Învățând de la mișcarea „în picioarele goale”

Aş dori să vă duc într-o altă lume.

Şi aş dori să vă împărtăşesc

o poveste de dragoste veche de 45 de ani

cu cei săraci,

care trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi.

Am urmat o foarte elitistă, snoabă,

şi costisitoare şcoală în India,

şi acest lucru aproape m-a distrus.

Pentru mine totul era stabilit

să devin un diplomat, profesor, doctor --

totul fusese prevăzut.

Apoi, nu arăt, însă am fost campion naţional la squash

timp de trei ani.

(Râsete)

Întreaga lume fusese stabilită pentru mine.

Totul era la picioarele mele.

Nu aş fi putut să fac nimic greşit.

Şi apoi, din curiozitate, m-am gândit

Că aş dori să merg să trăiesc şi să muncesc

şi doar să văd cum arată un sat.

Deci in 1965

M-am dus la ceea ce a fost numit cea mai rea foamete, localitatea Bihar din India,

şi am văzut foametea, moartea,

oameni care mureau de foame, pentru prima dată.

Mi-a schimbat viaţa.

M-am întors acasă

şi i-am spus mamei

"Aş vrea să trăiesc şi să muncesc într-un sat"

Mama a intrat în comă.

(Râsete)

"Ce este asta?

Întreaga lume ţi se întinde la picioare, cele mai bune locuri de muncă sunt aranjate pentru tine,

şi tu vrei să mergi să munceşti într-un sat?

Vreau să spun, este ceva în neregulă cu tine? "

Am spus, "Nu, am primit cea mai bună educaţie.

Ea m-a făcut să mă gândesc.

Şi vreau să dau ceva înapoi

în felul meu propriu."

"Ce vrei să faci într-un sat?

Nu loc de muncă, nu bani,

nu securitate, nu perspectivă."

I-am spus, "vreau să trăiesc

şi să sap fântâni pentru cinci ani."

"Să sapi fântâni pentru cinci ani?

Ai urmat cele mai scumpe şcoli şi colegii din India,

şi mergi să sapi fântâni pentru cinci ani?"

Ea nu a mai vorbit cu mine pentru un timp foarte lung,

pentru că a considerat că mi-am abandonat familia.

Dar atunci,

Am fost expus la cele mai extraordinare cunoştinţe şi abilităţi

pe care acei oameni săraci le aveau

care nu sunt aduse niciodată in prim plan -

care niciodată nu sunt identificate, respectate,

aplicate la scară largă.

Şi m-am gândit că aş începe un colegiu Barefoot --

colegiu doar pentru săraci.

Ceea ce săracii credeau că era important

ar trebui să se reflecte în colegiu.

M-am dus pentru prima dată în acest sat.

Vârstnicii au venit la mine

şi mi-au zis, "Eşti de la poliţie?"

Am spus, "Nu".

(Râsete)

"Ai eşuat la examen?"

Am spus, "Nu".

"Nu ai primit un job guvernamental?" Am spus, "Nu."

"Ce faci aici?"

"De ce eşti aici?"

Sistemul educaţional din India

te face să te uiţi înspre Paris, New Delhi şi Zurich;

ce cauţi tu în acest sat?

Este ceva în neregulă cu tine şi nu ne spui?"

Am spus, "Nu, eu vreau de fapt să deschid un colegiu

doar pentru cei săraci.

Ceea ce gândesc săracii că este important ar trebui să se reflecte în acest colegiu."

Aşa că, bătrânii mi-au dat un sfat foarte solid şi profund.

Mi-au spus, "Te rugăm,

nu aduce pe nimeni cu diplomă şi calificare

în colegiul tău."

Deci, este singurul colegiu din India

unde, dacă ai un doctorat sau un master,

nu eşti eligibil pentru post.

Trebuie să fii un ratat sau unul care a dat greş sau unul care a abandont şcoala

pentru a veni la colegiul nostru.

