Îndoiala necesară credinţei

Când Lesley Hazleton scria biografia lui Mohamed, a fost frapată de faptul că în noaptea în care el a avut revelaţia Coranului, după scrierile vechi, prima reacţie a fost îndoiala, uimirea, groaza chiar. Cu toate acestea, acea experienţă a devenit piatra de temelie a crezului său. Hazleton ne îndeamnă la o nouă apreciere a îndoielii şi a punerii sub semnul întrebării drept fundament al credinţei şi eliminarea fundamentalismului de orice fel.

Să scrii biografii e tare ciudat.

E o călătorie pe teritoriul necunoscut

al vieţii altcuiva,

o călătorie, o explorare ce te poate duce

în locuri la care n-ai visat

şi în care încă nu crezi că ai fost,

mai ales dacă sunteţi, ca mine, evrei agnostici,

iar viaţa pe care o studiaţi

e cea a lui Mohamed.

Acum cinci ani,

mă trezeam în fiecare dimineață
în cețosul Seattle

cu o întrebare imposibilă în minte:

Ce s-a întâmplat, de fapt,

într-o seară pustie,

în cealaltă parte a lumii,
cu o jumătate de istorie în urmă?

Ce s-a întâmplat

în noaptea anului 610,

când Mohamed a primit
prima revelaţie a Coranului

pe un munte în apropiere de Mecca?

Acesta e momentul mistic central al Islamului

şi asta, desigur,

sfidează analiza empirică.

Totuşi, întrebarea nu îmi dădea pace.

Eram conştientă că, pentru cineva
sceptic în privinţa religiei ca mine,

simplul fapt de a-mi pune această întrebare

putea fi perceput drept pură impertinenţă.

(Râsete)

Mă declar vinovată,

pentru că explorarea fizică sau intelectuală,

e inevitabil un fel de transgresiune,

o încălcare a limitelor.

Totuşi, anumite limite
sunt mai restrictive decât altele.

Deci ca o persoană sa întâlnească divinul,

cum cred musulmanii
că i s-a întâmplat lui Mohamed,

pentru un raționalist,
nu-i o chestiune realistă,

ci e ceva născocit,

iar eu, asemeni tuturora,
mă consider o ființă rațională.

Poate de aceea, analizând vechile relatări
despre acea noapte,

m-a şocat mai mult nu ce s-a petrecut

ci ce nu s-a petrecut.

Mohamed nu a coborât plutind de pe munte

călcând aerul.

Nu a alergat strigând „Aleluia!”

și „Slavă Domnului!”

Nu radia lumină și bucurie.

Nu erau nici coruri de îngeri,

nici muzică cerească, nici exaltare,
nici extaz,

nicio aură care să-l înconjoare,

niciun semn că acesta era mesagerul

lui Dumnezeu dinainte ales.

Cu alte cuvinte,
nu a făcut nimic ieşit din comun

care să-l îndreptăţească să aştearnă

povestea ca pe o fabulă pioasă.

Dimpotrivă.

Din cuvintele sale reiese

că la început era convins

că cele întâmplate nu puteau fi adevărate.

S-a gândit că a fost o halucinație,

o iluzie optică sau auditivă

sau chiar mintea lucrând împotriva lui.

În cel mai rău caz, posedare –

că ar fi fost posedat de un duh rău,

care vroia să-l înșele

sau chiar să-i smulgă viața.

Era atât de sigur că era un majnun,
un lunatic

posedat de un duh rău,

încât, realizând că încă trăiește,

prima reacție a fost să ducă treaba la capăt,

să sară de pe cea mai înaltă stâncă

ca să scape de groaza experienţei,

să termine odată cu tot.

Omul care cobora în fugă muntele în noaptea aceea

nu tremura de bucurie,

ci de o frică primordială.

Era copleșit nu de convingere, ci de îndoială.

Iar acea dezorientare panicată,

acea renunţare la tot ce e familiar,

acea conștientizare înfricoșătoare

a ceva dincolo de înțelegerea umană,

nu poate fi numită decât groază.

Asta e mai greu de înțeles,

mai ales că acum folosim „grozav”

pentru a descrie o nouă aplicaţie
sau un videoclip popular.

În afară de un cutremur masiv,

suntem la adăpost de groaza reală.

Închidem uşile şi ne baricadăm,

convinși că deţinem controlul,

sau măcar sperând că îl deţinem.

Facem tot ce putem să ignorăm

că nu întotdeuna îl deţinem,

şi că nu totul poate fi explicat.

Totuşi, fie că eşti raţionalist sau mistic,

fie că susţii că Muhammad a auzit dinlăuntrul său

sau dinafară acele cuvinte, în acea noapte,

ceea ce e evident, e că le-a simţit,

cu o putere care urma să îi zdruncine

credinţa în sine şi în lumea lui,

şi să transforme acel om modest

într-un apărător al dreptăţii sociale
şi economice.

Teama a fost singurul răspuns normal,

singurul răspuns uman.

Prea uman pentru unii,

asemenea teologilor musulmani conservatori

care susțin că dorința lui de a se sinucide

nici nu ar trebui menționată,

deși e relatată
în cele mai vechi biografii islamice.

Ei insistă că el nu s-a îndoit nicio clipă

şi că nici disperat n-a fost.

Pretinzând perfecțiune, ei refuză să tolereze

imperfecțiunea umană.

