Wade Davis despre culturile în pericol

Cu fotografii și povești uimitoare, Wade Davis, exploratorul revistei National Geographic, sărbătorește extraordinara diversitate a culturilor indigene ale lumii, care dispar de pe planetă cu o viteză alarmantă.

Una din plăcerile intense ale călătoriei

și una din bucuriile cercetării etnografice

este șansa de a trăi printre cei

care nu au uitat căile vechi,

care încă simt trecutul lor în vânt,

îl ating în pietrele șlefuite de ploi,

îl gustă în frunzele amare ale plantelor.

Numai a ști că șamanii Jaguar călătoresc încă dincolo de Calea Lactee,

sau că miturile bătrânilor inuiți încă rezonează cu înțeles,

sau că în Himalaia

budiștii continuă încă respirația lui Dharma,

este pentru a ne aminti de fapt revelația centrală a antropologiei,

iar acesta este ideea că lumea în care trăim

nu există într-un sens absolut,

ci este doar un model al realității,

consecința unui anumit set de decizii adaptive

pe care strămoșii noștri le-au luat, deși cu succes, cu multe generații în urmă.

Și desigur, noi toți împărtășim aceleași imperative adaptive.

Toți suntem născuți. Cu toții aducem copii pe lume.

Trecem prin ritualuri de inițiere.

Trebuie să facem față separării neiertătoare a morții,

așa că nu ar trebui să ne surprindă că toți cântăm, dansăm,

cu toții avem artă.

Dar ceea ce este interesant este cadența unică a cântecului,

ritmul dansului în fiecare cultură.

Fie că este tribul Penan din pădurile din Borneo,

sau adepții Voodoo din Haiti,

sau războinicii din deșertul Kaisut din nordul Keniei,

tribul Curandero din munții Anzi,

sau un caravanserai din mijlocul Saharei.

Apropo, acesta este tipul cu care am călători prin deșert

acum o lună,

sau chiar un păstor de iacuri de pe pantele Qomolangma,

Everestul, zeița mamă a lumii.

Toți acești oameni ne învață că există alte feluri de a fi,

alte moduri de a gândi,

alte moduri de a te orienta pe Pământ.

Iar această idee, dacă vă gândiți bine,

nu poate decât să vă umple de speranță.

Acum, miriadele de culturi ale lumii împreună

formează o rețea de viață spiritală și culturală

care acoperă planeta,

și este la fel de importantă pentru sănătatea planetei

ca rețeaua biologică a vieții, cunoscută ca biosferă.

Și v-ați putea gândi la această rețea a vieții

ca fiind etnosfera

și ați putea defini etnosfera

ca fiind suma tuturor viselor, miturilor,

ideilor, inspirațiilor, intuiților aduse la viață

de imaginația umană de la zorile conștiinței.

Etnosfera este marea moștenirea umanității.

Este simbolul a ceea ce suntem

și a tot ce putem fi ca o specie surprinzător de iscoditoare.

Și așa cum biosfera a fost sever erodată,

așa și etnosfera

-- şi poate la o scară mult mai mare.

De exemplu, niciun biolog nu ar îndrăzni să sugereze

că jumătate sau mai mult din toate speciile a fost sau este

la marginea extincției, fiindcă pur și simplu nu este adevărat,

și totuși acesta -- cel mai apocaliptic scenariu

în domeniul diversității biologice --

abia se apropie de ceea ce știm a fi scenariul cel mai optimist

în domeniul diversității culturale.

Și cel mai mare indicator al acestuia este desigur dispariția limbilor.

Când v-ați născut voi, cei din această sală,

existau 6.000 de limbi vorbite pe planetă.

Acum, o limbă nu este numai un vocabular

sau un set de reguli gramaticale.

O limbă este o scânteiere a spiritului uman.

Este vehiculul prin care sufletul fiecărei culturi particulare

ajunge în lumea materială.

Fiecare limbă este o bătrână pădure a minții,

un bazin de recepție, un gând, un ecosistem de posibilități spirituale.

Și din acele 6.000 de limbi, cum stăm noi acum aici în Monterey,

o jumătate din ele nu mai sunt șoptite în urechea copiilor.

Nu mai sunt învățate bebelușilor,

ceea ce înseamnă de fapt, dacă nu se schimbă ceva,

că ele sunt deja limbaje moarte.

