Pericolul unei poveşti unice

Vieţile, culturile noastre sunt formate din multe poveşti care se întrepătrund. Scriitoarea Chimamanda Adichie povesteşte cum şi-a descoperit adevărata voce culturală - şi ne previne că dacă ascultăm doar o singură poveste despre o altă persoană sau o altă ţară, ne putem confrunta cu neînţelegeri profunde.

Sunt o povestitoare.

Vreau să vă spun câteva poveşti personale

despre ce eu numesc
„pericolul poveştii unice”.

Am crescut în campusul unei universităţi
din estul Nigeriei.

Mama spune că am început să citesc
de la vârsta de 2 ani,

deşi eu cred că mai degrabă aveam 4 ani.

Deci am început să citesc devreme.

Şi citeam poveşti pentru copii,
britanice şi americane.

De asemenea, am început să scriu devreme.

Când am început să scriu, pe la 7 ani,

poveşti scrise cu creionul
şi desenate cu creioane cerate

pe care săraca mea mamă
era obligată să le citească,

am scris exact tipul de poveşti
pe care le citeam.

Toate personajele mele
erau albe şi aveau ochii albaştri.

Se jucau în zăpadă,

mâncau mere,

(Râsete)

şi vorbeau mult despre vreme,
cât de frumos era că ieşise soarele.

(Râsete)

Asta în ciuda faptului
că locuiam în Nigeria.

Nu ieşisem niciodată din Nigeria.

Nu aveam zăpadă, noi mâncam mango

şi nu vorbeam niciodată despre vreme,
pentru că nu era nevoie.

Personajele mele beau
şi multă bere de ghimbir

pentru că personajele
din cărţile britanice

pe care le citeam beau bere de ghimbir.

Nu conta că nu ştiam
ce-i aia bere de ghimbir.

(Râsete)

Mulţi ani după aceea, am poftit
cu disperare să gust berea de ghimbir.

Dar asta e altă poveste.

După părerea mea, asta demonstrează

cât de impresionabili
şi de vulnerabili suntem

în faţa unei poveşti,

în special când suntem copii.

Din cauză că eu citisem doar cărţi

în care personajele erau străine,

eram convinsă că toate cărţile,

prin natura lor, trebuiau să aibă străini

şi trebuiau să fie despre lucruri cu care

eu personal nu mă puteam identifica.

Lucrurile s-au schimbat
când am descoperit cărţile africane.

Nu se găseau multe şi nici nu se găseau
la fel de uşor ca cele străine.

Dar datorită unor scriitori
ca Chinua Achebe şi Camara Laye

mi-am schimbat percepţia
despre literatură.

Mi-am dat seama că oameni ca şi mine,
fete cu pielea de culoarea ciocolatei,

al căror păr bizar
nu putea fi prins în coadă de cal,

puteau şi ele să existe în literatură.

Am început să scriu despre lucruri
pe care le recunoşteam.

Sigur că iubeam cărţile americane
şi britanice pe care le citeam.

Îmi stârneau imaginaţia.
Îmi arătau noi lumi.

Consecinţa a fost că n-am ştiut că oameni
ca mine puteau exista în literatură.

Descoperirea autorilor africani
a avut următorul impact:

m-a salvat de la a avea o singură poveste
despre ce sunt cărţile.

Provin dintr-o familie nigeriană
tradiţională de clasă mijlocie.

Tatăl meu a fost profesor.
Mama a fost administrator.

Aveam, cum era obiceiul, ajutor domestic
care locuia cu noi

şi care provenea
din satele din împrejurimi.

Când am împlinit 8 ani
am luat un nou băiat în casă.

Îl chema Fide.

Singurul lucru pe care mama
ni l-a spus despre el

e că familia lui era foarte săracă.

Mama trimitea igname şi orez
şi hainele noastre vechi familiei sale.

Când nu terminam de mâncat mama-mi spunea:

„Termină-ţi mâncarea! Nu ştii?
Oamenii ca familia lui Fide nu au nimic."

Aşa că îmi era foarte milă
de familia lui Fide.

