Vocile din capul meu

Aparent Eleanor Longden era la fel ca orice alt student care începe facultatea, bucuroasă și lipsită de griji. Asta până când vocile din capul ei au început să vorbească. La început inofensivi, acești naratori interni au devenit din ce în ce mai potrivnici și dictatoriali, transformându-i viața într-un coșmar. Diagnosticată de schizofrenie, sub efectul medicației și în final ignorată de un sistem care nu știa cum s-o ajute, Longden relatează povestea emoționantă despre cum și-a recuperat sănătatea mentală după ani de luptă, și susține că a reușit să supraviețuiască pentru că a învățat să-și asculte vocile.

Ziua în care am plecat de acasă prima dată

ca să merg la facultate a fost o zi luminoasă,

plină de speranță și optimism.

Mă descurcasem bine la școală.
Aveam aşteptări mari

și am început cu bucurie viața de student

plină de cursuri, petreceri și
de furat indicatoare de circulaţie.

Aparențele pot fi înșelătoare,

iar acea persoană curajoasă, energică,

care mergea la cursuri și fura indicatoare,
era o mască,

atent construită și convingătoare.

Eu eram de fapt extrem de nefericită, nesigură,

și esențialmente înspăimântată --

speriată de ceilalți oameni, de viitor, de eșec

și de golul pe care îl simțeam în inteiorul meu.

Dar mă pricepeam să îl ascund și, din exterior

păream a fi o persoană care puteam spera

şi aspira la orice.

Această fantezie a invulnerabilității
era așa de completă

încât m-am păcălit chiar şi pe mine

și, la sfărșitul primului semestru
și începutul celui de-al doilea,

nimeni nu ar fi putut prezice

ceea ce urma să se întâmple.

Tocmai ce ieșeam de la un seminar când a început.

Fredonam, umblând în geantă,

cum mai făcusem de sute de ori înainte,

când deodată am auzit o voce care observa calm,

"Ea pleacă din sală."

M-am uitat în jur și nu era nimeni,

dar claritatea și fermitatea comentariului

erau inconfundabile.

Speriată, mi-am lăsat cărțile pe scări și m-am grăbit acasă,

unde am auzit-o din nou.

"Ea deschide ușa."

Ăsta a fost începutul. Vocea sosise.

Și vocea a continuat,

zile și săptămâni în șir, fără întrerupere,

narând tot ceea ce făceam la persoana III-a .

"Ea se duce la bibliotecă."

"Ea se duce la curs."

Era neutră, impasibilă și, după ceva timp,

ciudat de prietenoasă şi liniștitoare,

deși am observat unele scăpări în calmul afişat,

reflectând ocazional propriile emoții neexprimate.

Dacă eram furioasă și trebuia să o ascund,

deseori, fiind expertă în a-mi ascunde sentimentele,

vocea se ghicea frustrată.

Altfel, nu era sinistră sau deranjantă,

deși chiar și atunci era clar

că avea să-mi spună ceva

despre emoțiile mele, în special despre emoțiile

care erau îndepărtate și inaccesibile.

Atunci am făcut o greșeală fatală,

povestindu-i despre voce unei prietene.
A fost îngrozită.

A început un proces subtil de condiționare.

Faptul că oamenii normali nu aud voci

iar eu auzeam, implica ceva foarte rău.

Acea teamă și neîncredere erau infecțioase.

Brusc, vocea nu mi se mai părea atât de benignă,

iar când prietena a insistat să mă duc la medic,

am făcut întocmai, ceea ce s-a dovedit a fi

greșeala numărul doi.

Mi-a luat ceva timp să explic medicului facultăţii

care mi se părea a fi adevărata problemă:

anxietatea, respectul de sine scăzut, teama de viitor,

și mi-a răspuns cu o indiferență plictisită

până când am menționat vocea,

moment în care i-a scăpat stiloul, s-a întors

și a început să mă chestioneze interesat.

Sinceră să fiu, aveam nevoie disperată
de interes și ajutor,

așa că am început să-i povestesc
despre comentatorul meu ciudat.