Ce poate fi mai singuratic decât să fii înconjurat de liniște,

să fii ultimul din neamul tău care să vorbească limba ta,

să nu ai modalitatea de a preda înțelepciunea strămoșilor

sau să anticipezi promisiunea copiilor?

Și totuși, acea soartă cumplită chiar este necazul cuiva

undeva pe Pământ, la aproximativ fiecare două săptămâni,

fiindcă la fiecare două săptămâni, un bătrân moare

și duce cu el în mormânt ultimele silabe

ale unei limbi străvechi.

Și știu că unii din voi vor spune: "Păi, nu ar fi mai bine?

Nu ar fi lumea un loc mai bun

dacă toți am vorbi o singură limbă?" Iar eu spun: "Grozav,

limba aceea să fie Yoruba. Sau să fie Cantoneza.

Sau să fie Kogi."

Și atunci veți descoperi brusc cum ar fi

să nu fii în stare să-ți vorbești propria limbă.

Deci, ce vreau să fac azi cu voi

este un fel de călătorie prin etnosferă --

o scurtă călătorie prin etnosferă

pentru a încerca să vă dau un înțeles despre ce se pierde de fapt.

Acum, sunt mulți din noi care par să uite

că atunci când spun "moduri diferite de a fi",

eu chiar înțeleg moduri diferite de a fi.

Să luăm de exemplu acest copil din tribul Barasana din Amazonul de nord-vest,

poporul anacondei

care crede că - mitologic - ei au venit în sus pe râul lăptos,

din est, în burta șerpilor sacri.

Acesta este un popor care prin naștere

nu distinge culoarea albastră de verde

fiindcă frunzișul cerurilor

este egalizat de frunzișul pădurii

de care oamenii depind.

Eu au un limbaj curios și reguli de căsătorie

care se numește exogamie lingvistică:

trebuie să te căsătorești cu cineva care vorbește o altă limbă.

Și toate acestea sunt înrădăcinate în trecutul mitologic,

totuși este un lucru ciudat în aceste case lungi

unde se vorbesc șase sau șapte limbi

datorită intermariajelor,

niciodată nu auzi pe cineva exersând o limbă.

Ei doar ascultă și apoi încep să vorbească limba străină.

Sau, unul din cele mai fascinante triburi cu care am trăit vreodată,

tribul Waorani din nord-estul Ecuadorului,

un popor remarcabil, contactat pașnic prima oară în 1958.

În 1957, cinci misionari au încercat să-i contacteze

și au făcut o greșeală critică.

Ei au aruncat din aer

fotografii lucioase cu ei înșiși

în ceea ce a vrut să fie un gest prietenos,

uitând că acești oameni din jungla tropicală

nu au văzut în viața lor ceva bidimensional.

Ei au luat acele fotografii de pe sol,

au încercat să se uite în spatele feței pentru a găsi forma sau figura,

au găsit nimic, au tras concluzia că acestea sunt cărți de vizită

ale diavolului, așa că au omorât cei cinci misionari cu lăncile.

Dar Waorani nu ucid cu lăncile doar străinii.

Ei se ucideau și între ei.

54 la sută din mortalitatea lor se datora uciderii cu lăncile.

Am urmărit arborele genealogic înapoi cu opt generații,

și am găsit două cazuri de moarte naturală

și când i-am presat un pic despre ele,

ei au admis că unul din tipi ajunsese așa de bătrân

că a murit îmbătrânind, așa că l-am împuns cu lancea oricum. (Râsete)

Dar în același timp ei au o cunoaștere pătrunzătoare

a pădurii, care a fost uimitoare.

Vânătorii lor pot mirosi urina animală de la 40 de pași

și îți spun ce specie a lăsat-o în urmă.

La începutul anilor '80, am avut o misiune surprinzătoare

când am fost întrebat de profesorul meu de la Harvard

dacă aș fi interesat să mă duc în Haiti,

să mă infiltrez în societățile secrete

care erau baza puterii lui Duvalier

și a Tonton Macoutes,

și să obțin otrava folosită pentru a crea zombi.

Pentru a înțelege ce se ascunde în spatele senzației,

a trebuit să înțeleg ceva despre această remarcabilă credință

al Vodoun, iar Voodoo nu este un cult de magie neagră.

Dimpotrivă, este o privire metafizică complexă asupra lumii.

Este interesantă.

Dacă v-aș întreba care sunt marile religii ale lumii,

ce ați spune?

Creștinism, Islamism, Budism, Iudaism, orice altceva.

