Ce ne dezvăluie halucinaţia despre minţile noastre

Neurologul şi autorul Oliver Sacks ne atrage atenţia asupra sindromului Charles Bonnet -- atunci când persoanele cu deficienţe de vedere trăiesc experienţa halucinaţiei lucide. El descrie experienţele pacienţilor săi în detalii calde şi ne călăuzeşte prin lumea biologiei acestui fenomen sub-raportat.

Noi vedem cu ochii.

Dar totodată vedem şi cu creierul.

Iar faptul că vedem cu creierul este adesea numit imaginaţie.

Şi suntem familiarizaţi cu peisajele din imaginaţia noastră,

calităţile noastre esenţiale. Am trăit cu ele toată viaţa noastră.

Însă există în acelaşi timp şi halucinaţii.

Iar halucinaţiile sunt cu totul diferite.

Ele nu par a fi create de noi.

Ele nu par să se afle sub controlul nostru.

Par sa vină din exteriorul nostru,

şi [par] să imite percepţia.

Aşa că voi vorbi despre halucinaţii.

Şi despre un anumit tip de halucinaţie vizuală

pe care o întâlnesc în rândul pacienţilor mei.

În urmă cu câteva luni am primit un telefon

de la un sanatoriu unde lucrez eu.

Mi-au spus că unul dintre pacienţii internaţi, o bătrână de 90 de ani,

avea halucinaţii.

Şi se întrebau dacă nu cumva a luat-o razna.

Sau - deoarece era o femeie bătrână -

poate a suferit un atac sau avea boala Alzheimer.

Aşa că m-au rugat să merg şi să o văd pe Rosalie,

bătrâna doamnă.

Am intrat să o văd.

Era evident imediat

că era perfect raţională

şi lucidă, cu o inteligenţă bună.

Însă ea a fost foarte speriată şi foarte confuză

deoarece avusese halucinaţii.

Iar ea mi-a spus --

asistentele nu menţionaseră acest lucru --

că era oarbă,

că era complet oarbă de cinci ani, din pricina degenerării maculare.

Dar acum, în ultimele câteva zile, ea a văzut lucruri.

Aşa că am întrebat-o "Ce fel de lucruri?"

Iar ea mi-a răspuns "Oameni îmbrăcaţi în rochii orientale,

în costume, urcând şi coborând scările.

Un bărbat care se întoarce spre mine şi îmi zâmbeşte.

Dar are dinţi imenşi într-o parte a gurii.

Şi animale.

Văd o clădire albă. Ninge, o zăpadă moale.

Văd calul acesta, înhămat, îndepărtând zăpada.

Apoi, într-o noapte, scena se schimbă.

Văd pisici şi câini mergând spre mine.

Vin până la un anumit punct şi apoi se opresc.

Apoi se schimbă din nou.

Văd o mulţime de copii. Urcă şi coboară scările.

Poartă culori deschise, roz şi albastru,

precum o rochie orientală."

Uneori, spuse ea, înainte să apară oamenii

ar putea halucina pătrate roz şi albastre pe podea,

care par să urce pe tavan.

Am întrebat-o "Este ca un vis?"

Iar ea mi-a răspuns "Nu, nu este ca un vis. Este ca un film."

Ea a spus "Are culoare. Are mişcare.

Însă este lipsit de sunet, ca un film mut."

Mai spuse că este un film cam plictisitor.

Ea spuse "Toţi oamenii poartă rochii Orientale,

urcând şi coborând, foarte repetitiv, foarte limitat."

(Râsete)

Şi ea are simţul umorului.

Ştia că fusese o halucinaţie.

Însă era speriată. Trăise 95 de ani

şi nu avusese niciodată o halucinaţie.

Spunea că halucinaţiile nu aveau legătură

cu nimic din ceea ce ea gândea sau simţea sau făcea.

Că păreau să apară sau să dispară singure.

Nu avea nici un control asupra lor.

