Cum putem susține bunăstarea emoțională a profesorilor?

Cadrele didactice ne susțin emoțional copiii, dar pe ele cine le susține? În acest discurs revelator, profesoara Sydney Jensen explorează ideea că dascălii riscă să sufere „traume secundare”, deoarece absorb greutatea emoțională a experiențelor elevilor, și arată cum școlile pot găsi moduri creative de a susține sănătatea și bunăstarea mintală a tuturor.

Ca mulți alți profesori,
în fiecare an, în prima zi de școală,

fac o activitate de inițiere
cu elevii mei.

Predau la Liceul Lincoln,
din Lincoln, Nebraska,

unul dintre cele mai vechi
și mai diverse licee

din statul nostru.

În plus, din câte știm,

e singurul liceu din lume
a cărui mascotă sunt niște verigi.

Știți voi, un lanț.

(Râsete)

Din moment ce asta e mascota noastră,

în fața clădirii avem o statuie
cu patru verigi conectate ca un lanț.

Fiecare verigă înseamnă ceva.

Ele reprezintă tradiția,
excelența, unitatea și diversitatea.

Așadar, în prima zi de școală,

le vorbesc elevilor din clasa a noua
despre sensul acestor verigi

și le dau fiecăruia
câte o foaie de hârtie.

Apoi le cer să scrie ceva despre ei.

Poate fi ceva ce le place la nebunie,

o speranță,

orice lucru care le descrie identitatea.

Apoi iau un capsator

și capsez toate acele verigi împreună
pentru a forma un lanț.

Agățăm lanțul în clasă
atât ca decorațiune,

cât și ca să ne amintească
că suntem interconectați.

Toți suntem niște verigi.

Dar ce se întâmplă când una
dintre verigi slăbește?

Și ce se întâmplă când slăbiciunea

apare la persoana care ține capsatorul?

Cea care trebuie să facă
toate conexiunile.

Cadrul didactic.

Ca profesori, în fiecare zi ne străduim

să le oferim sprijin social,
emoțional și academic

elevilor noștri, care provin
din medii diverse și dificile.

Ca majoritatea dascălilor,
am elevi care merg acasă în fiecare zi

și se așază la masa din bucătărie

în timp ce unul sau ambii părinți
le pregătesc o masă sănătoasă.

Apoi, la cină, vorbesc
despre textul pe care l-au citit

la engleză în ziua aceea

sau explică modul de funcționare
a legilor lui Newton.

Însă am și elevi care se duc la adăpostul
pentru persoane fără locuință

sau în casele de tip familial.

Se duc în mașina
în care doarme familia lor.

Ei vin la școală cu traume,

iar când eu plec acasă, în fiecare zi,
le iau cu mine.

Vedeți, asta e partea grea
pentru profesori.

Nu e evaluarea,
planificarea lecțiilor, ședințele,

deși și aceste lucruri necesită
mult timp și energie.

Cu adevărat dificile

sunt lucrurile pe care
nu le poți controla pentru copii,

lucrurile pe care nu le poți schimba
după ce ies pe ușa clasei.

Mă întreb dacă a fost întotdeauna așa.

Îmi amintesc când eram la facultate
la Universitatea din Georgia,

și la cursurile de metodică ni se spunea

că întregul concept
de predare s-a schimbat.

Nu mai formăm elevi
care vor ajunge muncitori

pentru linia de producție în fabrică.

Ne trimitem copiii într-o lume

în care trebuie să poată să comunice,

să colaboreze și să rezolve probleme.

Iar asta a făcut ca relațiile
dintre profesori și elevi

să se transforme în ceva mai puternic

decât oferirea conținutului
și primirea cunoștințelor.

Prelegerile și rândurile ordonate
de copii nu mai sunt suficiente.

Trebuie să putem crea relații
cu elevii și între ei,

ca să-i ajutăm să se simtă conectați
într-o lume care depinde de asta.

Îmi amintesc de al doilea an
al meu la catedră.

Aveam un elev pe care
am să-l numesc David.

Aveam impresia că mă descurcasem
destul de bine la predat în anul acela.

„Hei, nu mai sunt în primul an,

știu ce fac!”

În ultima zi de școală,

i-am urat lui David
să aibă o vară frumoasă.

L-am urmărit plecând pe hol

și mi-am dat seama că nici nu știam
cum suna vocea lui.

Atunci am înțeles că nu procedam corect.

Așa că am schimbat aproape complet
felul în care predam.

Am creat oportunități ca elevii
să vorbească cu mine și între ei,

să-și împărtășească scrierile
și să verbalizeze ceea ce învățau.

Prin intermediul acelor conversații
am început să le cunosc nu doar vocile,

ci și durerile.

În anul următor, David a rămas elevul meu

și am aflat că tatăl lui
fusese imigrant ilegal

și fusese deportat.

Băiatul a început
să se poarte urât la școală

deoarece voia doar ca familia lui
să fie împreună din nou.