Întotdeauna rămâne afară un continent,

presupunerea fiind că Africa sub-sahariană

nu avea credințe religioase. Păi, desigur că aveau

iar Voodoo este simpla distilare

a acestor idei religioase foarte profunde

care au trecut oceanul pe vremea tragicei diaspore din era sclavagistă.

Dar, ce face Voodoo așa de interesant

este această relație vie

între cel viu și cel mort.

Deci cel viu dă naștere la spirite.

Spiritele pot fi invocate de sub Marea Apă,

ca răspuns la ritmul dansului

pentru a înlocui momentan sufletul celui viu,

astfel încât pentru acel scurt moment luminos, acolitul devine zeul.

De asta spun practicanți de Voodoo că

"Voi, oamenii albi, mergeți la biserică și vorbiți de Dumnezeu.

Noi dansăm în templu și devenim Dumnezeu."

Și fiindcă ești posedat, ești dominat de spirit,

cum ai putea fi vătămat?

Așa că vedeți aceste demonstrații uluitoare:

acoliți Voodoo în stare de transă

mânuind tăciune arzând în perfectă siguranţă,

o demonstrație destul de remarcabilă a capacității minții

de a afecta corpul care-l poartă,

când este catalizat în starea de extremă excitare.

Acum, din toate popoarele pe care le-am întâlnit

cel mai extraordinar este poporul Kogi

din Sierra Nevada de Santa Marta din nordul Columbiei.

Descendenți ai vechii civilizații Tairona

care odată acoperea câmpiile de coastă caribeană ale Columbiei

imediat de cucerirea spaniolă,

acest popor s-a restras într-un masiv vulcanic izolat

care se ridică deasupra câmpiei de coastă caribeană.

Într-un continent pătat de sânge,

acest popor este unicul care nu a fost cucerit de spanioli.

Până azi ei sunt conduși de o preoțime rituală,

dar pregătirea pentru a fi preot este destul de extraordinară.

Acoliții tineri sunt rupți de familiile lor

la vârsta de 3-4 ani,

sechestrați într-o lume întunecoasă a umbrelor

în colibe de piatră de la baza ghețarilor, pentru 18 ani.

Două perioade de nouă ani

alese deliberat pentru a imita cele nouă luni ale gestației

petrecute în uterul mamei lor naturale,

ei sunt acum metaforic în uterul mamei natură.

Și pe întreaga durată,

ei sunt introduși în valorile societății lor,

valori care susțin enunțul că rugăciunile lor

și doar rugăciunile lor mențin echilibrul cosmic --

sau am putea spune echilibrul ecologic.

La sfârșitul acestei uimitoare inițieri,

într-o zi sunt brusc scoși afară

și pentru prima dată în viața lor, la vârsta de 18 ani,

ei văd un răsărit. Și în acel curat moment de conștiență

a primei lumini, în timp ce Soarele începe să scalde pantele

peisajului amețitor de frumos,

brusc, tot ce au învățat ei teoretic

este confirmat într-o glorie uluitoare. Iar preotul se retrage

și spune: "Vezi? Chiar este așa cum ți-am spus.

Este chiar atât de frumos. Este al tău pentru a-l proteja."

Ei se numesc frații mai bătrâni

și spun că noi, care suntem frații mai tineri,

suntem cei responsabili de distrugerea lumii.

Acum, acest nivel de intuiție devine foarte importantă.

Ori de câte ori ne gândim la băștinași și peisaj,

sau invocăm Rousseau

și vechea știre falsă a nobilului sălbatic,

care este o idee rasistă în simplitatea ei,

sau alternativ, noi invocăm Thoreau

și spunem că acești oameni sunt mai aproape de Pământ decât noi.

Ei bine, băștinașii nu sunt nici sentimentali,

nici slăbiți de nostalgie.

Nu prea este loc pentru niciunul

în mlaștinile pline de malarie din Asmat

sau în vânturile înghețate ale Tibetului, dar ei au creat totuși,

prin timp și ritual, au creat o mistică tradițională a Pământului,

care este bazată pe ideea de a fi aproape de el în mod conștient,

dar printr-o intuiție mult mai subtilă:

ideea că Pământul în sine poate exista doar

fiindcă este adus în ființă de conștiința umană.

Acum, ce înseamnă asta?

Înseamnă că un băiețel din Anzi

care este crescut să creadă că acel munte este spiritul Apu

care îi va dirija destinul,

va fi o ființă umană profund diferită

și va avea o relație diferită cu acea resursă

sau cu acel loc decât un băiețel din Montana

crescut să creadă că un munte este o grămadă de stâncă

gata pentru minerit.

