Locul cel mai fericit: Ben Henretig at TEDxStanford

Ben Henretig e cofondatorul şi directorul de creaţie al companiei de film de creaţie Micro-Documentaries. În 2011, Henretig împreună cu alţi patru atleţi s-au aventurat într-o călătorie fără precedent, de a traversa regatul himalaian al Bhutanului pe jos sau cu bicicleta. Călătoria a dat naştere actualului proiect: un documentar THE HAPPIEST PLACE, care explorează ce pot occidentalii să înveţe de la politica lor unică a ,,PIB-ului de fericire" despre cum să trăiască vieţi mai fericite şi mai împlinite.

Da, e o selfie. (Autofotografie)

Nu, nu aveam degetele în priză,

sau în blender.

Poza e făcută la 6:30 dimineaţa,

Într-un cort,

la 4.200 m, în Bhutan,

o ţărişoară himalaiană,
cu altitudine între India şi Tibet,

considerat a fi
cel mai fericit loc de pe Pământ.

De săptămâni lucram
la un proiect de film solicitant:

în 42 de zile, 800 km,

să traversăm Bhutanul, de la o graniţă la alta,

pe jos şi cu bicicleta,

împreună cu patru sportivi aventuroşi.

Părea peste puterile mele.

În afară de conducerea filmărilor, cu 4 inşi,

ne şi căram echipamentul de filmare.

Parcurgeam fiecare metru, ca şi ei,

apoi trebuia s-o luăm înainte pentru
cadrul de filmare,

chiar filmând culcat,

ca aici, unde încercam să fotografiez echipa.

Ei treceau în viteză de noi,
apoi noi alergam să-i prindem.

Şi asta zilnic.

Şi am avut chiar 10 zile fără curent,

aşa că am improvizat ceva solar
pe măgăruşul nostru

ca să menţinem camerele
şi laptopurile încărcate

pe durata excursiei.

A fost o nebunie.

Ironia era că mă aflam

în cel mai fericit loc de pe Pământ,

şi eram profund nefericit.

Venisem în Bhutan

fascinat de conceptul lor de
,,PIB de fericire naţională"!

Doream să înţeleg
ce puteam învăţa de la bhutanezi

despre traiul fericit,
despre vieţi împlinite.

Dar eram atât de prins
în ritmul frenetic al călătoriei,

atât de stresat de realizarea acestui film,

încât abia aveam timp

să stau în loc,

să mă unific cu frumuseţea locurilor
în care mă aflam.

Ajuns acasă, mi-au trebuit două luni
să mă dezmeticesc după călătorie.

Şi m-am gândit că aşa mi-aş petrece

marea parte a vieţii adulte:

mereu în mişcare,

jonglând la proiecte multiple,
cu mult stres,

simţind că nu aveam timp

pentru lucrurile care contau
cel mai mult pentru mine.

Aşa că m-am decis să mă reîntorc în Bhutan.

Iar timpul petrecut atunci acolo

a fost plin de momentele cele mai fericite
din viaţa mea,

şi mi-a permis să mă identific
cu un mod de a fi

mai puţin axat pe strădanie şi ambiţie,

şi mai mult pe conexiune -

pe conexiunea cu ceilalţi,

conexiune cu natura,

și cu noțiunea de scop.

Vreau să vă împărtăşesc
câteva povestiri din acea călătorie

să vă înfăţişez modul în care bhutanezii
menţin viu sentimentul de conexiune

în comunităţile lor.

Să vă prezint mai întâi conceptul lor

de ,,fericire naţională brută"

pentru că aşa ajung mulţi să afle
despre Bhutan.

De milenii, datorită izolării sale geografice,

Bhutanul a fost puţin expus lumii exterioare.

În anii '70,

când primii turişti au început să-l viziteze,

al 4-lea rege al Bhutanului
şi-a dat seama că ţara era la răscruce.

