Să scrii biografii e tare ciudat. E o călătorie pe teritoriul necunoscut al vieţii altcuiva, o călătorie, o explorare ce te poate duce în locuri la care n-ai visat şi în care încă nu crezi că ai fost, mai ales dacă sunteţi, ca mine, evrei agnostici, iar viaţa pe care o studiaţi e cea a lui Mohamed. Acum cinci ani, mă trezeam în fiecare dimineață în cețosul Seattle cu o întrebare imposibilă în minte: Ce s-a întâmplat, de fapt, într-o seară pustie, în cealaltă parte a lumii, cu o jumătate de istorie în urmă? Ce s-a întâmplat în noaptea anului 610, când Mohamed a primit prima revelaţie a Coranului pe un munte în apropiere de Mecca? Acesta e momentul mistic central al Islamului şi asta, desigur, sfidează analiza empirică. Totuşi, întrebarea nu îmi dădea pace. Eram conştientă că, pentru cineva sceptic în privinţa religiei ca mine, simplul fapt de a-mi pune această întrebare putea fi perceput drept pură impertinenţă. (Râsete) Mă declar vinovată, pentru că explorarea fizică sau intelectuală, e inevitabil un fel de transgresiune, o încălcare a limitelor. Totuşi, anumite limite sunt mai restrictive decât altele. Deci ca o persoană sa întâlnească divinul, cum cred musulmanii că i s-a întâmplat lui Mohamed, pentru un raționalist, nu-i o chestiune realistă, ci e ceva născocit, iar eu, asemeni tuturora, mă consider o ființă rațională. Poate de aceea, analizând vechile relatări despre acea noapte, m-a şocat mai mult nu ce s-a petrecut ci ce nu s-a petrecut. Mohamed nu a coborât plutind de pe munte călcând aerul. Nu a alergat strigând „Aleluia!” și „Slavă Domnului!” Nu radia lumină și bucurie. Nu erau nici coruri de îngeri, nici muzică cerească, nici exaltare, nici extaz, nicio aură care să-l înconjoare, niciun semn că acesta era mesagerul lui Dumnezeu dinainte ales. Cu alte cuvinte, nu a făcut nimic ieşit din comun care să-l îndreptăţească să aştearnă povestea ca pe o fabulă pioasă. Dimpotrivă. Din cuvintele sale reiese că la început era convins că cele întâmplate nu puteau fi adevărate. S-a gândit că a fost o halucinație, o iluzie optică sau auditivă sau chiar mintea lucrând împotriva lui. În cel mai rău caz, posedare – că ar fi fost posedat de un duh rău, care vroia să-l înșele sau chiar să-i smulgă viața. Era atât de sigur că era un majnun, un lunatic posedat de un duh rău, încât, realizând că încă trăiește, prima reacție a fost să ducă treaba la capăt, să sară de pe cea mai înaltă stâncă ca să scape de groaza experienţei, să termine odată cu tot. Omul care cobora în fugă muntele în noaptea aceea nu tremura de bucurie, ci de o frică primordială. Era copleșit nu de convingere, ci de îndoială. Iar acea dezorientare panicată, acea renunţare la tot ce e familiar, acea conștientizare înfricoșătoare a ceva dincolo de înțelegerea umană, nu poate fi numită decât groază. Asta e mai greu de înțeles, mai ales că acum folosim „grozav” pentru a descrie o nouă aplicaţie sau un videoclip popular. În afară de un cutremur masiv, suntem la adăpost de groaza reală. Închidem uşile şi ne baricadăm, convinși că deţinem controlul, sau măcar sperând că îl deţinem. Facem tot ce putem să ignorăm că nu întotdeuna îl deţinem, şi că nu totul poate fi explicat. Totuşi, fie că eşti raţionalist sau mistic, fie că susţii că Muhammad a auzit dinlăuntrul său sau dinafară acele cuvinte, în acea noapte, ceea ce e evident, e că le-a simţit, cu o putere care urma să îi zdruncine credinţa în sine şi în lumea lui, şi să transforme acel om modest într-un apărător al dreptăţii sociale şi economice. Teama a fost singurul răspuns normal, singurul răspuns uman. Prea uman pentru unii, asemenea teologilor musulmani conservatori care susțin că dorința lui de a se sinucide nici nu ar trebui menționată, deși e relatată în cele mai vechi biografii islamice. Ei insistă că el nu s-a îndoit nicio clipă şi că nici disperat n-a fost. Pretinzând perfecțiune, ei refuză să tolereze imperfecțiunea umană. Dar ce e, mai exact, imperfect în îndoială? Citind acele relatări, am realizat că întocmai îndoiala lui Mohamed l-a adus la viaţă pentru mine, mi-a permis să îl percep pe de-a-ntregul, să-i