Că este locașul unui spirit sau o grămadă de minereu este irelevant.

Interesantă este metafora care definește legătura

între individ și lumea naturală.

Eu am crescut în pădurile Columbiei Britanice

pentru a crede că pădurile existau pentru a fi tăiate.

Asta m-a făcut o ființă umană diferită

decât prietenul meu din tribul Kwagiulth,

care crede că acele păduri au fost locașul lui Huxwhukw

și al Ciocului Încovoiat la Raiului

și al spiritelor canibale care au trăit la capătul de nord al lumii,

spirite cu care trebuiau să intre în luptă în inițierea lor Hamatsa.

Dacă începi să examinezi ideea că

aceste culturi au putut crea realități diferite,

vei putea începe să înțelegi

unele din descoperirile lor extraordinare. Să luăm de exemplu această plantă.

Este o poză făcută de mine în Amazonul de nord-vest, în aprilie.

Asta este ayahuasca, de care mulți din voi ați auzit,

cel mai puternic leac psihoactiv

din repertoriul șamanului.

Ayahuasca nu este fascinant

doar pentru potențialul brut farmacologic al leacului,

ci pentru preparea lui. Este făcut din două surse diferite.

Primul este acest vrej

care are în el o serie de beta-carboline,

harmina, harmalina, moderat halucinogen.

A consuma doar vrejul

este mai degrabă a avea un fel de fum albastru cețos

care alunecă peste conștiința ta,

dar vrejul este amestecat cu frunzele unui arbust din familia cafelei

numit Psychotria viridis.

Această plantă conține niște tryptamine foarte puternice,

foarte aproape de serotonina din creier, dimethyltryptamine,

5-methoxydimethyltryptamine.

Dacă i-ați văzut vreodată pe cei din tribul Yanomami

trăgând acel praf de prizat în nasurile lor,

acea substanță este făcută din specii diferite

care conțin și ele methoxydimethyltryptamine.

A trage acel praf prin nas

este de fapt ca și cum ai fi expulzat dintr-o armă

decorată cu picturi baroce și aterizând într-o mare de electricitate. (Râsete)

Nu creează o distorsiune a realității;

creează o dizolvare a realității.

De fapt, discutam cu profesorul meu Richard Evan Shultes --

care este omul care a declanșat era psihedelică

descoperind ciupercile magice

în Mexic în anii 1930.

Obișnuiam să argumentez că nu poți clasifica aceste tryptamine

ca halucinogene, fiindcă în momentul în care ești sub efectul lor

nu mai este nimeni acasă să trăiască o halucinație. (Râsete)

Problema cu tryptaminele este că ele nu pot fi luate oral,

fiindcă ele sunt denaturate de o enzimă

care se găsește în intestinul uman, numită monoamine oxidază (MAO).

Ele pot fi luate oral doar împreună

cu alți compuși chimici care denaturează MAO.

Acum, lucrul fascinant

este că beta-carbolinele găsite în acel vrej

sunt inhibitorii MAO exact de tipul necesar

pentru a potența tryptamine. Așa că te întrebi:

cum de într-o floră de 80.000 de specii de plante vascularizate,

au găsit acești oameni aceste două plante nelegate morfologic

care combinate în acest mod,

au creat o versiune biochimică

la care întregul e mai mare decât suma părților?

Ei bine, folosim acel eufemism grozav, încercare și eroare,

care este demascat ca fără sens.

Dar întrebi indienii și ei spun: "Plantele ne vorbesc."

Ei bine, ce înseamnă asta?

Acest trib Cofan are 17 varietăți de ayahuasca,

și le recunosc pe toate în pădure de la mare distanță,

iar noi le vedem pe toate ca o singură specie.

Și apoi îi întrebi cum își stabilesc taxonomia

iar ei spun: "Credeam că știi ceva despre plante.

Adică chiar nu știi nimic?" Și eu spun "Nu".

Ei bine, aflăm că se ia fiecare din cele 17 varietăți

într-o noapte cu lună plină, și îți cîntă într-o notă diferită.

Acum, asta nu-ți va aduce un doctorat la Harvard,

dar este mult mai interesant decât număratul staminelor.