Şi dacă aborda aceleaşi căi de dezvoltare

ca şi alte ţări,

tradiţiile unice, cultura,

frumuseţile naturale ale ţării sale
ar putea fi distruse.

Aşa că a decretat ca ,,PIB-ul de fericire"

mai important decât produsul intern brut.

În ultimii 30 de ani,

Bhutanul a colaborat cu economişti
din elita mondială,

cu psihologi, cu analişti politici,

ca să transforme PIB-ul de fericire,
dintr-un slogan

într-un indicator sofisticat al bunăstării,

cu 33 de indicatori şi 9 categorii,

incuzând lucruri ca:

folosirea timpului,

bunăstare psihologică,

vitalitatea comunităţii,

diversitate ecologică şi rezilienţă.

Pe măsură ce aprofundam conceptul,
mi-am dat seama

cât de diferită e abordarea lui

faţă de cea cu care suntem obişnuiţi în Vest.

Deseori considerăm că fericirea
înseamnă căutarea plăcerii,

din cauza legăturii pe care o facem

cu macroeconomia.

Aristotel a creat noţiunea de fericire
ca sentiment hedonistic.

Dar mai există

fericirea eudemonică

adică fericirea ca expresie sau rezultat

al unei vieţi bine trăite,

împlinite,

cu multe legături sociale

cu un scop,

cu sentimentul că talentul şi abilităţile tale

folosesc unui scop mai înalt decât

doar ţie.

Asta urmăreşte Bhutanul prin acest concept.

Prima întâmplare pe care vreau s-o povestesc

s-a petrecut într-un orăşel mic, Ura.

Mi se spusese că dacă vreau să înţeleg

sursa mulţumirii Bhutanului

trebuia să merg în zona rurală,

pentru că acolo se conservase de sute de ani
acel mod de viaţă.

Aşa că am ajuns în Ura,

unde am fost imediat primiţi la mănăstire.

Fiecare comunitate are o mănăstire.

E un loc de practică budistă

dar, mai ales, e centrul comunităţii.

De cum am ajuns ne-au servit masa,

un orez cu ardei iute şi brânză -
,,ema-datse".

Nu pleci din Bhutan fără să-l guşti.

E un favorit pe care-l pun
în orice mâncare.

E iute şi delicios.

Absolut delicios.

L-am cunoscut pe acest preot, oaspete acolo,

care avea un zâmbet electrizant.

Aproape în glumă am întrebat:
,,Care e secretul fericirii naţionale?"

Mi-a răspuns:
,,O, e foarte simplu.

Fericirea e când eşti mai puţin ocupat

şi ai timp de stat cu ceilalţi,

aşa ca acuma."

M-am uitat în jur prin mănăstire

şi am văzut bhutanezi de toate vârstele
adunaţi acolo.

Am înțeles că dacă te năşteai în acest sat,

pe măsură ce creşteai,
fiecare chip ţi-ar fi fost familiar,

şi asta n-ar însemna o viaţă uşoară.

Dar sentimentul de legătură socială
era puternic.

Cercetările spun că acest sentiment
de conexiune socială

e cel mai important factor
premergător al fericirii,

iar o legătură socială slabă

e mai nocivă decât fumatul
sau tensiunea arterială crescută.

Ce mă îngrijorează e că

în ciuda tehnologiei de care dispunem,

petrecem tot mai mult timp

singuri,

la muncă

sau cu aparatele.

Sherry Turkle, profesor MIT, în cartea sa
"Alone Together" (,,Singuri împreună")

ne spune cum legătura noastră cu tehnologia

ne-a făcut stângaci
în realizarea unei intimităţi sociale.

Deseori renunţăm la întâlniri

care ştim că sunt baza legăturilor sociale.

Am învăţat în timpul petrecut în Bhutan,

observând diversele moduri în care se adună,

de la frecvente pauze de ceai
şi mese luate împreună,

până la dansuri colective minunate

şi festivaluri numite ,,Tsechus",

să apreciez valoarea actului de a ne aduna

faţă în faţă, cu intenţia comună

de a crea această legătură
sau apropiere socială.

