De pe străzile din Kinshasa pe covorul roșu al Oscarului | Rachel Mwanza | TEDxParis

Acuzată de vrăjitorie la 8 ani, Rachel este alungată de acasă și astfel învață să supraviețuiască pe străzile din Kinshasa până când norocul și curajul său o duc pe covorul roșu al marilor festivale de film.

Bună ziua. Am să vă spun
povestea unei vrăjitoare.

Nu vrăjitoarea pe care o cunoașteți

cu nasul coroiat, mătură și negi,

ci o vrăjitoare din Congo.

Această vrăjitoare sunt eu,

iar povestea mea este o poveste
a curajului, tăriei și credinței.

M-am născut în Republica Democrată Congo

Într-o familie bună. Da.

Când eram mică,

tatăl meu era agent într-o societate
a minelor de diamant.

Locuiam într-o casă mare

în Mbuji-Mayi în provincia Kasaï.

Mergeam la școală și eram fericită.

Mama provenea dintr-o familie săracă

și din cauza asta, familia tatălui meu
nu o iubea pe mama.

Apoi într-o zi, tatăl meu
și-a pierdut locul de muncă.

Aveam șase ani.

I-a spus mamei să meargă cu mine

cu sora mea și cei patru
frați în Kinshasa.

Ne-a spus că va veni să ni să alăture
pentru a găsi un loc de muncă.

De fapt, familia lui
i-a cerut să scape de noi.

Când mama și-a dat seama,
a fost prea târziu.

S-a trezit singură, departe de familie.

A trebuit să vândă tot ce avea
ca să ne cumpăre mâncare.

S-a schimbat.

A slăbit atât de mult.

Mama a convins-o pe bunica
să vină să ne ajute,

dar și așa ne era foame.

Atunci, mama a început
să ne trimită la prieteni.

Făceam kilometri întregi pe jos
pentru a căuta mâncare.

Astfel, într-o seară,
am ajuns la o doamnă,

care mi-a dat mâncare
pentru toată familia.

Dar era prea târziu să mă întorc.

Mi-a propus să dorm la ea

și să mă întorc doar a doua zi dimineață.

Noaptea, eu vorbeam în somn.

Nu vi se pare grav, nu-i așa?

Dar această prietenă i-a spus mamei
că vorbeam demonilor.

Atunci, mama și bunica

au mers să ceară sfatul profeților,

celor care îl reprezintă pe Dumnezeu.

Ele căutau cauza necazurilor
din familia noastră.

Problema e că m-au dus la un fals profet,

care a decis că eu sunt cauza

și că sunt o vrăjitoare.

Șarlatanii mi-au vorbit mai bine de o oră

pentru a mă convinge că sunt o vrăjitoare.

Au țipat la mine încontinuu.

M-au făcut să beau cinci litri
de apă cu ierburi dezgustătoare.

Mi-au spus să vomit carnea de om

pe care aș fi mâncat-o
în lumea întunericului.

Vă puteți imagina scena?

O fetiță de șapte ani
față în față cu mai mulți adulți,

care strigă încontinuu.

M-au lovit chiar și peste spate
pentru a scoate carnea.

La un moment dat,

îmi era frică și eram atât de obosită,

încât am spus da,

sunt o vrăjitoare.

Am crezut că spunând da,
răul se va opri,

dar am devenit o vrăjitoare
deși nu îmi doream.

O dată ce m-au numit vrăjitoare,

era imposibil să mai dau înapoi.

Mama a acceptat situația,

dar asta nu înseamna
că nu mă mai iubea

și, în același timp,

cum situația din casă nu se schimba,

fără bani, fără mancare,

mama a decis să plece
cu sora sa în Angola,

pentru a căuta un loc de muncă.

Planul lor nu a reușit

și mama s-a trezit singură în Angola,

fără bani, fără mâncare.

În cele din urmă, nu s-a mai întors

și împotriva voinței sale

a fost forțată să ne abandoneze și ea.

Am pierdut orice formă
de comunicare cu ea.

Astfel, am rămas cu bunica.

Timp de doi ani am fost tratată
precum o vrăjitoare.

Acuzații,

strigăte,

înfometare forțată,

răutatea din ochi.

Bunica spunea că din cauza mea
mama nu mai sună.

Credea că mama a murit
și că eu am sacrificat-o.

A spus tuturor să nu mă ajute.

Să nu îmi vorbească.

Să nu se joace cu mine.

În cartier,

nu aveam voie să mă
apropii de ceilalți copii.

Eram singură, eram săracă,

îmi era foame, dar, mai ales,
eram lipsită de dragoste.

