Am fost ținut ostatic timp de 317 zile. Iată ce gânduri mi-au trecut prin minte...

În anul 1998, în timp ce lucra pentru Consiliul pentru Refugiați al Organizației Națiunilor Unite, Vincent Cochetel a fost ținut ostatic timp de 317 zile, în Cecenia. Pentru prima dată, el retrăiește acea experiență - de la ce înseamnă să trăiești într-o cameră întunecată, sub pământ, legat de pat cu un lanț, până la conversațiile neobișnuite avute cu torționarul lui. Într-un discurs sentimental, dar puternic, el explică de ce nu a renunțat la ocupația sa nici în ziua de azi. Începând din anul 2000, atacurile asupra voluntarilor umanitari s-au triplat ca număr, iar el se întreabă ce mesaj transmite lumii întregi acest lucru.

Nu îi voi putea uita niciodată.

Se numeau Aslan, Alik, Andrei,

Fernanda, Fred, Galina, Gunnhild,

Hans, Ingeborg, Matti, Natalya,

Nancy, Sheryl, Usman, Zarema,

și lista continuă.

Pentru mulți, existența lor,
umanitatea lor,

au fost reduse la niște statistici,

înregistrate sec
ca „incidente de securitate”.

Pentru mine, ei erau colegi

care făceau parte din comunitatea
care oferea ajutor umanitar,

încercând să aducă un strop de alinare

victimelor războiului
din Cecenia din anii '90.

Erau asistenți medicali, logisticieni,
experți în securitate,

consilieri juridici, traducători.

Ca răsplată pentru serviciile lor,
le-a fost luată viața,

familiile le-au fost distruse,

și contribuția le-a fost dată uitării.

Nimeni nu a fost condamnat
pentru aceste crime.

Dar eu nu îi pot uita.

Cumva, ei încă trăiesc în mine,

și amintirea lor îmi dă un sens zi de zi.

Dar în același timp, mă și bântuie.

Ca voluntari umanitari

au făcut o alegere:
să le fie alături victimelor,

să le ofere un strop de alinare,
de suport, de protecție.

Dar când la rândul lor
au avut nevoie de protecție,

nu le-a oferit-o nimeni.

Astăzi, când vedem știrile din ziare

despre războaiele din Irak și Siria,

cu voluntari răpiți
sau ostatici executați,

ne întrebăm: „Cine sunt aceștia?

Și de ce s-au dus acolo?

Cine i-a pus?”

Cum am ajuns să fim atât de indiferenți
la astfel de crime?

De aceea sunt astăzi aici,
în fața voastră:

ca să găsim moduri mai bune
să le onorăm amintirea.

Să clarificăm care sunt acele valori
cărora ei și-au dedicat viața.

Și, mai ales, ca să cerem
să li se facă dreptate.

În '96, când am fost trimis

în Caucazul de Nord de către
Consiliul pentru Refugiați al O.N.U.,

eram conștient de unele dintre riscuri.

Cinci colegi fuseseră omorâți,

trei fuseseră răniți grav,

alți șapte fuseseră luați ostatici.

Eram atenți, deci.

Foloseam vehicule blindate,
mașini momeală,

modificam mereu traseele de deplasare,
schimbam adresele,

tot felul de măsuri de securitate.

Cu toate acestea, într-o noapte friguroasă
de ianuarie '98, a venit și rândul meu.

Când am intrat într-un apartament
din Vladikavkaz, împreună cu gardianul,

am fost înconjurați de bărbați înarmați.

L-au luat pe gardian,
l-au întins la podea,

l-au bătut în fața mea,

apoi l-au legat și l-au târât afară.

M-au încătușat, m-au legat la ochi
și m-au forțat să îngenunchez.

Am simțit amortizorul unui pistol
apăsat pe ceafă.

Când treci prin așa ceva,

n-ai timp să gândești sau să te rogi.

Creierul mi-a trecut pe modul „automat”,

derulând cu viteză toată viața mea
de până atunci.

Mi-a luat destul de mult timp să realizez

că acei bărbați mascați
nu erau acolo ca să mă omoare,

ci pentru că cineva, undeva,
a ordonat răpirea mea.

Un proces de dezumanizare
a început în acea zi.

Nu eram altceva decât o marfă de schimb.

De obicei nu vorbesc despre asta,

dar astăzi aș vrea să împărtășesc cu voi
un pic din cele 317 zile de captivitate.

Eram ținut sub pământ, într-un beci.

Stăteam într-un întuneric total,

timp de 23 de ore și 45 de minute
în fiecare zi.

Paznicii veneau zilnic,
de obicei câte doi,

și îmi aduceau o bucată mare de pâine,

un castron cu supă și o lumânare.