Apoi într-o sâmbătă
ne-am dus în vizită în satul lui.

Iar mama lui ne-a arătat un coş
cu modele frumoase,

făcut din rafie pictată, de fratele său.

Am fost surprinsă.

Nu mă gândisem că cineva din familia lui
ar fi putut într-adevăr să facă ceva.

Despre ei auziem doar cât de săraci erau,

aşa că mi se părea imposibil
să mi-i imaginez

ca altceva decât săraci.

Sărăcia era unica mea poveste despre ei.

Ani mai târziu, m-am gândit la acest lucru
când am plecat din Nigeria

ca să merg la universitate
în Statele Unite.

Aveam 19 ani.

Colega mea de cameră americană
a fost şocată de mine.

M-a întrebat unde am învăţat
engleza aşa de bine,

şi a fost mirată când i-am zis
că în Nigeria

engleza este limbă oficială.

M-a întrebat dacă putea să asculte
ceea ce ea numea „muzica mea tribală”,

şi a fost foarte dezamăgită

când i-am pus caseta mea cu Mariah Carey.

(Râsete)

A presupus că nu ştiam

să folosesc un aragaz.

Ceea ce m-a uimit a fost
că ei i-a fost milă de mine

încă dinainte să mă vadă.

Faţă de mine, ca africană,
ea a simţit de la început

un fel de milă bine-intenţionată,
dar superioară.

Colega mea de cameră avea
o poveste unică despre Africa.

O poveste unică a unei catastrofe.

În această poveste unică nu era posibil

ca africanii să îi fie asemănători
în vreun fel.

Nu era posibil să existe sentimente
mai complexe decât mila.

Nu era posibil să existe
o legătură între oameni ca egali.

Trebuie să spun că înainte să merg in SUA

nu mă conştientizam ca fiind africană.

Dar în SUA, oricând era vorba
despre Africa, oamenii se uitau la mine,

nu conta că nu ştiam nimic
despre locuri ca Namibia.

Însă am ajuns să îmbrăţişez
această nouă identitate.

Şi în multe feluri acum
mă consider africană.

Deşi devin destul de nervoasă atunci când

Africa este numită ţară.

Cel mai recent exemplu a fost în timpul
zborului meu, de altfel plăcut,

dinspre Lagos, de acum 2 zile, când

în timpul zborului cu compania Virgin
a fost făcut un anunţ

despre activităţile cu scop caritabil
din „India, Africa şi alte ţări”.

(Râsete)

Deci după ce am petrecut
câţiva ani în SUA ca africană,

am început să înţeleg reacţia colegei
mele de cameră faţă de mine.

Dacă nu aş fi crescut în Nigeria
şi dacă tot ce aş fi ştiut despre Africa

aş fi aflat din reprezentaţiile
cunoscute ale continentului

şi eu aş crede că Africa
e un loc unde întâlneşti

peisaje frumoase, animale frumoase

şi oameni pe care nu-i poţi înţelege

care duc războaie fără sens,
mor de sărăcie şi de SIDA,

nu sunt în stare să vorbească
în numele propriu

şi care aşteaptă să fie salvaţi

de către un străin alb şi bun.

Aş vedea africanii la fel cum

vedeam familia lui Fide când eram copil.

Povestea unică despre Africa provine,
în primul rând din literatura occidentală.

Iată un citat din

scrierile unui comerciant
londonez pe nume John Locke,

care a navigat spre Africa de vest în 1561

şi a ţinut un fascinant
jurnal de călătorie.

După ce spune despre africanii negri

că sunt "bestii care nu au case",

scrie: "sunt de asemenea oameni fără cap,

care au gura şi ochii în piept".

Am râs de fiecare dată când am citit asta.

Şi trebuie să-i admirăm
imaginaţia lui John Locke.

Dar ceea ce e important în scrierile lui

este că reprezintă începutul

unei tradiţii de a spune poveşti
despre Africa în occident.

O tradiţie despre Africa subsahariană
ca un loc al lucrurilor negative,

al diferenţelor, al întunericului,

al oamenilor care,
după spusele minunatului poet

Rudyard Kipling,

sunt „pe jumătate diavoli,
pe jumătate copii”.