Încă îmi doresc ca în acel moment vocea să fi zis:

"Ea își sapă propria groapă."

Am fost trimisă la un psihiatru, care şi el,

considerând vocea ca pe ceva sinistru,

interpreta tot ce spuneam

din perspectiva nebuniei latente.

De exemplu, lucram la un canal TV studențesc

care transmitea știri din campus,

iar în timpul unei consultaţii mult prelungite,

i-am zis: „Îmi pare rău, d-le doctor,
dar trebuie să plec.

Prezint știrile la șase."

În fişa medicală scrie că Eleanor

halucinează că e prezentator de știri la televizor.

De aici evenimentele au început

să mă copleșească rapid.

A urmat o internare în spital,
prima din multe,

apoi un diagnostic de schizofrenie,

dar cel mai rău a fost sentimentul veninos

de deznădejde, umilire și disperare

despre mine și viitorul meu.

Fiind încurajată să consider vocea

nu ca pe o experiență, ci ca pe un simptom,

frica și rezistența mea împotriva ei s-au intensificat.

Asta a dus la o

atitudine agresivă împotriva minţii mele,

un fel de război civil psihic,

ce a făcut ca numărul vocilor să crească

și să devină din ce în ce
mai ostile și amenințătoare.

Neajutorată şi disperată am început să mă retrag

în acea lume interioară de coșmar

în care vocile aveau să se transforme

în persecutorii și în singurii tovarăși ai mei.

Mi-au spus că, dacă dovedeam
că le meritam ajutorul,

mi-ar fi schimbat înapoi viața

aşa cum fusese,

și au stabilit o serie de sarcini tot mai bizare,

un fel de munci ale lui Hercule.

A început cu lucruri mărunte, de exemplu,

să-mi smulg trei fire de păr,

apoi, gradat, au devenit extreme,

culminând cu comenzi de a-mi face rău,

una, deosebit de dramatică:

„Îl vezi pe asistentul de acolo?

Vezi paharul ăla cu apă?

Trebuie să te duci să îl torni pe el
în fața celorlalți studenți."

Ceea ce am și făcut,

şi asta nu m-a făcut îndrăgită de profesori.

De fapt, s-a stabilit un cerc al fricii,

al evitării, al neîncrederii și al neînțelegerii,

și asta era o bătălie în care mă simțeam fără putere,

incapabilă să stabilesc pacea sau o reconciliere.

Doi ani mai târziu deteriorarea era dramatică.

Deja aveam repertoriul frenetic:

voci terifiante, viziuni grotești,

halucinații bizare și de nestăpânit.

Sănătatea mea mentală a catalizat

discriminarea, abuzul verbal,

atacuri fizice și sexuale.

Psihiatrul meu mi-a spus:

„Eleanor, mai bine ai fi avut cancer,

se vindecă mai uşor decât schizofrenia."

Am fost diagnosticată,
tratată medicamentos și aruncată.

Deja eram atât de chinuită de voci

încât am încercat să-mi fac o gaură în cap

ca să le scot.

Uitându-mă înapoi la dezastrul
și disperarea din acei ani,

e ca şi cum cineva a murit acolo,

și totuși, altcineva a fost salvat.

Călătoria o începuse o persoană distrusă și bântuită,

dar la finiș a ajuns o supraviețuitoare

care, într-un final, s-a dezvoltat în persoana

care era menită să fie.

Mulți oameni mi-au făcut rău de-a lungul vieții,

și îi țin minte pe toți,

dar aceste amintiri pălesc

faţă de cele ale oamenilor care m-au ajutat:

alți supraviețuitori, alții care aud voci,

camarazi și colaboratori;

mama, care nu a renunțat la mine niciodată,

care a știut că într-o zi aveam să mă întorc la ea

și ar fi fost dispusă să mă aștepte oricât ar fi durat;

doctorul care a lucrat cu mine doar un scurt timp,

dar care şi-a consolidat convingerea că recuperarea

nu era doar posibilă, ci inevitabilă,

și care, într-o perioadă devastatoare de recădere,

a spus familiei înfricoșate: „Nu pierdeți speraţa.