Trebuie să lucrezi cu mâinile.

Trebuie să ai o demnitate a muncii.

Trebuie să arăţi că ai o aptitudine pe care o poţi oferi comunităţii

şi să asiguri un serviciu pentru comunitate.

Aşa că am creat Colegiul Barefoot

şi redefinim profesionalismul.

Cine este un profesionist?

Un profesionist este cineva

care prezintă o combinaţie între competenţe

încredere şi credinţă.

Cel care găseşte apa în pământ este un profesionist.

O moaşă tradiţională

este o profesionistă

Un ortoped tradiţional este un profesionist.

Aceştia sunt profesionişti peste tot în lume.

Îi veţi găsi în orice sat inaccesibil din întreaga lume.

Şi ne-am gândit că aceşti oameni ar trebui să fie aduşi în prim plan

şi să arate că atât cunoştinţele cât şi competenţele pe care le au

sunt universale.

Este nevoie să fie folosite, să fie aplicate,

este nevoie să fie arătate lumii din afară --

că aceste cunoştinţe şi competenţe

sunt relevante chiar şi astăzi.

Deci, acest colegiu funcţionează

în conformitate cu stilul de viaţă şi de muncă a lui Mahatma Gandhi.

Mănânci pe podea, dormi pe podea, lucrezi pe podea.

Nu există contracte, nici un contract scris.

Ai posibilitatea să stai cu mine 20 de ani şi să pleci mâine.

Şi nimeni nu poate câştiga mai mult de 100 $ pe lună.

Dacă vii pentru bani, atunci nu vii la Colegiul Barefoot.

Dacă vii pentru munca ta şi pentru provocare,

atunci vii la Colegiul Barefoot.

Acesta este locul în care dorim să încercaţi idei şi să creaţi.

Oricare ar fi ideea pe care o aveţi, veniţi şi încercaţi-o

Nu contează dacă nu reuşiţi.

Bătut, învineţit, începi din nou.

Este singurul colegiu în care profesorul este învăţăcel

şi învăţăcelul este profesor.

Şi este singurul colegiu unde nu eliberăm certificate.

Eşti certificat de comunitatea pe care o serveşti.

Nu ai nevoie de o hârtie pe care să o atârni pe perete

ca să arăţi că eşti inginer.

Astfel, când am spus asta,

ei au spus, "Ei bine, arată-ne ceea ce este posibil. Ce faci?

Toate acestea sunt vorbe fără sens dacă nu ne poţi arăta practic."

Aşa că am construit primul Colegiul Barefoot

în 1986

A fost construit de 12 arhitecţi Barefoot

care nu pot citi şi scrie,

la costul de 1,5 $ metrul pătrat.

150 de oameni trăiesc şi muncesc acolo.

Au primit premiul Aga Khan pentru arhitectură, în anul 2002.

Dar apoi au suspectat, au crezut că a existat un arhitect în spatele lucrării.

Am spus, "Da, au făcut planuri,

dar arhitecţii Barefoot au construit de fapt colegiul."

Noi suntem singurii care au returnat, de fapt, premiul pentru 50.000 $,

deoarece ei nu ne-au crezut,

şi ne-am gandit ca de fapt ei au făcut remarci defăimătoare

la adresa arhitecţilor Barefoot din Tilonia.

Am întrebat un pădurar --

cu multă autoritate, un expert atestat --

I-am spus, "Ce se poate construi în acest loc?"

El a aruncat o privire la sol şi a spus, "Las-o baltă. În nici un caz.

Nu merită.

Fără apă, sol pietros."

Am fost într-o situaţie ciudată.

Şi i-am spus, "Bine, voi merge la înţeleptul din sat

şi spun: "Ce ar trebui să crească în acest loc? '"

S-a uitat liniştit la mine şi a spus,

"Construieşti aceasta, construieşti aceasta, pui aceasta, şi va funcţiona."

Aceasta este felul în care arată astăzi.

