fier, Jack London prezintă o oligarhie tiranică care conduce masele sărace. Noul secol a adus schimbări înspăimântătoare şi tulburătoare. Descoperirile medicale au dus la depăşirea unor limite biologice în timp ce mass media a permis comunicarea instantanee între conducători şi public. Cetăţenii Minunatei lumi noi de A. Huxley sunt programaţi genetic să-şi îndeplinească rolurile sociale. În timp ce propaganda şi drogurile menţin societatea fericită, este evident că un element uman important se pierde. Dar cele mai cunoscute distopii nu au fost fictive. În timp ce Europa suferea de pe urma unui război industrial, noi mişcări politice au luat amploare. Unele au promis să şteargă toate deosebirile sociale, altele au urmărit să unească lumea pe baza unei moşteniri mitice. Rezultatele au fost nişte distopii reale unde viaţa se desfăşura sub supravegherea atentă a statului, iar cei care nu se încadrau erau omorâţi cu o eficienţă nemiloasă. Mulţi scriitori nu doar au observat aceste orori, ci chiar le-au trăit. În romanul Noi, scriitorul sovietic Yevgeny Zamyatin a descris un viitor unde liberul arbitru şi individualitatea vor fi eliminate. Interzisă în U.R.S.S, această carte a inspirat autori precum George Orwell care a luptat împotriva fascismului şi comunismului. În timp ce romanul său, Ferma animalelor ridiculiza regimul sovietic, 1984 este o critică extinsă adusă totalitarismului şi limbajului presei. În SUA, romanul lui Sinclair Lewis Asta nu se poate întâmpla aici arăta cât de uşor democraţia poate ceda locul fascismului. După Al Doilea Război Mondial, scriitorii s-au întrebat cum tehnologiile noi precum energia atomică, inteligenţa artificială şi călătoria în spaţiu vor influenţa viitorul umanităţii. Contrastând viziunile populare ale unui progres strălucitor, SF-ul distopic s-a dezvoltat în filme, benzi desenate şi jocuri. Roboţii se revoltă împotriva creatorilor lor în timp ce televiziunea transmite divertisment letal pentru mase. Muncitori care trudesc în colonii spaţiale deoarece Pământul e secat de resurse, suprapopulat, cu oraşe împânzite de criminalitate. Politica joacă un rol în aceste evenimente. Dr. Strangelove şi Cei ce veghează explorează ameninţarea războiului nuclear, în timp ce V de la Vendetă şi Povestea cameristei ne avertizează cât de uşor pot să dispară drepturile în timp de criză. Şi astăzi ficţiunea distopică continuă să reflecte anxietăţile moderne în privinţa inegalităţii, a schimbării mediului, a puterii guvernului, şi a epidemiilor globale. De ce să-ţi baţi capul cu tot acest pesimism? Pentru că la bază, distopiile sunt nişte poveşti avertisment, nu despre un anumit guvern sau tehnologie, ci despre o umanitatea modelabilă într-o formă ideală. Gândeşte-te puţin la lumea ideală pe care ţi-ai imaginat-o. Ţi-ai imaginat şi cum ai putea să o obţii? Cum i-ai face pe oameni să coopereze? Şi cum te-ai putea asigura că va dura? Acum mai gândeşte-te odată. Oare lumea aceea mai pare perfectă?