Spunea că nu recunoscuse

pe nici unul dintre oamenii sau locurile

din halucinaţii.

Şi nici unul dintre oameni sau animale,

ei bine, pe toate părea să le fi uitat.

Şi nu ştia ce se petrecea.

Se întreba dacă nu cumva înnebunea,

sau îşi pierdea minţile.

Ei bine, am examinat-o cu grijă.

Era o femeie bătrână inteligentă.

Perfect lucidă. Nu avea nici o problemă medicală.

Nu lua nici un medicament care i-ar putea produce halucinaţii.

Însă era oarbă.

Şi atunci i-am spus,

"Cred că ştiu ce ai."

I-am spus: "Există o formă specială de halucinaţie

care poate apărea odată cu deteriorarea vederii sau cu orbirea."

"Aceasta a fost iniţial descrisă" i-am spus,

"în secolul 18

de către un bărbat numit Charles Bonnet.

Iar tu suferi de sindromul Charles Bonnet.

Nu este nimic în neregulă cu creierul tău. Nu este nimic în neregulă cu mintea ta.

Suferi de sindromul Charles Bonnet."

Auzind acest lucru s-a liniştit foarte mult,

că nu era o problemă gravă,

şi de asemenea era destul de curioasă.

M-a întrebat "Cine este Charles Bonnet?"

A întrebat: "Avea şi el halucinaţii?"

Iar apoi a zis "Spuneţi-le tuturor asistentelor

că am sindromul Charles Bonnet."

(Râsete)

"Nu sunt nebună. Nu sunt dementă. Am sindromul Charles Bonnet."

Ei bine, într-adevăr le-am spus asta asistentelor.

Aceasta pentru minte este o situaţie obişnuită.

În mare, lucrez în aziluri de bătrâni.

Văd o mulţime de vârstnici

care au deficienţe de auz sau de vedere.

În jur de 10 procente din oamenii cu deficienţe de auz

au halucinaţii muzicale.

În jur de 10 procente din persoanele care au deficienţe de vedere

au halucinaţii vizuale.

Nu trebuie să fii complet orb,

doar cu o deficienţă suficientă.

Acum, chiar cu descrierea originală din secolul 18,

Charles Bonnet nu le-a avut.

Bunicul său avea aceste halucinaţii.

Bunicul său era magistrat, un bărbat în vârstă.

A fost operat de cataractă.

Vederea lui era destul de slabă.

Iar în 1759 i-a descris nepotului său

diverse lucruri pe care le vedea.

Primul lucru pe care l-a spus a fost că a văzut

o batistă plutind in spaţiu.

Era o batistă albastră, mare

cu patru cercuri portocalii.

Iar el ştia că este o halucinaţie.

Nu există batiste în spaţiu.

Iar apoi a văzut o roată mare sus de tot în spaţiu.

Însă uneori nu era sigur dacă halucina sau nu.

Deoarece halucinaţiile se potriveau

în contextul viziunilor.

Astfel că odată, când nepoatele sale erau în vizită la el,

a spus "Şi cine sunt aceşti tineri chipeşi care vă însoţesc?"

Iar ele au răspuns "Vai, bunicule, nu este nici un tânăr chipeş."

Iar apoi tinerii chipeşi au dispărut.

Este tipic pentru aceste halucinaţii

ca ele să vină şi să dispară foarte repede.

De obicei nu apar şi nu dispar progresiv.

Ele sunt destul de bruşte. Şi se modifică brusc.

Charles Lullin, bunicul,

a văzut sute de figuri diferite,

peisaje diferite de toate tipurile.

Odată a văzut un om în halat de baie fumând o pipă,

şi şi-a dat seama că era chiar el.

Aceea era singura figură pe care a recunoscut-o.

Odată, în timp ce se plimba pe străzile Parisului,

a văzut -- asta era real -- o schelă.

Însă atunci când s-a întors acasă a văzut miniatura schelei

înaltă de 15 cm, pe masa sa de lucru.