Și, în cele din urmă,
bunica m-a alungat de acasă.

Am devenit o Shegué,

un copil al străzii.

În stradă,

suntem precum fluturii.

Unde ni se face somn,
acolo dormim.

În stradă,

devenim soldați pentru a supraviețui.

Uităm de școală
pentru a învăța să luptăm.

Pe stradă am vândut apă, arahide,

am făcut curățenie,

dar de fiecare dată când vedeam
copiii mergând la școală,

îmi aminteam de zilele
când eram fericită.

Plângeam.

Mă întrebam dacă într-o zi
voi putea pleca de pe stradă.

Apo, într-o zi,

norocul mi-a surâs.

Am participat la documentarul
Kinshasa Kids.

Am fost plătită și am vrut
să dau acei bani familiei.

Deoarece, chiar dacă trăiam pe stradă,

atunci când aveam ceva,

mergeam acasă
pentru a da și familiei.

Bunica a luat banii,

iar apoi m-a aruncat din nou în stradă.

Mai târziu,

am auzit vorbindu-se de un film canadian
care se filma în Kinshasa.

Persoana care se ocupa
de casting mă cunoștea

și astfel am fost invitată la selecție.

M-am trezit față în față cu copii bogați,

care erau și ei în audiție,

și chiar dacă voiam
să fug din cauza privirilor lor,

am rămas și am dat totul
pentru a obține rolul.

Pentru mine era o modalitate
de a-mi schimba situația.

Am obținut rolul principal în film.

Era foarte mișto.

Producția m-a instalat într-o casă mare,

unde puteam mânca în fiecare zi

și aveam tot ce îmi doream.

Dar, în ciuda a tot ce se întâmpla,
eram tristă.

I-am vorbit lui Kim, realizatorul.

Viața mea era frumoasă,

dar frații și surorile mele
trăiau tot în mizerie.

Nu mă simțeam bine când mâncam

știind că lor le era foame.

Atunci, echipa și Kim
le-au dat bani familiei mele

și când s-au întors acasă,

nu m-au abandonat pur și simplu,

ci mi-au găsit o casă de copii,

și au făcut în așa fel
încât să mă întorc la școală,

îndeplinindu-mi astfel visul.

Și aici povestea vrăjitoarei
se transformă în basm.

Filmul a avut mare succes

și am trecut de la străzile din Kinshasa
la covorul roșu al festivalurilor.

Am primit și Ursul de Argint
în 2012 la Berlin.

Fimul a fost nominalizat și la Oscar

și, astăzi, la 18 ani am primit
deja 18 premii în toată lumea.

Premiile, erau mișto...,

dar pentru mine,
cea mai frumoasă zi din viață,

a fost cea în care pentru prima
dată după atâta timp

m-am întors la școală.

Dacă există copii pe stradă,

peste tot în lume,

se întâmplă din cauză că părinții
nu pot să-i trimită la școală.

Înțelegeți-mă, problema este profundă,

sărăcia duce la lipsa educației.

La noi, să-ți trimiți copiii la școală
este un lux,

dar fără educație,

riscăm să fim conduși de ceilalți,

să ni se spună ce să facem
și ce să gândim.

Mama nu era proastă,

ea m-a învățat să iert
și să am încredere în mine,

dar s-a lăsat păcălită.

Știți cu toții că educația e importantă,

dar atunci cum se face
că educația a rămas aici

și nu a ajuns în satul mamei mele

înainte ca eu să mă nasc?

Nu e bine ca în ziua de astăzi

cu toată tehnologia și ideile existente

acest lucru să nu se poată face.

Ignoranța produce vrăjitoare.

Ignoranța poate ucide.

Deci, pentru a alunga vrăjitoarele,

haideți să construim școli.

Dacă eu am reușit să scap

se datorează faptului
că am avut mult noroc și curaj.

Dar nu este și cazul celorlalți
copii aflați pe străzi.

Și ei așteaptă ca visele
să li se realizeze.

Deci, pentru asta, nu trebuie să-i uităm,

Eu am avut curajul să părăsesc
Kinshasa la 17 ani

și astăzi locuiesc în Québec în gazdă.

Îmi urmez visele, studiile

și trăiesc clipele care mi-au fost furate.

Vă vorbesc despre speranță,
curaj și putere.

Nu vreau să-mi plângeți de milă.

Nu vreau să-mi plângeți de milă.

Nu vreau.

Rețineți această frază atât de simplă:

„Atâta timp cât inima bate,

totul este posibil”.

Mulțumesc.

(Aplauze)