atribui integritatea realităţii. ŞI cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că era normal să se îndoiască, pentru că îndoiala e esenţială pentru credinţă. Dacă asta vă uimeşte, consideraţi îndoiala după cum spunea Graham Greene, ca stând la baza lumii materiale. Alungați îndoiala și ce rămâne nu e credință, ci o convingere absolută lipsită de sentiment. Ești sigur că deții Adevărul, cel scris inevitabil cu "A" mare şi această certitudine se transformă rapid în dogmatism şi justiţie demonstrativă, în fapt o mândrie trufaşă, plină de dreptatea ei, pe scurt, aroganţa fundamentalismului. E una din multele ironii ale istoriei că o invectivă favorită a fundamentaliştilor musulmani e chiar termenul folosit de fundamentaliştii creştini cunoscuţi drept Cruciaţi: latinescul "infidel" pentru "necredincios." E o dublă ironie aici, pentru că absolutismul lor e de fapt opusul credinței. În realitate, ei sunt necredincioșii. Ca fundamentaliștii oricărei religiii, ei nu au nicio întrebare, numai răspunsuri. Au găsit antidotul perfect pentru gândire şi refugiul ideal pentru evitarea cerinţelor severe ale credinţei autentice. Nu se luptă pentru credinţa lor ca Iacob care s-a luptat o noapte intreagă cu îngerul, sau ca Isus în cele 40 de zile și nopți în sălbăticie, sau ca Mohamed, nu doar în acea noapte pe munte, ci pe parcursul anilor ca profet, cu Coranul îndemnându-l constant să nu dispere, și condamnând pe cei care declară sus și tare că ei cunosc totul și că numai ei au dreptate. Totuși noi, marea și mult prea tăcuta majoritate, am cedat arena publică în fața acestei minorități extremiste. Am lăsat iudaismul să fie revendicat de bancheri vestici, coloniști mesianici violenți, creștinismul, de ipocriți homofobi și habotnici misogini, iar Islamul de sinucigaşi cu bombe. Şi ne-am lăsat orbiţi de faptul că fie că se pretind creştini, evrei sau musulmani, militanţii extremişti nu-s niciuna din ele. Ei sunt un cult în sine, fraţi de sânge, adânciţi în sângele altor oameni. Asta nu e credinţă. E fanatism şi nu trebuie să le mai confundăm. Trebuie să recunoaştem că adevărata credinţă nu are răspunsuri simple. E grea şi încăpăţânată. Implică o luptă continuă, o continuă îndoială despre ceea ce credem că ştim, o luptă cu aspecte şi idei. Merge mână-n-mână cu îndoiala, o conversaţie nesfârşită cu ea, câteodată sfidând-o conştient. Această sfidare conştientă e motivul pentru care eu, un agnostic, mai pot avea credinţă. De exemplu, am încredere că pacea în Orientul Mijlociu e posibilă, în ciuda dovezilor contrare care se acumulează. Nu sunt convinsă de asta. Abia dacă pot spune că am speranță. Pot doar să am încredere, să mă dedic acestei idei, şi o fac tocmai din cauza tentaţiei de a lăsa totul baltă şi de a mă retrage în linişte. Pentru că disperarea se auto-împlineşte. Dacă numim ceva "imposibil", acţionăm în aşa fel încât devine imposibil. Iar eu refuz să trăiesc astfel. De fapt, majoritatea procedăm aşa, ateişti sau nu, sau oriunde între, tindem ca, în ciuda îndoilelilor de fapt, din cauza lor, să respingem nihilismul disperării. Insistăm pe încrederea în viitor şi în fiecare. Numiţi-o naivitate. Numiţi-mă idealistă imposibilă, dacă vreți. Dar un lucru e cert: E omenesc. Ar fi putut Mohamed să schimbe această lume atât de radical fără o astfel de credinţă, fără să refuze să cedeze aroganţei certitudinii limitate? Nu cred. După ce am stat în compania lui ca scriitor în ultimii 5 ani, ştiu că el ar fi extrem de indignat de militanţii fundamentalişti care pretind că vorbesc şi acţionează în numele lui, în Orientul Mijlociu şi în lume. Ar fi îngrozit de reprimarea jumătăţii populaţiei de sex feminin. Ar fi disperat de dezbinarea cauzată de sectarianism. Ar spune terorismului pe nume: nu doar o deghizare obscenă şi criminală a crezului său şi a ideilor pentru care a luptat. Ar spune ce zice Coranul: Cel care ia o viaţă, ia viaţa întregii umanităţi. Cel care salvează o viaţă, salvează întreaga umanitate. Şi s-ar dedica fără rezerve procesului dificil şi spinos de obţinere a păcii. Vă mulţumesc. (Aplauze) Vă mulţumesc.