Din multe puncte de vedere,
îi simțeam durerea.

Aveam nevoie de cineva
care să mă asculte,

să-mi ofere sprijin,

ca să-l pot ajuta în această situație
pe care abia o înțelegeam.

Recunoaștem această nevoie

pentru polițiștii care au fost martorii
unei crime violente

sau pentru asistentele
care au pierdut un pacient.

Dar când vine vorba de cadrele didactice,

sentimentul de urgență lipsește.

Cred că este esențial
ca elevii și profesorii,

administratorii, personalul auxiliar
și toți ceilalți angajați din educație

să aibă acces rapid și ușor
la asistență pentru sănătate mintală.

Atunci când îi servim
permanent pe ceilalți,

văzând deseori între 25
și 125 de elevi pe zi,

pușculițele noastre emoționale
se golesc mereu.

De la o vreme, devine atât de epuizant
că nu mai suportăm.

I se spune „traumă secundară”
sau „epuizare a compasiunii”

și înseamnă că absorbim traumele pe care
ni le împărtășesc elevii în fiecare zi.

După un timp, sufletele noastre
devin apăsate de această greutate.

Institutul Buffett
de la Universitatea din Nebraska

a descoperit recent
că majoritatea profesorilor,

86% din cei care lucrează cu copii mici,

au avut simptome depresive
în săptămâna precedentă.

Aproximativ unul din zece

au raportat simptome depresive
semnificative clinic.

Interacțiunile cu colegii
și propriile mele experiențe

mi-au arătat că aceasta
este o problemă universală,

în toate ciclurile de învățământ.

Ce pierdem din vedere?

Ce reușește să spargă lanțul
și cum îl putem repara?

În cariera mea, m-am confruntat
cu suicidul a doi elevi

și a unui profesor extraordinar

care își iubea elevii,

nenumărați elevi care au rămas fără casă

și copii care au intrat sau au ieșit
din sistemul judiciar.

Când se întâmplă aceste lucruri,

se obișnuiește să spui „Dacă simți nevoia
să vorbești cu cineva, atunci...”

Eu zic că nu e destul.

Sunt foarte norocoasă.

Lucrez într-o școală extraordinară,
cu lideri grozavi.

Fac parte dintr-un district mare,

cu multe parteneriate sănătoase
cu agențiile sociale.

Ele ne-au oferit constant tot mai mulți
consilieri și terapeuți școlari

sau personal de asistență
pentru elevii noștri.

În plus, cadrele didactice
beneficiază de consiliere gratuită

conform contractului de angajare.

Însă multe districte mici
și chiar unele mari

pur și simplu nu se descurcă fără ajutor.

(Oftat)

Fiecare școală are nevoie de personal
de asistență socială și emoțională,

angajați specializați, care pot gestiona
nevoile întregului colectiv,

nu doar ale elevilor,
nu doar ale profesorilor, ci ambele.

Avem nevoie ca acești specialiști

să-i caute cu tot dinadinsul
pe cei mai apropiați de traumă

și să țină legătura cu ei.

Multe școli fac tot ce pot
ca să umple golurile,

recunoscând, pentru început,
că munca noastră e extrem de grea.

Altă școală din Lincoln,
Școala Gimnazială Schoo,

are așa-numita „Miercurea sănătoasă”.

Invită profesori de yoga din comunitate,

sponsorizează plimbări prin cartier
în pauza de prânz

și organizează evenimente sociale
menite să aducă oamenii la un loc.

Școala primară Zachary,
din Zachary, Louisiana,

are un eveniment numit
„Întâlnirea de la mijlocul săptămânii”,

în care profesorii iau prânzul împreună

și vorbesc despre lucrurile care merg bine

și despre cele care le apasă sufletele.

Aceste școli fac loc
pentru discuții care contează.

În final, prietena și colega mea
Jen Highstreet

stă în fiecare zi cinci minute

ca să scrie un bilet de încurajare
câte unui coleg,

spunându-i că vede cât muncește
și cât suflet pune în relația cu ceilalți.

Știe că acele cinci minute

pot avea un efect puternic
și de neprețuit în cadrul întregii școli.

Lanțurile din clasa mea
nu sunt doar decorațiuni.

Ele atârnă deasupra capetelor noastre

pe parcursul celor patru ani
pe care elevii îi petrec cu noi.

În fiecare an, elevii din ultimul an
vin în clasa mea, în sala 340,

și încă mai știu unde se află veriga lor.

Își amintesc ce au scris pe ea.

Se simt conectați și sprijiniți.

Și au speranță.

Nu de asta avem nevoie cu toții?

De cineva care să ne vorbească
și să vadă dacă suntem bine.

Care să țină legătura cu noi

și să ne amintească
că toți suntem niște verigi.

Din când în când, cu toții
avem nevoie de puțin ajutor

ca să ținem capsatorul.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)