S-a dus la acoperiş,

şi toate femeile au spus, "Pleacă.

Barbaţii ar trebui să plece pentru că nu dorim să împărtăşim această tehnologie cu bărbaţii.

Aceasta este hidroizolarea acoperişului."

(Râsete)

Este un pic de jaggery (produs concentrat din suc de trestie de zahăr), un pic de urens

şi un pic de alte lucruri pe care nu le cunosc.

Dar de fapt, nu are scurgeri.

Din 1986, nu a avut scurgeri.

Această tehnologie, pe care femeile nu o împărtăşesc bărbaţilor.

(Râsete)

Este singurul colegiu

care este în întregime alimentat cu energie solară.

Toată energia este furnizată de soare.

prin panourile solare de 45 Kw de pe acoperiş.

Şi totul va funcţiona pe baza soarelui pentru următorii 25 de ani.

Atâta timp cât soarele străluceşte,

nu vom avea probleme cu energia.

Dar frumuseţea este

că acestea au fost instalate

de către un preot, un preot hindus

care a facut doar opt ani de învăţământ primar --

niciodată nu a fost la şcoală, la colegiu.

Ştie mai multe despre energia solară

decât oricine altcineva pe care îl ştiu, oriunde în lumea specialiştilor.

Mâncarea, dacă vii la Colegiul Barefoot,

este gătită solar.

Dar oamenii care au fabricat aragazul solar

sunt femei,

femei analfabete,

care de fapt au fabricat

cel mai sofisticat aragaz solar.

Este un aragaz solar parabolic.

Din nefericire, sunt aproape pe jumătate germane,

sunt atât de precise.

(Râsete)

Niciodată nu vei găsi femei indiene atât de precise.

Absolut până la ultimul inch,

pot face acest aragaz.

Şi avem 60 de mese de două ori pe zi

de gătit solar.

Avem un medic stomatolog --

ea este o bunică, analfabetă, care este un medic stomatolog.

Ea de fapt, are grijă de dinţi

a 7000 de copii.

Tehnologia Barefoot:

acesta a fost în 1986 -- nici un inginer, nici un arhitect nu s-a gândit la asta --

dar noi colectăm apa de ploaie de pe acoperişuri.

Foarte puţină apă este risipită.

Toate acoperişurile sunt conectate subteran

la un tanc de 400.000 de litri,

şi nici o picătură de apă nu este irosită.

Dacă avem patru ani de secetă, inca mai avem apă în campus,

pentru că noi colectăm apa de ploaie.

60 la sută din copii nu merg la şcoală,

pentru că trebuie să aibă grijă de animale --

oi, capre --

treburi casnice.

Aşa că ne-am gândit să deschidem o şcoală

pe timp de noapte pentru copii.

Datorită şcolilor de noapte din Tilonia,

peste 75.000 de copii au trecut prin aceste şcoli de noapte.

Pentru că este pentru confortul copilului;

nu e pentru confortul profesorilor.

Şi ce predăm în aceste şcoli?

Democraţie, cetăţenie,

modul în care ar trebui să-ţi măsori pământul,

ce trebuie să faci dacă eşti arestat,

ce trebuie să faci în cazul în care animalul tău este bolnav.

Aceasta este ceea ce predăm în şcolile de noapte.

Dar toate şcolile sunt luminate solar.

La fiecare cinci ani

avem alegeri.

Copiii cu vârste între 6 şi 14 ani

participă în cadrul unui proces democratic,

şi aleg un prim ministru.

Prim ministrul are 12 ani.

Ea are grijă de 20 de capre dimineaţa,

însă seara este prim ministru.

Are un cabinet,

un minister al educaţiei, un minister al energiei, un minister al sănătăţii.

Şi ei monitorizează şi supraveghează efectiv

150 de şcoli pentru 7000 de copii.

În urmă cu cinci ani, ea a primit Premiul Copiii Lumii

şi a fost în Suedia.

Prima dată, când a ieşit din satul ei.

