Bună ziua. Am să vă spun povestea unei vrăjitoare. Nu vrăjitoarea pe care o cunoașteți cu nasul coroiat, mătură și negi, ci o vrăjitoare din Congo. Această vrăjitoare sunt eu, iar povestea mea este o poveste a curajului, tăriei și credinței. M-am născut în Republica Democrată Congo Într-o familie bună. Da. Când eram mică, tatăl meu era agent într-o societate a minelor de diamant. Locuiam într-o casă mare în Mbuji-Mayi în provincia Kasaï. Mergeam la școală și eram fericită. Mama provenea dintr-o familie săracă și din cauza asta, familia tatălui meu nu o iubea pe mama. Apoi într-o zi, tatăl meu și-a pierdut locul de muncă. Aveam șase ani. I-a spus mamei să meargă cu mine cu sora mea și cei patru frați în Kinshasa. Ne-a spus că va veni să ni să alăture pentru a găsi un loc de muncă. De fapt, familia lui i-a cerut să scape de noi. Când mama și-a dat seama, a fost prea târziu. S-a trezit singură, departe de familie. A trebuit să vândă tot ce avea ca să ne cumpăre mâncare. S-a schimbat. A slăbit atât de mult. Mama a convins-o pe bunica să vină să ne ajute, dar și așa ne era foame. Atunci, mama a început să ne trimită la prieteni. Făceam kilometri întregi pe jos pentru a căuta mâncare. Astfel, într-o seară, am ajuns la o doamnă, care mi-a dat mâncare pentru toată familia. Dar era prea târziu să mă întorc. Mi-a propus să dorm la ea și să mă întorc doar a doua zi dimineață. Noaptea, eu vorbeam în somn. Nu vi se pare grav, nu-i așa? Dar această prietenă i-a spus mamei că vorbeam demonilor. Atunci, mama și bunica au mers să ceară sfatul profeților, celor care îl reprezintă pe Dumnezeu. Ele căutau cauza necazurilor din familia noastră. Problema e că m-au dus la un fals profet, care a decis că eu sunt cauza și că sunt o vrăjitoare. Șarlatanii mi-au vorbit mai bine de o oră pentru a mă convinge că sunt o vrăjitoare. Au țipat la mine încontinuu. M-au făcut să beau cinci litri de apă cu ierburi dezgustătoare. Mi-au spus să vomit carnea de om pe care aș fi mâncat-o în lumea întunericului. Vă puteți imagina scena? O fetiță de șapte ani față în față cu mai mulți adulți, care strigă încontinuu. M-au lovit chiar și peste spate pentru a scoate carnea. La un moment dat, îmi era frică și eram atât de obosită, încât am spus da, sunt o vrăjitoare. Am crezut că spunând da, răul se va opri, dar am devenit o vrăjitoare deși nu îmi doream. O dată ce m-au numit vrăjitoare, era imposibil să mai dau înapoi. Mama a acceptat situația, dar asta nu înseamna că nu mă mai iubea și, în același timp, cum situația din casă nu se schimba, fără bani, fără mancare, mama a decis să plece cu sora sa în Angola, pentru a căuta un loc de muncă. Planul lor nu a reușit și mama s-a trezit singură în Angola, fără bani, fără mâncare. În cele din urmă, nu s-a mai întors și împotriva voinței sale a fost forțată să ne abandoneze și ea. Am pierdut orice formă de comunicare cu ea. Astfel, am rămas cu bunica. Timp de doi ani am fost tratată precum o vrăjitoare. Acuzații, strigăte, înfometare forțată, răutatea din ochi. Bunica spunea că din cauza mea mama nu mai sună. Credea că mama a murit și că eu am sacrificat-o. A spus tuturor să nu mă ajute. Să nu îmi vorbească. Să nu se joace cu mine. În cartier, nu aveam voie să mă apropii de ceilalți copii. Eram singură, eram săracă, îmi era foame, dar, mai ales, eram lipsită de dragoste. Și, în cele din urmă, bunica m-a alungat de acasă. Am devenit o Shegué, un copil al străzii. În stradă, suntem precum fluturii. Unde ni se face