Şi astfel am început să-mi dau seama,
că colega mea de cameră americană

de-a lungul vieţii ei,

a văzut şi a auzit diferite versiuni

ale acestei poveşti unice,

la fel cum i s-a întâmplat unui profesor,

care mi-a spus că romanul meu
nu este „cu adevărat african”.

Eram destul de dispusă
să accept că erau anumite lucruri

în neregulă cu romanul meu,

că greşisem în anumite locuri.

Dar nu-mi imaginasem că nu am reuşit

să dobândesc ceea ce se numeşte
autenticitate africană.

De fapt nu ştiam ce este

autenticitatea africană.

Profesorul mi-a spus că personajele mele

semănau prea mult cu el,

un om educat din clasa mijlocie.

Personajele mele conduceau maşini.

Nu mureau de foame.

În concluzie nu erau cu adevărat africane.

Dar trebuie să adaug
că şi eu sunt la fel de vinovată

în chestiunea poveştii unice.

Acum câţiva ani,
am vizitat Mexicul plecând din SUA.

Situaţia politică în SUA
era tensionată la acea vreme

și existau discuţii legate de imigrare.

Şi, aşa cum deseori
se întâmplă în America,

imigrarea a devenit sinonimă cu mexicanii.

Erau nenumărate poveşti despre mexicani

ca fiind nişte oameni care

păcăleau sistemul de sănătate,

se strecurau de cealaltă parte a graniţei,

erau arestaţi la graniţe,
genul ăsta de lucruri.

Îmi aduc aminte cum mă plimbam
în prima zi în Guadalajara,

urmăreau oamenii care se duceau la lucru,

făceau tortilla în piaţă,

fumau, râdeau.

Îmi aduc aminte că la început
am fost uşor surprinsă.

Apoi am fost copleşită de ruşine.

Mi-am dat seama că fusesem
atât de absorbită

de imaginea pe care o aveau
mexicanii în mass media,

încât aceştia au devenit
un singur lucru în mintea mea,

imigranţii abjecţi.

Crezusem doar acea poveste
unică despre mexicani

şi îmi era incredibil de ruşine.

Deci aşa se creează o poveste unică,

arată un popor ca fiind un lucru,

un singur lucru,

de nenumărate ori,

şi asta şi devin.

Nu se poate vorbi despre povestea unică

fără a vorbi despre putere.

Există un cuvânt din limba igbo

la care mă gândesc de fiecare dată
când mă gândesc

la structurile puterii din lume.
Cuvântul e „nkali”.

E un substantiv
care în linii mari înseamnă

„a fi mai măreţ decât altul”.

La fel ca şi lumea economică şi politică,

şi poveştile sunt definite

de principiul nkali.

Cum sunt spuse, cine le spune,

când sunt spuse, câte poveşti sunt spuse,

toate acestea depind
într-adevăr de putere.

Puterea nu înseamnă doar capacitatea
de a spune povestea unei alte persoane,

dar şi să faci din ea povestea
definitorie a acelei persoane.

Poetul palestinian
Mourid Barghouti a scris

că dacă vrei să deposedezi un popor,

cel mai simplu mod e să le spui povestea

şi să începi cu "în al doilea rând".

Începe povestea cu săgeţile
indienilor americani,

şi nu cu sosirea britanicilor,

şi ai o cu totul altă poveste.

Începe povestea

cu eşecul statului african,

şi nu cu crearea statului african,

şi ai o cu totul altă poveste.

Am vorbit de curând la o universitate,

iar un student mi-a spus că

era aşa de păcat

că bărbaţii nigerieni îşi agresează copiii

la fel ca personajul tatălui
din cartea mea.

I-am spus că am citit de curând o carte

numită "American Psycho" --

(Râsete)

-- şi că e aşa păcat

că tinerii americani
sunt criminali în serie.

(Râsete)

(Aplauze)

Bineînţeles că i-am spus asta
într-un moment de uşoară enervare.