Această repetare a percepţiei

este uneori denumită palinopsie.

Cu el, şi cu Rosalie,

ceea ce pare să se întâmple -

şi Rosalie a întrebat "Ce se întâmplă?" --

şi am răspuns că pe măsură ce îţi pierzi vederea,

pe măsură ce părţile vizuale ale creierului nu mai receptează nici o informaţie,

devin hiperactive şi excitabile.

Iar ele încep să se declanşeze în mod spontan.

Şi apar halucinaţiile.

Halucinaţiile pot fi într-adevăr foarte complicate.

Cu o altă pacientă de-a mea,

care, [asemeni lui Charles Lullin, încă] avea o viziune,

această viziune a ei putea fi deranjantă.

Odată spunea că văzuse

un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă în dungi, într-un restaurant.

Iar el s-a întors. Apoi

s-a divizat în şase figuri identice îmbrăcate în cămăşi cu dungi,

care au începuseră să meargă spre ea.

Iar apoi cele şase figuri s-au reunit, ca într-o concertină.

Altădată, în timp ce conducea maşina,

de fapt în timp ce soţul ei conducea maşina,

drumul s-a despărţit în patru.

Iar ea a simţit că mergea simultan pe cele patru drumuri.

Avea de asemenea halucinaţii foarte mobile.

Multe dintre ele avea de-a face cu o maşină.

Uneori vedea un adolescent

stând pe capota maşinii.

Era foarte tenace şi se mişca oarecum graţios

când maşina a întors.

Iar când au ajuns la un semafor,

băiatul s-ar fi ridicat brusc, la 30 de metri în aer,

şi apoi a dispărut.

O altă pacientă de-a mea avea diferite tipuri de halucinaţii.

Era o femeie care nu avusese probleme cu ochii,

ci cu părţile vizuale ale creierului.

O mică tumoră pe cortexul occipital.

Şi, pe deasupra, vedea desene animate.

Desenele animate erau transparente

şi ii acoperea jumătate din câmpul vizual, ca un ecran.

Iar ea vedea în special animaţiile lui Kermit Broscoiul.

(Râsete)

Eu recunosc că nu urmăresc Sesame Street.

Însă avea dreptate întrebând

"De ce Kermit?" "Kermit Broscoiul nu înseamnă nimic pentru mine.", spunea ea.

"Ştiţi, mă gândeam la determinanţii Freudieni.

De ce Kermit?

Kermit Broscoiul nu înseamnă nimic pentru mine."

Nu o deranjau prea mult personajele de desene animate.

Dar ceea ce o deranja era faptul că vedea imagini

foarte persistente sau halucinaţii ale feţelor

şi, ca şi în cazul lui Rosalie, feţele erau adesea deformate,

cu dinţi sau ochi foarte mari.

Iar acestea o speriau.

Ei bine, ce se petrece cu aceşti oameni?

În calitate de medic, trebuie să încerc să definesc ceea ce se petrece,

şi să liniştesc oamenii.

Şi în special să îi asigur că nu înnebunesc.

Cam în jur de 10 procente, după cum spuneam,

din oamenii cu deficienţe de vedere le au.

Însă nu mai mult de un procent dintre oameni le conştientizează.

Deoarece le este teamă să nu fie consideraţi nebuni sau altfel.

Iar dacă ei nu le menţionează propriilor lor doctori

ar putea fi diagnosticaţi greşit.

În special deoarece concepţia este aceea că dacă vezi

sau auzi lucruri, înnebuneşti.

Însă halucinaţiile psihotice sunt complet diferite.

Halucinaţiile psihotice, indiferent dacă sunt vizuale sau auditive,

ele vi se adresează. Vă acuză.

Vă seduc. Vă umilesc.

Vă batjocoresc.

Interacţionaţi cu ele.

Nici una dintre aceste calităţi de a vi se adresa

nu se regăseşte în halucinaţiile Charles Bonnet.