somn, acolo dormim. În stradă, devenim soldați pentru a supraviețui. Uităm de școală pentru a învăța să luptăm. Pe stradă am vândut apă, arahide, am făcut curățenie, dar de fiecare dată când vedeam copiii mergând la școală, îmi aminteam de zilele când eram fericită. Plângeam. Mă întrebam dacă într-o zi voi putea pleca de pe stradă. Apo, într-o zi, norocul mi-a surâs. Am participat la documentarul Kinshasa Kids. Am fost plătită și am vrut să dau acei bani familiei. Deoarece, chiar dacă trăiam pe stradă, atunci când aveam ceva, mergeam acasă pentru a da și familiei. Bunica a luat banii, iar apoi m-a aruncat din nou în stradă. Mai târziu, am auzit vorbindu-se de un film canadian care se filma în Kinshasa. Persoana care se ocupa de casting mă cunoștea și astfel am fost invitată la selecție. M-am trezit față în față cu copii bogați, care erau și ei în audiție, și chiar dacă voiam să fug din cauza privirilor lor, am rămas și am dat totul pentru a obține rolul. Pentru mine era o modalitate de a-mi schimba situația. Am obținut rolul principal în film. Era foarte mișto. Producția m-a instalat într-o casă mare, unde puteam mânca în fiecare zi și aveam tot ce îmi doream. Dar, în ciuda a tot ce se întâmpla, eram tristă. I-am vorbit lui Kim, realizatorul. Viața mea era frumoasă, dar frații și surorile mele trăiau tot în mizerie. Nu mă simțeam bine când mâncam știind că lor le era foame. Atunci, echipa și Kim le-au dat bani familiei mele și când s-au întors acasă, nu m-au abandonat pur și simplu, ci mi-au găsit o casă de copii, și au făcut în așa fel încât să mă întorc la școală, îndeplinindu-mi astfel visul. Și aici povestea vrăjitoarei se transformă în basm. Filmul a avut mare succes și am trecut de la străzile din Kinshasa la covorul roșu al festivalurilor. Am primit și Ursul de Argint în 2012 la Berlin. Fimul a fost nominalizat și la Oscar și, astăzi, la 18 ani am primit deja 18 premii în toată lumea. Premiile, erau mișto..., dar pentru mine, cea mai frumoasă zi din viață, a fost cea în care pentru prima dată după atâta timp m-am întors la școală. Dacă există copii pe stradă, peste tot în lume, se întâmplă din cauză că părinții nu pot să-i trimită la școală. Înțelegeți-mă, problema este profundă, sărăcia duce la lipsa educației. La noi, să-ți trimiți copiii la școală este un lux, dar fără educație, riscăm să fim conduși de ceilalți, să ni se spună ce să facem și ce să gândim. Mama nu era proastă, ea m-a învățat să iert și să am încredere în mine, dar s-a lăsat păcălită. Știți cu toții că educația e importantă, dar atunci cum se face că educația a rămas aici și nu a ajuns în satul mamei mele înainte ca eu să mă nasc? Nu e bine ca în ziua de astăzi cu toată tehnologia și ideile existente acest lucru să nu se poată face. Ignoranța produce vrăjitoare. Ignoranța poate ucide. Deci, pentru a alunga vrăjitoarele, haideți să construim școli. Dacă eu am reușit să scap se datorează faptului că am avut mult noroc și curaj. Dar nu este și cazul celorlalți copii aflați pe străzi. Și ei așteaptă ca visele să li se realizeze. Deci, pentru asta, nu trebuie să-i uităm, Eu am avut curajul să părăsesc Kinshasa la 17 ani și astăzi locuiesc în Québec în gazdă. Îmi urmez visele, studiile și trăiesc clipele care mi-au fost furate. Vă vorbesc despre speranță, curaj și putere. Nu vreau să-mi plângeți de milă. Nu vreau să-mi plângeți de milă. Nu vreau. Rețineți această frază atât de simplă: „Atâta timp cât inima bate, totul este posibil”. Mulțumesc. (Aplauze)