Niciodată nu a văzut Suedia.

Nu a fost fascinată de tot ceea ce i s-a întâmplat.

Şi regina Suediei, care era acolo,

s-a întoars spre mine şi a spus, "Puteţi să-l întrebaţi pe acest copil unde îşi găseşte încrederea?

Are doar 12 ani,

şi nu este uluită de nimic."

Iar fata, care era la stânga ei,

s-a întors spre mine şi s-a uitat la regina drept în ochi

şi a spus, "Te rog, spune-i că eu sunt primul-ministru."

(Râsete)

(Aplauze)

Acolo unde procentul de analfabetism este foarte mare,

folosim păpuşi.

Păpuşile reprezintă modul în care comunicăm.

Ai Jokhim Chacha

care are 300 de ani.

El este psihanalist meu. El este profesorul meu.

El este doctorul meu. El este avocatul meu.

Este donatorul meu.

De fapt, el strânge banii,

rezolvă conflictele.

El rezolvă problemele mele în sat.

Dacă există tensiuni în sat,

dacă scade participarea în şcoli

şi există diferende între profesor şi părinte,

marioneta cheamă profesorul şi părintele, în faţa întregului sat

şi spune, "Daţi mâna.

Participarea nu trebuie să scadă. "

Păpuşile

sunt realizate din rapoartele reciclate ale Băncii Mondiale .

(Râsete)

(Aplauze)

Deci această descentralizate, abordare demistificată

a satelor electrificate solar,

a acoperit întreaga Indie

de la Ladakh la Bhutan --

toate satele electrificate solar

de către oameni care au fost pregătiţi.

Şi am fost în Ladakh,

şi am întrebat-o pe această femeie --

aici, la minus 40, trebuie să urci pe acoperiş,

pentru că nu există loc, totul era nins pe ambele părţi --

şi am întrebat-o pe acestă femeie,

"Care a fost beneficiul pe care l-ai avut

de la energia solară?"

S-a gândit un minut şi a spus,

"Este prima dată când am putut vedea faţa soţului meu, în timpul iernii."

(Râsete)

Am fost în Afganistan.

În India am învăţat o lecţie

că bărbaţii nu pot fi instruiţi.

(Râsete)

Bărbaţii sunt neliniştiţi,

bărbaţii sunt ambiţioşi,

bărbaţii sunt nestatornici compulsivi,

şi toţi doresc un certificat.

(Râsete)

Pe tot globul, există această tendinţă

a bărbaţilor care doresc un certificat.

De ce? Pentru că ei doresc să părăsească satele

să meargă la oraş şi să caute o slujbă.

Aşa că am venit cu o soluţie grozavă:

să instruim bunicile.

Care este cel mai bun mijloc de comunicare

astăzi în lume?

Televiziunea? Nu.

Telegraful? Nu.

Telefonul? Nu.

Spune unei femei.

(Râsete)

(Aplauze)

Aşa că am mers în Afganistan pentru prima dată,

şi am ales trei femei

şi am spus, "Vrem să le ducem în India."

Ei au spus, "Imposibil. Ele nu ies nici măcar din camerele lor,

şi voi vreţi să le duceţi în India."

I-am spus, "Voi face o concesie. Îi voi lua şi pe soţii lor."

Aşa că i-am luat şi pe soţii lor cu noi.

Desigur, femeile au fost mult mai inteligente decât bărbaţii.

În şase luni,

cum am schimbat aceste femei?

Limbajul semnelor.

Nu alegi cuvântul scris.

Nu alegi cuvântul vorbit.

Foloseşti limbajul semnelor.

Şi în şase luni

au putut deveni ingineri solari.

S-au întors şi si-au electrificat propriul sat.

Aceste femei s-au întors la ele

şi au electrificat solar primul sat,

au înfiinţat un atelier de lucru --

primul sat din Afganistan electrificat solar vreodată

a fost realizat de trei femei.

Această femeie

este o extraordinară bunică.