Acum,

(Aplauze)

problema este că până și aceia din noi

care simpatizează cu dificultățile băștinașilor,

îi vedem ca bizari și plini de culoare,

dar oarecum reduși la marginea istoriei

pe măsură ce lumea, adică lumea noastră, se dezvoltă.

Adevărul este că secolul 20, peste 300 de ani,

nu va fi ținut minte pentru războaiele

sau inovațiile tehnologice,

ci mai degrabă ca epoca în care am asistat

și sau am încurajat activ sau am acceptat pasiv

masiva distrugere a diversității biologice și culturale

de pe planetă. Problema nu este schimbarea.

Toate culturile din toate timpurile

au fost angajate constant într-un dans

cu noile posibilități ale vieții.

Și problema nu este tehnologia în sine.

Indienii Sioux nu au încetat să fie Sioux

când au renunțat la arc și săgeată,

mai mult decât au încetat americanii să fie americani,

când au renunțat la cal și trăsură.

Nu schimbarea sau tehnologia

amenință integritatea etnosferei. Este puterea.

Fața crudă a dominării.

Oriunde te uiți prin lume,

descoperi că acestea nu sunt culturi destinate dispariției.

Aceştia sunt oameni trăind dinamic

fiind scoși din existență de forțe identificabile

care sunt peste capacitatea lor de adaptare.

Fie că este despădurirea feroce

în țara de baștină a tribului Penan --

un popor nomad din Asia de sud-est, din Sarawak --

un popor care a trăit liber în pădure în urmă cu o generație,

și acum toți fiind reduși la sclavie și prostituție

pe malurile râurilor,

unde poți vedea râul însuși murdărit de nămolul

care pare să care jumătate din Borneo departe

în marea Chinei de sud,

unde vasele japoneze stau la orizont

gata să-și umple calele cu buștenii tăiați din păduri.

Sau în cazul tribului Yanomami

sunt bolile care au venit din exterior,

în zorii descoperirii aurului.

Sau dacă mergem în munții Tibetului,

unde fac multă cercetare în ultima vreme,

veți vedea fața crudă a dominării politice.

Știți, genocidul, eliminarea fizică a unui popor

este condamnat universal, dar etnocidul,

distrugerea modului de viață a unui popor, nu numai că nu este condamnat,

ci este sărbătorit universal -- în multe zone --

ca parte a strategiei de dezvoltare.

Și nu poți înțelege durerea Tibetului

până nu călătorești prin el la nivelul solului.

Eu am călătorit odată 9.600 de kilometri din Chengdu în vestul Chinei

pe rute terestre prin sudestul Tibetului spre Lhasa

împreună cu un coleg tânăr, și numai când am ajuns în Lhasa

am înțeles ce se află în spatele statisticilor

de care auziți.

6.000 de monumente sacre transformate în praf și cenușă.

1,2 milioane de oameni uciși de cadrele comuniste

în timpul Revoluției Culturale.

Tatăl acestui tânăr a fost devotat lui Panchen Lama.

Asta a însemnat uciderea lui imediată

când chinezii au invadat Tibetul.

Unchiul lui a fugit cu Panchen Lama

în diaspora din Nepal.

Mama lui a fost întemnițată pentru

crima de a fi înstărită.

El a fost strecurat pe furiș în închisoare la vârsta de doi ani

pentru a se ascunde sub fusta mamei,

fiindcă ea nu putea suporta să fie fără el.

Sora care a făcut acel fapt curajos

a fost aruncată într-o tabără de reeducare.

Într-o zi ea a călcat din neatenție pe o banderolă

cu Mao, iar pentru această infracțiune

a primit șapte ani de muncă silnică.

Durerea Tibetului poate fi imposibil de suportat,

dar spiritul mântuitor al oamenilor este ceva de admirat.

Și în final, de fapt, totul se rezumă la o alegere.

Vrem să trăim într-o lume monocromă a monotoniei

sau vrem să acceptăm o lume policromă a diversității?

Margaret Mead, marele antropologist, a spus înainte de a muri

că teama ei cea mai mare a fost că pe măsură ce am alunecat spre

această vedere generică și amorfă asupra lumii

nu numai că vom vedea întreaga gamă a imaginației umane

redusă la o mai îngustă modalitate de gândire,

dar că ne vom trezi din vis într-o zi

uitând că erau cândva și alte posibilități.

Și este umilitor să ne aducem aminte că specia noastră

există, poate, de vreo 600.000 de ani.