Este un film. Vedeţi un film care nu are nimic de a face cu voi.

Sau cel puţin aşa îl consideră lumea.

Există de asemenea epilepsia lobului temporal, destul de rară.

Şi câteodată, dacă cineva o are,

s-ar putea simţi transportat

într-un timp şi un loc din trecut.

Sunteţi la o anumită intersecţie de drumuri.

Simţiţi miros de castane prajite.

Auziţi traficul. Sunt implicate toate simţurile.

Şi aşteptaţi o fată.

Şi este acea seară de marţi din 1982.

Iar aceste halucinaţii ale lobului temporal

sunt halucinaţii multi-senzoriale,

pline de sentiment, pline de familiaritate,

localizate în timp şi spaţiu,

coerente, dramatice.

Halucinaţiile Charles Bonnet sunt complet diferite.

Astfel, în halucinaţiile Charles Bonnet,

există toate tipurile de nivele,

de la halucinaţii geometrice,

precum pătratele roz şi albastre pe care le vedea femeia,

până la halucinaţii destul de elaborate

conţinând trăsături şi în special chipuri.

Chipuri, şi câteodată chipuri deformate,

reprezintă singurele lucrurile comune

din aceste halucinaţii.

Iar al doilea lucru comun sunt personajele de desene animate.

Deci, ce se întâmplă?

Fascinant, în ultimii ani,

a fost posibilă realizarea imagisticii creierului funcţional,

efectuarea fMRI pe oameni în timp ce halucinează.

Şi de fapt pentru a găsi acele diferite părţi

ale creierului vizual care sunt activate

în timp ce ei halucinează.

Atunci când oamenii au aceste halucinaţii geometrice simple,

este activat cortexul vizual primar.

Aceasta este o parte a creierului care percepe muchii şi forme.

Nu vezi imagini cu ajutorul cortexului vizual primar.

Atunci când se formează imaginile,

o parte superioară a cortexului vizual

este implicată în lobul temporal.

Şi în special o parte a lobului temporal

care este denumită girus fusiform.

Şi se ştie că atunci când girusul fusiform al oamenilor este vătămat,

îşi pot pierde abilitatea de a recunoaşte feţe.

Însă dacă activitatea girusului fusiform este anormală,

pot halucina feţe.

Şi exact asta găseşti la o parte dintre aceşti oameni.

În partea anterioară a girusului se află o zonă

în care sunt reprezentaţi dinţii şi ochii.

Iar acea parte a girusului este activată

atunci când oamenii au halucinaţiile deformate.

Există o altă parte a creierului

care este activată în mod special

atunci când persoana vede personaje din desene animate.

Este activată atunci când recunoaşte personaje din desene animate,

când cineva desenează personaje de desene animate şi când o persoană le halucinează.

Este foarte interesant faptul că aceasta ar trebui să fie specifică.

Există alte părţi ale creierului care sunt implicate în mod specific

în recunoaşterea şi halucinarea

clădirilor şi a peisajelor.

Prin 1970 s-a descoperit că nu erau implicate doar anumite părţi ale creierului,

dar şi anumite celule.

"Celule faciale" au fost descoperite în jurul anului 1970.

Iar acum ştim că există sute de alte

tipuri de celule,

care pot fi foarte foarte specifice.

Deci puteţi avea nu doar

celule "maşină",

ci puteţi avea celule "Aston Martin".

(Râsete)

Am văzut azi dimineaţă un Aston Martin.

Trebuia să îl aduc în minte.

Şi acum este undeva înăuntru.

(Râsete)

Acum, la acest nivel, în ceea ce este denumit cortexul inferior-temporal,

sunt numai imagini vizuale,

sau născociri sau fragmente.

Numai la nivele mai ridicate

iau parte şi alte simţuri

şi sunt legături cu memoria şi afectivitatea.

Iar în sindromul Charles Bonnet

nu ajungi la aceste nivele mai ridicate.