(Râsete)

Nici nu mi-ar fi trecut
prin minte să mă gândesc

că prin simplul fapt că am citit o carte

în care personajul principal
e criminal în serie

el ar fi în vreun fel reprezentativ

pentru toţi americanii.

Iar asta nu din cauză că sunt o persoană
mai bună decât acel student,

ci datorită puterii culturale
şi economice a Americii,

aveam multe poveşti despre America.

Citisem Tyler şi Updike
şi Steinbeck şi Gaitskill.

Nu aveam o poveste unică despre America.

Când am aflat, acum câţiva ani,
că se presupunea că

scriitorii trebuie
să fi avut copilării nefericite

pentru a avea succes,

am început să mă gândesc cum să inventez

lucruri oribile
pe care să mi le fi făcut părinţii.

(Râsete)

Dar adevărul este că am avut
o copilărie foarte fericită,

plină de râsete şi de dragoste,
într-o familie foarte unită.

Dar am avut şi bunici care au murit
în tabere de refugiaţi.

Verişorul meu Polle a murit din cauză
că n-a primit ajutor medical adecvat.

Unul dintre prietenii mei apropiaţi,
Okoloma, a murit într-un accident de avion

pentru că maşinile noastre
de pompieri nu aveau apă.

Am crescut sub guverne militare represive

care nu puneau preţ pe educaţie,

aşa că uneori părinţii mei
nu-şi primeau salariile.

Aşa că, în copilărie, am văzut
cum dispăre gemul de la masa de dimineaţă,

apoi a dispărut margarina,

apoi pâinea a deveint prea scumpă,

iar apoi laptele s-a raţionalizat.

Şi cel mai important,
un fel de frică politică naturală

ne-a invadat vieţile.

Toate aceste poveşti mă fac ceea ce sunt.

Dar să insist doar asupra
acestor poveşti negative

înseamnă să consider
că experienţa mea este monotonă

şi să ignor multe dintre celelalte poveşti

care m-au format.

Povestea unică creează stereotipuri.

Iar problema cu stereotipurile

nu este că nu sunt adevărate,

ci că sunt incomplete.

Ele fac ca o poveste
să devină singura poveste.

Desigur că Africa
e un continent al catastrofelor.

Catastrofe imense,
cum ar fi oribilele violuri din Congo.

Şi cele triste, cum este faptul că

5000 de oameni aplică pentru un singur
post vacant în Nigeria.

Dar există şi alte poveşti
care nu sunt despre catastrofe.

Şi e foarte important, e la fel
de important să vorbim despre ele.

Mereu am crezut că este imposibil

să fii cu adevărat interesat
de un loc sau de o persoană

fără să fii interesat de toate poveştile
despre acel loc sau acea persoană.

Consecinţa poveştii unice

este aceasta: îi privează
pe oameni de demnitate.

Ne facem să ne privim cu dificultate
ca fiind la fel de umani cu toţii.

Evidenţiază diferenţele

mai degrabă decât similitudinile.

Deci cum ar fi fost dacă înainte
de excursia mea în Mexic

aş fi urmărit dezbaterile despre imigrare
din ambele puncte de vedere,

al americanilor şi al mexicanilor?

Cum ar fi fost dacă mama ne-ar fi spus
că familia lui Fide este săracă

şi muncitoare?

Cum ar fi dacă am avea
un post de televiziune african

care să transmită diverse poveşti
africane pe întreg globul?

Ceea ce scriitorul nigerian
Chinua Achebe numeşte

„un echilibru al poveştilor”.

Cum ar fi dacă colega mea de cameră
ar şti despre editorul meu nigerian,

Mukta Bakaray,

un om remarcabil care a renunţat
la slujba dintr-o bancă

pentru a-şi urma visul
şi a crea o editură?

Se crede că nigerienii
nu citesc literatură.

El n-a fost de acord. A crezut

că dacă oamenii ar putea citi, ar face-o,

dacă ai face literatura mai ieftină
şi mai accesibilă pentru ei.

La puţină vreme după ce
mi-a publicat primul roman

am fost la un post de televiziune
din Lagos pentru un interviu.