Dar ce e, mai exact, imperfect în îndoială?

Citind acele relatări, am realizat că

întocmai îndoiala lui Mohamed

l-a adus la viaţă pentru mine,

mi-a permis să îl percep pe de-a-ntregul,

să-i atribui integritatea realităţii.

ŞI cu cât mă gândeam mai mult,

cu atât îmi dădeam seama
că era normal să se îndoiască,

pentru că îndoiala e esenţială
pentru credinţă.

Dacă asta vă uimeşte, consideraţi îndoiala

după cum spunea Graham Greene,

ca stând la baza lumii materiale.

Alungați îndoiala și ce rămâne nu e credință,

ci o convingere absolută
lipsită de sentiment.

Ești sigur că deții Adevărul,

cel scris inevitabil cu "A" mare

şi această certitudine se transformă rapid

în dogmatism şi justiţie demonstrativă,

în fapt o mândrie trufaşă,

plină de dreptatea ei,

pe scurt, aroganţa fundamentalismului.

E una din multele ironii ale istoriei

că o invectivă favorită
a fundamentaliştilor musulmani

e chiar termenul
folosit de fundamentaliştii creştini

cunoscuţi drept Cruciaţi:

latinescul "infidel" pentru "necredincios."

E o dublă ironie aici,
pentru că absolutismul lor

e de fapt opusul credinței.

În realitate, ei sunt necredincioșii.

Ca fundamentaliștii oricărei religiii,

ei nu au nicio întrebare, numai răspunsuri.

Au găsit antidotul perfect pentru gândire

şi refugiul ideal pentru evitarea
cerinţelor severe ale credinţei autentice.

Nu se luptă pentru credinţa lor ca Iacob

care s-a luptat o noapte intreagă cu îngerul,

sau ca Isus în cele 40 de zile și nopți
în sălbăticie,

sau ca Mohamed,
nu doar în acea noapte pe munte,

ci pe parcursul anilor ca profet,

cu Coranul îndemnându-l constant să nu dispere,

și condamnând pe cei care declară sus și tare

că ei cunosc totul

și că numai ei au dreptate.

Totuși noi, marea și mult prea tăcuta majoritate,

am cedat arena publică
în fața acestei minorități extremiste.

Am lăsat iudaismul să fie revendicat

de bancheri vestici, coloniști mesianici violenți,

creștinismul, de ipocriți homofobi

și habotnici misogini,

iar Islamul de sinucigaşi cu bombe.

Şi ne-am lăsat orbiţi de faptul că

fie că se pretind creştini,

evrei sau musulmani,

militanţii extremişti nu-s niciuna din ele.

Ei sunt un cult în sine, fraţi de sânge,

adânciţi în sângele altor oameni.

Asta nu e credinţă.

E fanatism şi nu trebuie să le mai confundăm.

Trebuie să recunoaştem
că adevărata credinţă nu are răspunsuri simple.

E grea şi încăpăţânată.

Implică o luptă continuă,

o continuă îndoială despre ceea ce credem că ştim,

o luptă cu aspecte şi idei.

Merge mână-n-mână cu îndoiala,

o conversaţie nesfârşită cu ea,

câteodată sfidând-o conştient.

Această sfidare conştientă e motivul pentru care eu,

un agnostic, mai pot avea credinţă.

De exemplu, am încredere
că pacea în Orientul Mijlociu

e posibilă, în ciuda dovezilor contrare

care se acumulează.

Nu sunt convinsă de asta.

Abia dacă pot spune că am speranță.

Pot doar să am încredere,

să mă dedic acestei idei,

şi o fac tocmai din cauza tentaţiei

de a lăsa totul baltă

şi de a mă retrage în linişte.

Pentru că disperarea se auto-împlineşte.

Dacă numim ceva "imposibil",

acţionăm în aşa fel încât devine imposibil.

Iar eu refuz să trăiesc astfel.

De fapt, majoritatea procedăm aşa,

ateişti sau nu,

sau oriunde între,

tindem ca, în ciuda îndoilelilor

de fapt, din cauza lor,

să respingem nihilismul disperării.

Insistăm pe încrederea în viitor

şi în fiecare.

Numiţi-o naivitate.

Numiţi-mă idealistă imposibilă,
dacă vreți.

Dar un lucru e cert:

E omenesc.

Ar fi putut Mohamed să schimbe această lume
atât de radical

fără o astfel de credinţă, fără să refuze

să cedeze aroganţei certitudinii limitate?

Nu cred.

După ce am stat în compania lui ca scriitor

în ultimii 5 ani, ştiu că

el ar fi extrem de indignat

de militanţii fundamentalişti care pretind

că vorbesc şi acţionează în numele lui,
în Orientul Mijlociu şi în lume.

Ar fi îngrozit de reprimarea
jumătăţii populaţiei

de sex feminin.

Ar fi disperat de dezbinarea
cauzată de sectarianism.

Ar spune terorismului pe nume:

nu doar o deghizare obscenă şi criminală

a crezului său şi a ideilor pentru care a luptat.

Ar spune ce zice Coranul:

Cel care ia o viaţă, ia viaţa întregii umanităţi.

Cel care salvează o viaţă,
salvează întreaga umanitate.

Şi s-ar dedica fără rezerve

procesului dificil şi spinos de obţinere a păcii.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Vă mulţumesc.