Aici vedeţi un dans colectiv

cu sute de bhutanezi

din ambele partide politice.

Vi-i puteţi imagina pe Boehner şi Obama
unind partidele?

Împreună?
Ar fi dezastruos şi uimitor.

Dacă vreunul ascultaţi acest talk, vă rog,
m-aş bucura să văd asta.

(Râsete)

A doua întâmplare
pe care vreau să v-o povestesc

s-a petrecut pe când mergeam
spre Bhutanul de est.

E o singură şosea principală în Bhutan,
de la est la vest,

îşi croieşte drum spre Himalaya.

Conduceam de 4 ore
şi-mi era puţin rău de maşină.

Aşa că m-am dat jos

şi uitându-mă împrejur,

cât vedeam cu ochii, totul era verde

şi norii dansau desupra pădurii.

Şoferul nostru, fost preot,

mi-a explicat că
atunci când s-au construit drumurile,

călugării au binecuvântat,
folosind ,,pujas",

în onoarea copacilor,
cerându-le permisiunea

înainte de construcţie.

,,De ce?", am întrebat.

Mi-a explicat că bhutanezii cred

că orice piatră,

orice copac,

orice fiinţă,
sunt strâns interconectate.

Ritualurile există
pentru a onora acele legături.

În ecologie ăsta e principiul interdependenţei:

fiecare fiinţă

depinde de reţeaua de fiinţe din jur
ca să supravieţuiască.

Dacă bhutanezii se decid

ca mâine să-şi taie toate pădurile,

PIB-ul ar crește instantaneu
şi şi-ar rezolva creşterea economică.

În schimb,
pentru produsul naţional de fericire,

Bhutanul a decretat menţinerea a minim 70%
din acoperirea forestieră.

E una din puţinele ţări din lume

care are indicele de carbon negativ,

captează mai mult carbon decât emit.

Ultima poveste
e despre tânărul Pema Tshering.

În ultima săptămână a şederii mele în Bhutan,

am făcut voluntariat pentru

Bhutan Centre for Media and Democracy,

care oferă mijloace tinerilor pentru
a spune poveşti-documentar.

Un grup a ales caracterizarea lui Pema.

Pema s-a născut cu paralizie cerebrală
şi nu-şi putea folosi deplin braţele.

În ultimii 10 ani

Pema a învăţat
meşteşugurile bhutaneze tradiţionale,

şi le lucrează cu picioarele.

Recent şi-a deschis propriul atelier,

unde face lucrări incredibile.

Pema mi-a explicat că

ceea ce îi dă cea mai profundă fericire

e sentimentul că are un rol mic

în menţinerea vie a tradiţiilor
şi culturii unice bhutaneze,

iar dorinţa lui cea mai mare e ca,
într-o zi,

să fie în stare să-şi întreţină bunicii.

Înainte să plec,

am cumpărat câteva lucrări ale lui Pema,

pe care a insistat să le semneze
ca să le crească valoarea.

Pentru care îi mulţumesc.

Bhutanul nu e perfect,

şi sigur nu deţine toate răspunsurile.

Dar cred că ei îşi pun problemele corect.

Care e rostul timpului nostru limitat
aici pe Pământ

dacă nu să sărbătorim sănătatea
şi bunăstarea comunităţilor noastre?

Sau să ne minunăm

de extraordinara frumuseţe naturală
a locului ce ne e casă.

Adevărul este

că fiecare moment petrecut aici

e un dar.

La despărţire,

vă las cu o întrebare şi o invitaţie:

ce-ar fi dacă fericirea ar însemna
să o laşi mai moale,

să te întâlneşti cu prieteni şi cu cei dragi,
aşa ca azi,

împărtăşind cadouri cum ştim mai bine?

Vă mulţumesc din suflet.

(Aplauze)