Eleanor poate trece peste asta.

Câteodată, ninge până în mai,

dar vara tot vine până la urmă."

14 minute nu sunt suficiente

pentru a le mulţumi tuturor celor buni şi generoşi

care au luptat cu mine și pentru mine

și care au așteptat să mă întâmpine

întoarsă din acel loc chinuitor și singuratic.

Împreună au creat un amestec de curaj,

creativitate, integritate și credință de nestrămutat

că sinele meu zdruncinat avea
să se vindece și să se reîntregească.

Obișnuiam să spun că acești oameni m-au salvat,

dar acum ştiu că au făcut ceva

mai important: mi-au dat puterea

să mă salvez,

și mai ales, m-au ajutat să înțeleg

ceva ce bănuisem dintotdeauna:

că vocile erau răspunsul subtil

la evenimente traumatizante,
mai ales din timpul copilăriei,

deci nu erau dușmanii mei,

ci o susă de revelaţie pentru
rezolvarea problemelor emoționale.

La început, asta era foarte greu de crezut,

mai ales pentru că vocile păreau a fi atât de ostile

și amenințătoare, aşa că primul pas vital

a fost să învăț să extrag înțelesul metaforic

a ceea ce înainte interpretam la propriu.

De exemplu, vocile care amenințau că-mi vor invada casa,

am învățat să le interpretez ca pe propria mea frică

și nesiguranță în lume,
decât ca pe un pericol real,

La început, le-aș fi crezut.

Îmi amintesc cum am stat trează într-o noapte,

păzind ușa camerei părinților ca să-i protejez,

crezând reală amenințarea vocilor.

Pentru că aveam o problemă gravă cu auto-mutilarea

majoritatea obiectelor ascuţite
din casă fusese ascunsă,

așa că m-am înarmat cu o furculiță de plastic,

de picnic, și am stat cu ea în pumn, în fața camerei,

așteptând să sar în acțiune dacă se întâmpla ceva.

Ceva de genul: „Nu te pune cu mine.

Am o furculiță de plastic, înțelegi?"

Strategic.

Mai târziu, mult mai folositor a fost să încerc

să descifrez mesajul din spatele cuvintelor,

şi, când vocile mă avertizau să nu plec din casă,

le mulțumeam că mi-au atras atenția

la cât de nesigură mă simțeam -

şi ştiind asta puteam să decid pozitiv -

şi le asiguram atât pe ele cât și pe mine

că eram în siguranță și că nu trebuia să ne fie frică.

Am stabilit granițe pentru voci,

și am încercat să interacționez cu ele ferm

dar respectuos, stabilind un proces lent

de comunicare și colaborare

în care puteam învăța să colaborăm și să ne ajutăm.

De-a lungul procesului, am realizat

că fiecare voce era strâns legată

de ipostaze ale mele, fiecare din ele

purtând emoții copleșitoare
pe care niciodată nu avusesem

ocazia de a le procesa sau rezolva,

amintiri de traumă și abuz sexual,

de furie, rușine, vinovăție,
respect de sine scăzut.

Vocile au înlocuit această durere

și au transpus-o în cuvinte,

și posibil una dintre cele mai mari revelații

a fost când mi-am dat seama că
cele mai agresive și ostile

reprezentau părțile din mine

care fuseseră rănite cel mai profund,

și prin urmare acestor voci

trebuia să le arăt cea mai multă grijă și compasiune.

Știind aceste lucruri

am reușit să-mi adun sinele zdruncinat,

fiecare fragment reprezentat de o voce diferită,

treptat am renunţat la toate medicamentele,

și m-am întors la psihiatrie,
de data asta din partea cealaltă.

La zece ani după apariția primei voci,
am absolvit facultatea,

cu cea mai mare notă obținută vreodată în psihologie

la universitatea mea și, un an mai târziu,

cea mai mare notă la master, ceea ce

nu-i rău pentru o nebună.