În vârstă de 55 de ani, a electrificat solar pentru mine 200 de case în Afghanistan.

Şi ele nu s-au prăbuşit.

Ea a mers de fapt şi a vorbit cu un departament de inginerie din Afganistan

şi i-a spus şefului departamentului

diferenţa dintre AC şi DC.

Ei nu ştiau.

Aceste trei femei au antrenat alte 27 de femei

şi au electrificat solar 100 de sate în Afghanistan.

Ne-am dus în Africa,

şi am făcut acelaşi lucru.

Toate acese femei provenind din opt, nouă ţări, stând la aceeaşi masă,

toate vorbind una cu celalaltă, neînţelegând nici un cuvânt,

pentru că ele toate vorbeau limbi diferite.

Însă limbajul trupului lor este unul puternic.

Ele îşi vorbesc

şi de fapt devin ingineri solari.

Am fost în Sierra Leone,

şi acolo era acest ministru conducând în miez de noapte --

vine de-a lungul acestui sat.

Se duce înapoi, merge în sat, spune, "Ei bine, care-i povestea?"

Ei au spus, "Aceste două bunici ..."

"Bunicile?" Ministrul nu putea să creadă ce se întâmplă.

"Unde au fost?" "Au fost în India şi înapoi."

S-au dus direct la preşedinte.

El a spus, "Ştiţi că e un sat electrificat-solar în Sierra Leone?"

El a spus, "Nu." Jumătate din cabinet a mers pentru a vedea bunicile a doua zi.

"Care este povestea."

Aşa că m-a chemat şi a zis, "Poţi să-mi instruieşti 150 de bunici?"

I-am spus, "Nu pot, domnule preşedinte.

Dar ele pot. Bunicile pot."

Aşa că mi-a construit primul centru de formare Barefoot în Sierra Leone.

Şi 150 de bunici au fost instruite în Sierra Leone.

Gambia:

am fost să selectăm o bunică în Gambia.

M-am dus în acest sat.

Ştiam ce fel de femeie aş dori să aleg.

Comunitate s-a unit şi a zis: "Luaţi aceste două femei."

Am spus, "Nu, vreau să iau această femeie."

Ei au spus, "De ce? Nu cunoaşte limba. Tu nu o cunoşti.

I-am spus, "Îmi place limbajul corpului. Îmi place modul în care ea vorbeşte.."

"Soţul este dificil; nu este posibil."

Au chemat soţul, soţul a venit,

galant, politician, cu un mobil în mână. "Nu este posibil."

"De ce nu?" "Femeia, uite cât de frumoasă este ea."

I-am spus, "Da, ea este foarte frumosă."

"Ce se întâmplă dacă ea fuge cu un bărbat indian?"

Asta era cea mai mare frica a lui.

I-am spus, "Ea va fi fericită. Te va suna pe telefonul mobil."

Ea a plecat ca o bunica

şi s-a întors ca un tigru.

Ea a iesit din avion

şi a vorbit cu întreaga presă ca şi cum ar fi fost un veteran.

Ea a manevrat presa naţională,

şi a fost o stea.

Şi când m-am întors şase luni mai târziu, i-am spus, "Unde e soţul tău?"

"Oh, undeva pe aici. Nu contează."

(Râsete)

O poveste de succes

(Râsete)

(Aplauze)

Voi termina prin a spune

că eu cred că nu trebuie să cautăm soluţii în afară.

Căutaţi soluţiile în interior.

Şi ascultaţi oamenii care au soluţiile în faţa ta.

Sunt peste tot în lume.

Nu vă faceţi griji.

Nu ascultaţi la Banca Mondială, ci ascultaţi oamenii de pe pământ.

Ei au toate soluţiile din lume.

Voi încheia cu un citat din Mahatma Gandhi.

"Mai întâi te ignoră,

apoi râd de tine,

apoi se luptă cu tine,

şi apoi tu învingi."

Mulţumesc.

(Aplauze)