Lumânarea ardea timp de 15 minute.

Aveam 15 minute prețioase de lumină,

după care paznicii o luau
și reveneam la întuneric.

Eram legat de pat cu un cablu metalic.

Puteam să fac doar patru pași.

Mereu visam să-l pot face pe-al cincilea.

Nu aveam televizor, radio, ziare,
sau pe cineva cu care să pot vorbi.

Nu aveam prosop, săpun, hârtie igienică,

doar două găleți de metal fără capac,
una pentru apă, și una pentru deșeuri.

Știați că, uneori, simularea unei execuții
e un mod de distracție pentru paznici,

când sunt sadici, sau pur și simplu
sunt plictisiți sau beți?

Îmi pierdeam, încet-încet, mințile.

Întunericul și izolarea sunt
foarte dificil de descris.

Cum descrii nimicul?

Nu există cuvinte pentru intensitatea
singurătății mele,

pe acea linie foarte fină
dintre luciditate și nebunie.

În întuneric,
câteodată jucam dame mintal.

Începeam cu negrul,

apoi jucam cu albele,

mă întorceam la negru
încercând să păcălesc adversarul.

Acum nu vreau să mai aud de jocul de dame.

Eram chinuit de gândul la familia mea
și la colegul meu Edik, gardianul.

Nu știam ce s-a mai întâmplat cu el.

Încercam să nu mă gândesc,

și să-mi ocup timpul

făcând tot felul de exerciții fizice
pe loc.

Am încercat să mă rog,
sau să joc tot felul de jocuri de memorie.

Dar întunericul poate genera gânduri
sau imagini anormale.

O parte din mintea ta vrea să reziști,
să strigi, să plângi,

iar cealaltă parte îți ordonă să taci,

și să te resemnezi.

E o luptă internă fără sfârșit,
pe care nu are cine să o medieze.

Odată, un paznic a venit către mine
foarte agresiv, și mi-a spus:

„Astăzi vei îngenunchia și vei cerși
pentru porția de mâncare.”

Eram într-o dispoziție proastă,
așa că l-am înjurat.

I-am jignit mama și familia.

Pedeapsa a fost blândă: mi-a aruncat
mâncarea în găleata cu deșeuri.

A doua zi, a venit cu aceeași pretenție.

A primit același răspuns,

așa că și reacția a fost aceeași.

Patru zile mai târziu,
mă durea tot corpul.

Nu mi-am imaginat că foamea
poate durea atât de mult.

Așa că atunci când a venit paznicul,

am îngenuncheat.

Și am cerșit mâncare.

Supunerea a fost singura cale ca să
rezist până la următoarea lumânare.

După ce am fost răpit,

am fost transferat din Oseția de Nord
în Cecenia.

Au fost trei zile de călătorie lentă,
în portbagajele multor mașini.

Când am ajuns, timp de 11 zile

am fost interogat de un tip
pe nume Ruslan.

Rutina era aceeași:

ceva mai multă lumină, 45 de minute.

Cobora în beci,

le cerea paznicilor să mă lege de scaun,

apoi dădea muzica tare,

și începea să urle întrebări.

Urla și mă bătea.

Vă scutesc de restul detaliilor.

Multe dintre întrebări nu le înțelegeam,

pe altele nu am vrut să le înțeleg.

Interogatoriul dura exact cât caseta:

15 cântece, 45 de minute.

De fiecare dată,
abia așteptam ultimul cântec.

Într-o zi, sau într-o noapte,
pentru că nu puteam ști ce era,

am auzit un copil plângând
undeva deasupra.

Un băiețel de doi, poate trei ani.

Zgomot de pași, confuzie, oameni alergând.

Când Ruslan a venit în ziua următoare,

înainte să îmi pună prima întrebare,

l-am întrebat eu:
„Ce face fiul tău? E mai bine?”

L-am luat prin surprindere.

Mai întâi s-a înfuriat pe paznici,
crezând că au scăpat

informații personale despre el.

I-am spus despre ONG-uri care aduc
medicamente la clinicile din zonă,

medicamente ce l-ar putea ajuta
pe fiul lui.

Am continuat să povestim despre educație,
despre familiile noastre.

Mi-a povestit despre copiii lui.

I-am spus despre fiicele mele.

Apoi, a început să vorbească despre arme,
despre mașini și femei,

așa că a trebuit să vorbesc despre arme,
despre mașini și femei.

Am povestit până la ultimul cântec
de pe casetă.

Ruslan era cel mai brutal om
pe care l-am întâlnit.

Dar de atunci nu s-a mai atins de mine.