Şi o femeie care lucra acolo pe post
de curier a venit la mine şi mi-a zis,

„Mi-a plăcut mult romanul,
dar nu mi-a plăcut finalul.

Aşa că trebuie să scrii o continuare,
şi trebuie să fie aşa şi aşa..."

(Râsete)

Şi mi-a spus în continuare
ce să scriu în partea a doua.

Nu numai că am fost încântată,
dar am fost foarte mişcată.

Iată o femeie care face parte
din masele de nigerieni

care se presupune că nu citesc.

Nu numai că a citit cartea,
dar şi-a şi însuşit-o

şi s-a simţit îndreptăţită să-mi spună

ce să scriu în continuare.

Cum ar fi dacă colega mea de cameră
ar fi ştiut despre prietena mea Fumi Onda,

o femeie neînfricată care este gazda
unei emisiuni tv din Lagos,

şi care e hotărâtă să spună poveştile
pe care preferăm să le uităm?

Cum ar fi dacă colega mea de cameră
ar şti despre operaţia pe cord

care a avut loc în spitalul
din Lagos săptămâna trecută?

Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar şti
despre muzica nigeriană contemporană?

Oameni talentaţi care cântă
în engleză şi în limba pidgin,

şi în limbile igbo şi yoruba şi ijo,

amestecând influenţe de la Jay-Z la Fela

de la Bob Marley la bunicii lor.

Cum ar fi dacă colega mea de cameră
ar şti despre avocata

care a mers în instanţă în Nigeria

pentru a abroga o lege ridicolă

care le cere femeilor
să primească acordul soţului

înainte de a-şi reînnoi paşaportul?

Cum ar fi dacă colega mea de cameră
ar şti despre Nollywood,

plin de oameni inventivi care fac filme
în ciuda tuturor obstacolelor tehnologice?

Filme atât de populare

încât sunt cu adevărat cel mai bun exemplu

de nigerieni care consumă ceea ce produc.

Cum ar fi dacă colega mea de cameră
ar şti despre ambiţioasa mea coafeză

care tocmai şi-a deschis propria
afacere de vândut extensii de păr?

Sau despre milioanele de nigerieni

care încep afaceri care uneori eşuează,

dar care continuă să se ambiţioneze?

De fiecare dată când merg
acasă mă confrunt

cu motivele de enervare tipice
pentru majoritatea nigerienilor:

infrastructura nefuncţională,
guvernul nefuncţional.

Dar şi incredibila putere
pe care o au oamenii

de a depăşi greutăţile
în ciuda guvernului,

mai degrabă decât datorită lui.

Predau ateliere de creaţie
în Lagos în fiecare vară.

Şi e uimitor să vezi câţi oameni aplică,

câţi oameni sunt dornici să scrie,

să spună poveşti.

Eu şi editorul meu nigerian tocmai
am înfiinţat o organizaţie non-profit

numită Farafina Trust.

Şi avem visuri mari
de a construi biblioteci

şi să renovăm bibliotecile
care există deja,

şi să facem rost de cărţi
pentru şcolile publice

care nu au nimic în bilbioteci,

şi de asemenea să organizăm
o groază de ateliere,

de creaţie şi de citit,

pentru toţi cei care sunt nerăbdători
să spună multele noastre poveşti.

Poveştile contează.

Multe poveşti contează.

Poveştile au fost folosite
ca să deposedeze şi să rănească.

Dar poveştile pot fi folosite
şi ca să dea putere, să umanizeze.

Poveştile pot ştirbi demnitatea oamenilor.

Dar poveştile pot să
şi repare demnitatea ştirbită.

Scriitoarea americană
Alice Walker a scris următoarele

despre rudele ei din sud

care se mutaseră în nord.

Le-a prezentat o carte despre

viaţa din sud pe care o lăsaseră în urmă.

„Stăteau în cerc, citind fiecare cartea,

ascultându-mă pe mine cum le citeam,
şi am regăsit într-un fel paradisul”.

Aş dori să închei cu acest gând:

atunci când refuzăm ideea poveştii unice,

când ne dăm seama că niciodată
nu există o singură poveste

despre un loc,

regăsim într-un fel paradisul.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)