Te afli în aceste nivele ale cortexului vizual inferior

unde ai mii şi zeci de mii

şi milioane de imagini,

sau născociri, sau fragmente din născociri,

toate codificate neuronal,

în anumite celule sau mici grupuri de celule.

În mod normal acestea fac toate parte din

şuvoiul integrat de percepţii, sau imaginaţia.

Iar persoana nu le conştientizează.

Numai în situaţia în care persoana are deficienţe de vedere, sau este oarbă,

procesul este întrerupt.

Şi în locul unor percepţii normale,

obţineţi o stimulare haotică,

convulsivă, sau o eliberare,

a tuturor acestor celule vizuale,

din cortexul temporal inferior.

Deci, dintr-o dată vezi o figură, vezi o maşină.

Dintr-o dată una, dintr-o dată alta.

Mintea face tot posibilul să o organizeze,

şi să îi dea o oarece coerenţă.

Însă nu cu foarte mult succes.

Atunci când acestea au fost descrise pentru prima dată

se credea că ele pot fi interpretate ca vise.

Dar în realitate oamenii spun că,

"Nu recunosc oamenii. Nu pot face nici o asociere."

"Kermit nu înseamnă ceva pentru mine."

Nu ajungeţi nicăieri dacă le consideraţi a fi vise.

Ei bine, eu am spus, mai mult sau mai puţin, ceea ce aveam de spus.

Aş vrea doar să recapitulez

şi să spun că acest lucru este unul obişnuit.

Gândiţi-vă la numărul de orbi.

Cu siguranţă există sute de mii de persoane oarbe

care au aceste halucinaţii,

dar cărora le este mult prea teamă să vorbească despre ele.

Deci acest gen de lucruri trebuie anunţate,

penru pacienţi, pentru doctori, pentru public.

În final, cred că ele sunt

extrem de interesante şi de valoroase,

pentru oferirea unei înţegeri a modului în care funcţionează creierul.

Charles Bonnet spunea, cu 250 de ani în urmă --

se întreba cum, referitor la aceste halucinaţii,

cum teatrul mental, aşa cum l-a denumit el

ar putea fi generat de maşinăria creierului.

Acum, după 250 de ani,

cred că începem să înţelegem cum se face acesta.

Mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)

Chris Andersen: A fost superb. Mulţumesc foarte mult.

Vorbiţi despre aceste lucruri cu atât de multă înţelegere

şi empatie pentru pacienţii dumneavoastră.

Aţi trăit şi dumneavoastră înşivă vreunul dintre aceste sindroame despre care scrieţi?

Oliver Sacks: Mi-era teamă că o să mă întrebi asta.

(Râsete)

Ei bine, da, destul de multe dintre ele.

Şi de fapt şi eu am o mică deficienţă vizuală.

Sunt orb de un ochi, şi nu văd nemaipomenit de bine cu celălalt.

Şi am halucinaţii geometrice.

Dar se opresc acolo.

C.A.: Şi nu vă neliniştesc?

Pentru că înţelegeţi ce o provoacă. Nu vă îngrijorează?

O.S.: Ei bine, nu mă tulbură mai mult decât ţiuitul din urechi.

Pe care îl ignor.

Mă interesează ocazional.

Şi am multe dintre imaginile lor în notiţele mele.

Şi eu mi-am făcut un FMRI

ca să văd cum preia controlul cortexul meu vizual.

Iar când văd toate aceste hexagoane

şi lucruri complexe, pe care de asemenea le am,

în migrena vizuală,

mă întreb dacă toată lumea vede lucruri de tipul asta,

şi dacă lucuri precum arta din peşteră, sau arta ornamentală

ar putea proveni puţin din ele.

C.A.: Acesta a fost un discurs extraordinar de fascinant.

Vă mulţumim că ni l-aţi împătăşit.

O.S.: Mulţumesc. Mulţumesc.

(Aplauze)