Revoluția Neolitică -- care ne-a dat agricultura,

moment în care noi am cedat cultului sămânței,

poezia șamanului a fost înlocuită

de proza preoțimii,

am creat un surplus de specializări ierarhice --

a avut loc cu doar 10.000 de ani în urmă.

Lume industrială modernă așa cum o știm

are doar 300 de ani.

Acum, această istorie superficială nu-mi sugerează

că am avea toate răspunsurile la toate provocările

cu care ne vom confrunta în următoarele milenii.

Când această multitudine de culturi ale lumii

sunt întrebate despre semnificația umanității

ele răspund cu 10.000 de voci diferite.

Și în acel cântec vom redescoperi noi toți posibilitatea

de a fi ceea ce suntem: o specie complet conștientă,

complet conștientă în asigurarea că toți oamenii și toate grădinile

găsesc o cale de a prospera. Și sunt momente minunate de optimism.

Aceasta este o fotografie pe care am făcut-o la vârful de nord a insulei Baffin

când am fost la vânătoare de narvali cu niște oameni din poporul Inuit,

și acest om, Olayuk, mi-a spus povestea fantastică a bunicului lui.

Guvernul canadian nu a fost întotdeauna așa de binevoitor

cu poporul Inuit, și în anii 1950,

pentru a stabili suveranitatea noastră, i-am forțat în colonii.

Bunicului acestui om a refuzat să meargă.

Familia, temătoare pentru viața lui, i-a luat toate armele

şi toate uneltele.

Acum, trebuie să înțelegeți că inuiților nu le e frică de frig,

ei folosesc frigul în avantajul lor.

Ghidajul săniilor lor erau făcute original din pește

învelit în piele de caribu.

Așa că bunicul acestui om nu a fost intimidat de noaptea arctică

sau de viscolul care sufla.

El pur și simplu a alunecat afară, și-a tras jos pantalonii din piele de focă

și a defecat în mâinile sale. Și cum excrementele au început să înghețe,

el a format din el un fel de lamă.

A pus salivă pe muchia cuțitului din excremente

și când în final a înghețat bocnă, el a înjunghiat un câine cu el.

El a jupuit câinele și a improvizat un harnașament,

a luat cutia toracică a câinelui și a improvizat o sanie,

a înhămat un câine învecinat,

și a dispărut peste gheața plutitoare, având cuțitul din excremente la brâu.

Și mai vorbim să te descurci din nimic. (Râsete)

Iar asta, în multe feluri,

(Aplauze)

este un simbol al rezistenței poporului Inuit

și al tuturor popoarelor băștinașe din toată lumea.

În aprilie 1999 guvernul canadian

a dat înapoi inuiților controlul total

a unei zone mai mari decât California și Texasul împreună.

Este noua noastră patrie. Se numește Nunavut.

Este un teritoriu independent. Inuiții controlează toate resursele minerale.

Un uimitor exemplu cum un stat național

poate căuta și găsi reparații pentru poporul său.

Și în final, la sfârșit, cred că este evident

că cel puțin pentru noi care am călătorit

în aceste locuri îndepărtate ale planetei,

am înțeles că ele nu sunt deloc îndepărtate.

Ele sunt patriile unor oameni.

Ele reprezintă ramuri ale imaginației umane

care vin din zorile timpului. Și pentru noi toți,

visul acestor copii, ca și visele copiilor noștri,

devin parte a geografiei libere a speranței.

Ceea ce am încercat să facem în final la National Geographic

este, noi credem că politicienii nu vor realiza vreodată ceva.

Noi credem că polemicile --

(Aplauze)

noi credem că polemicile nu sunt convingătoare,

dar credem că povestirea poate schimba lumea,

și astfel noi suntem probabil instituția din lume care povestește cel mai bine.

Avem 35 milioane de vizite pe pagina noastră web în fiecare lună.

156 de națiuni transmit canalul nostru de televiziune.

Revistele noastre sunt citite de milioane de oameni.

Și ceea ce facem sunt o serie de călătorii

în etnosferă, unde vom duce audiența noastră

în locuri de o asemenea minune culturală

că ei nu pot decât să rămână fascinați

de ceea ce au văzut, și sperăm astfel

că vor accepta treptat, unul câte unul,

revelația centrală a antropologiei:

că această lume merită să existe într-un mod divers,

că putem găsi o cale de a trăi

într-o lume pluralistă multiculturală

unde toată înțelepciunea a tuturor popoarelor

poate contribui la prosperitatea noastră colectivă.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)