Nici nu m-a mai întrebat nimic.

Încetasem să mai fiu o marfă.

Două zile mai târziu,
am fost transferat în altă locație.

Acolo, un paznic a venit foarte aproape
de mine, era ceva destul de neobișnuit,

și mi-a spus, aproape șoptit:

„Aș vrea să-ți mulțumesc

pentru suportul pe care organizația ta
l-a oferit familiei mele,

când am fost mutați în Daghestan.”

Ce-aș fi putut să-i răspund?

A fost extrem de dureros,
ca un cuțit stomac.

Mi-au trebuit câteva săptămâni
de reflecție, ca să reușesc să împac

bunele intenții
cu care i-am ajutat familia,

și mercenarul care devenise el.

Era un tânăr timid.

Nu i-am văzut niciodată fața.

Probabil avea intenții bune,

dar în acele 15 secunde,

m-a făcut să mă îndoiesc
de toată munca noastră,

și de toate sacrificiile.

M-a făcut să mă întreb cum ne văd ei.

Până atunci, presupuneam că ei știu de noi

și de ceea ce facem.

Era o presupunere greșită.

Nu ne e ușor să explicăm
de ce facem ceea ce facem,

nici măcar celor foarte apropiați.

Nu ne credem perfecți,
nu ne credem superiori,

nu suntem brigada de salvatori ai lumii,

nu suntem supereroi,

nu oprim războaie

și suntem conștienți că munca noastră
nu e un substitut al acțiunilor politice.

Facem asta pentru că fiecare viață
contează.

Uneori asta e singura ta contribuție:

un individ, o familie,
un mic grup de oameni.

Dar contează.

Când apare câte un tsunami,
sau un cutremur sau un taifun,

vedem grupuri de salvatori
cum vin de peste tot,

căutând cu săptămânile
după supraviețuitori.

De ce? Nimeni nu se întreabă.

Fiecare viață contează,

sau fiecare viață ar trebui să conteze.

La fel e și pentru noi
când ajutăm refugiați,

oameni forțați să fugă
din fața conflictului sau apatrizi.

Știu mulți oameni care,

când se confruntă
cu o suferință copleșitoare,

se simt neputincioși și se blochează.

E păcat, pentru că sunt multe moduri
în care poți fi de ajutor.

Noi nu ne blocăm în acea neputință.

Noi facem tot posibilul
să oferim un pic de sprijin,

un pic de protecție și de alinare.

Trebuie să facem asta.

Nu se poate altfel.

Asta ne face pe noi să ne simțim...
pur și simplu umani.

Asta e o poză cu mine în ziua eliberării.

La câteva luni după eliberare,
m-am întâlnit cu prim-ministrul francez.

Al doilea lucru pe care mi l-a spus
a fost:

„Ai fost total iresponsabil
să te duci în Caucazul de Nord.

Nici nu-ți imaginezi
câte probleme ne-ai creat.”

Evident, a fost o întâlnire scurtă.

(Râsete)

Eu cred că a ajuta oameni aflați
în pericol, e responsabil.

În acel război, pe care nimeni
nu se străduia să-l oprească,

și avem multe din astea în zilele noastre,

să oferim sprijin și un pic de protecție
acelor oameni,

nu doar că era un act umanitar,

dar pentru ei
chiar avea o însemnătate majoră.

De ce nu putea prim-ministrul
să înțeleagă asta?

Avem responsabilitatea de a încerca.

Ați mai auzit de acest concept:
responsabilitatea de a proteja.

Rezultatele pot fi diferite,
în funcție de diverși factori.

E posibil să eșuăm,
dar mai grav decât să eșuezi,

este nici măcar să nu încerci.

Așadar, dacă sunteți astfel de oameni,
dacă vreți să deveniți voluntari,

să știți că viața va fi un șir de bucurii
și dezamăgiri,

pentru că sunt și mulți oameni
pe care nu-i putem ajuta,

pe care nu îi putem proteja,
sau pe care n-am reușit să-i salvăm.

Eu îi numesc „spiritele” mele.

Fiind martor direct la suferințele lor,

preiei și tu un pic din acea suferință.

Pentru mulți tineri voluntari umanitari

prima lor misiune e foarte frustrantă.

Sunt aruncați în situații
la care sunt martori,

dar nu au puterea să schimbe ceva.

Trebuie să învețe să le accepte,

și să transforme acea frustrare
în energie pozitivă.

E foarte greu.

Mulți nu reușesc,

dar pentru cei care totuși o fac,
nu există ocupație mai bună.

Zi de zi, vezi că faci diferența.

Voluntarii umanitari
știu ce riscuri își asumă,

în zonele de conflict sau în zonele
unde s-a încheiat un conflict.