De fapt, una dintre voci chiar mi-a dictat răspunsurile

la examen, adică am trişat.

(Râsete)

Câteodată chiar mi-a plăcut atenția ce mi-o dădeau.

Cum spunea Oscar Wilde, singurul lucru mai rău

decât să se vorbească despre tine,
e să nu se vorbească deloc.

De asemenea, te antrenează la trasul cu urechea,

pentru că poți asculta două conversații simultan.

Aşa că, nu e chiar rău.

Am lucrat în servicii de sănătate mentală,

am vorbit la conferințe,

am publicat capitole în cărți și articole academice,

și am susținut și continui să susțin,

relevanța următorului concept:

că o întrebare importantă în psihiatrie

nu ar trebui să fie:
ce e în neregulă cu tine,

ci mai degrabă:
ce ți s-a întâmplat?

În tot acest timp mi-am ascultat vocile,

cu care am învățat să convieţuiesc
în pace și respect,

și care, la rândul lor, reflectă creşterea compasiunii,

a acceptării și respectului către mine însămi.

Îmi amintesc momentul cel mai extraordinar și emoționant,

când, ajutând o tânără terorizată de vocile ei,

mi-am dat seama, pentru prima dată,

că eu nu mă mai simțeam așa,

ci că eram capabilă să ajut
o altă persoană în acea situație.

Acum sunt foarte mândră că fac parte din Intervoice,

secţie a mişcării International Hearing Voices,

o inițiativă inspirată din realizările
profesorului Marius Romme

și dr. Sandra Escher,

care interpretează vocile ca pe
o strategie de supraviețuire,

o reacție sănătoasă la circumstanțe nesănătoase,

nu ca pe un simptom aberant al schizofreniei
care trebuie îndurat,

ci ca pe o experiență complexă, importantă și semnificativă

ce trebuie analizată.

Împreună, vizualizăm şi creăm o societate

care să înțeleagă și să respecte auzirea vocilor,

care să sprijine nevoile indivizilor ce aud voci,

și care îi apreciază ca cetățeni cu drepturi depline.

Acest tip de societate nu e doar posibilă,

deja se poate întrezări.

Parafrazându-l pe Chavez,
schimbarea socială odată începută,

e ireversibilă.

Nu poți umili persoana care e mândră.

Nu poți oprima oamenii

care nu se mai tem.

Pentru mine, realizările mișcării Hearing Voices

sunt dovada că empatia, camaraderia,

justiția și respectul nu sunt doar cuvinte:

sunt convingeri și credințe,

iar credințele pot schimba lumea.

În ultimii 20 de ani, Hearing Voices Movement

a stabilit rețele între oameni care aud voci

în 26 de țări din cinci continente,

ce colaborează pentru a promova
demnitatea, solidaritatea

și emanciparea celor cu probleme mintale,

creând o abordare nouă și un exercițiu de speranță,

care se bazează pe credința de nestrămutat

în puterea individului.

Cum spunea Peter Levine, animalul uman

este o ființă unică,

înzestrată cu capacitatea instinctivă de a se vindeca

și cu capacitatea intelectuală de a
valorifica această calitate înnăscută.

În această privință, pentru membri societății,

nu există onoare sau privilegiu mai înalt decât

să ajuţi vindecarea cuiva,

decât să fii martor, să întinzi o mână,

să împarți povara suferinței cu bolnavul

și să menţii speranța însănătoşirii sale.

Supraviețuitorilor necazurilor şi vicisitudinilor,

le spun că nu trebuie să-şi trăiască viețile

marcaţi pe veci de întâmplările
devastatoare prin care au trecut.

Suntem unici. Suntem de neînlocuit.

Ceea ce se află în noi nu poate fi niciodată

cotropit, smuls sau răpit.

Lumina nu se stinge niciodată.

Cum mi-a spus odată un doctor minunat:

„Nu-mi spune ce ți-au zis alţii despre tine.

Povestește-mi despre tine."

Mulțumesc.

(Aplauze)