Dar, din păcate, ocupația noastră
devine din ce în ce mai riscantă,

și viețile noastre nu mai sunt
atât de importante.

Știați că din anul 2000 încoace,

numărul de atacuri asupra
voluntarilor s-a triplat?

Anul 2013 a venit cu noi recorduri:

155 de colegi uciși,

171 răniți grav,

134 răpiți.

Atâtea vieți distruse.

Până la începutul războiului din Somalia
de la finalul anilor '80,

voluntarii umanitari
deveneau doar uneori victime.

Erau ceea ce numim daune colaterale.

Dar, în general, noi nu reprezentam
niciodată ținta vreunor atacuri.

Acum nu mai e așa.

Priviți această poză.

Bagdad, august 2003.

24 de colegi au fost uciși.

Au trecut zilele în care un steag
albastru O.N.U. sau simbolul Crucii Roșii

ne protejau.

Grupări criminale,
și unele grupări politice,

s-au tot combinat în ultimii 20 de ani,

dând naștere la un soi de hibrizi

cu care nu există cale de comunicare.

Principiile umanitare sunt puse la
încercare, la îndoială sau chiar ignorate.

Dar, cel mai important, am renunțat
să mai căutăm dreptate.

Se pare că nu există
niciun fel de repercusiuni

pentru atacurile asupra
voluntarilor umanitari.

După eliberare, am fost sfătuit
să nu caut dreptate.

„N-o să-ți folosească la nimic”,
mi s-a spus.

Dimpotrivă, s-ar putea să pui în pericol
viețile celorlalți voluntari.

Au trecut ani de zile
până să-i vad condamnați

pe trei dintre cei implicați
în răpirea mea.

Dar asta a fost o excepție.

Nu s-a făcut niciun fel de dreptate
pentru voluntarii umanitari

uciși sau răpiți in Cecenia
între '95 și '99.

Și asta e valabil peste tot în lume.

Este inacceptabil.

Nu există justificare pentru așa ceva.

Atacurile asupra voluntarilor umanitari
sunt considerate crime de război.

Prin urmare, nu ar trebui
să rămână nepedepsite.

Vinovații nu trebuie
să mai scape nejudecați.

Gândiți-vă că aceste atacuri
asupra voluntarilor umanitari

sunt atacuri asupra umanității însăși.

Pe mine, asta mă înfurie.

Știu că sunt foarte norocos
comparativ cu refugiații pe care îi ajut.

Eu nu știu ce înseamnă
să-mi văd orașul distrus.

Nu știu ce înseamnă să-mi văd familia
împușcată în fața mea.

Nu știu ce înseamnă
să fiu abandonat de țara mea.

De asemenea, știu că sunt foarte norocos
comparativ cu alți ostatici.

La patru zile după eliberarea mea,
patru ostatici au fost decapitați

la câțiva kilometri de locul
unde eram ținut captiv.

De ce ei?

De ce sunt eu în fața voastră astăzi?

Nu e ușor de răspuns
la astfel de întrebări.

Am primit foarte mult sprijin
de la familia mea,

de la colegi, prieteni,
chiar și de la oameni pe care nu-i cunosc.

Ei m-au ajutat de-a lungul anilor
să ies din acest întuneric.

Dar nu toți voluntarii
au primit același sprijin.

Oare câți dintre colegii mei,
după un eveniment traumatizant,

și-au luat viața?

Am cunoscut personal
nouă astfel de persoane.

Și câți dintre colegii mei au trecut
printr-un divorț urât,

după un eveniment traumatizant,

pentru că nu reușeau
să mai comunice cu partenerul?

Aici am pierdut numărătoarea.

Plătim un preț pentru acest stil de viață.

În Rusia, toate monumentele
poartă o foarte frumoasă inscripție,

care sună așa (în rusă):

„Nimeni nu este uitat,
nimic nu se uită.”

Nu-i pot uita pe colegii mei
care nu mai sunt.

Nu pot uita nimic din ce s-a întâmplat.

Și vă cer și vouă să aveți în minte
devotamentul lor,

și să cereți ca toți voluntarii umanitari

să fie mai bine protejați.

Nu trebuie să lăsăm ca lumina speranței
pe care ei o aduc, să fie stinsă.

După supliciul meu, mulți colegi
m-au întrebat: „De ce mai continui?

Ce-ți place la ocupația asta?

De ce te-ai întors la ea?”

Răspunsul meu e foarte simplu:

Dacă renunțam,

însemna să le fi dat câștig de cauză
răpitorilor mei.

Însemna că i-am lăsat
să-mi răpească sufletul

și umanitatea.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)