Ramona Pierson: Un loc neaşteptat pentru vindecare

La vârsta de 22 de ani, Ramona Pierson a fost lovită de un şofer beat şi a petrecut 18 luni în comă. La TEDxDU, ea povesteşte remarcabila istorie a recuperării sale -- creionând pe marginea aptitudinilor colective şi a înţelepciunii găsite într-un azil de bătrâni.

Urmează să vă împărtăşesc ceva

despre care nu am mai vorbit probabil de peste 10 ani.

Aşa că vă rog să aveţi răbdare cu mine

pe măsură ce vă voi povesti cele întâmplate.

Pe când aveam 22 de ani,

am venit de la serviciu, am pus lesa câinelui

şi am ieşit să alerg, ca de obicei.

Nu-mi trecea prin minte că în acel moment

viaţa mea urma să se schimbe pentru totdeauna.

În timp ce-mi pregăteam câinele pentru alergare,

un bărbat tocmai terminase de băut într-un bar,

și-a luat cheile de la maşină, s-a urcat la volan

şi s-a îndreptat spre sud,

sau oriunde se afla el.

Eu traversam strada alergând,

şi singurul lucru pe care mi-l amintesc

este senzaţia că-mi explodase o grenadă în cap.

Îmi mai amintesc că mi-am pus mâinile pe pământ

şi că simţeam cum sângele care mă ţinea în viaţă

mi se scurgea afară prin gât

şi prin gură.

Se întâmplase că

omul trecuse pe roşu şi mă lovise pe mine şi pe căţelușa mea.

Ea a sfârşit sub roţile maşinii.

Eu am zburat în faţa maşinii,

care a trecut apoi peste picioarele mele.

Piciorul stâng mi s-a prins în roată şi

s-a încolăcit în jurul ei.

Bara maşinii m-a lovit în gât,

despicându-l.

În consecință m-am trezit cu un traumatism toracic grav.

Aorta urcă prin spatele inimii.

Este artera principală şi a fost tăiată,

astfel încât sângele îmi gâlgâia afară din gură.

Era spumos,

şi mi se întâmplau lucruri îngrozitoare.

Nu aveam idee ce se întâmplase,

însă au intervenit niște necunoscuţi,

care mi-au ţinut inima în funcţiune, păstrându-și bătăile.

Spun "în funcţiune" deoarece tremura

iar ei încercau să o facă să bată din nou.

Cineva a fost isteţ și mi-a băgat un pix Bic în gât

ca să-mi deschidă căile respiratorii astfel încât să intre ceva aer înăuntru.

Plămânul meu era în colaps,

astfel că cineva m-a tăiat şi a băgat o agrafă şi acolo

pentru ca să oprească evenimentul catastrofal.

Am ajuns cumva la spital.

Am fost înfăşurată în gheaţă

şi până la urmă m-au pus într-o comă indusă medicamentos.

M-am trezit după 18 luni.

Eram oarbă, nu puteam vorbi

şi nu puteam să merg.

Aveam 29 de kg.

Spitalul chiar nu ştie

ce să facă cu astfel de oameni.

De fapt, chiar începuseră să-mi zică Gomer.

Dar asta-i o altă poveste, în care nici măcar nu o să intrăm.

Am avut atât de multe operaţii care să-mi repare gâtul,

care să-mi repare inima de câteva ori.

Unele au funcţionat, altele nu.

S-au băgat în mine cantități enorme de titan,

şi oase de la cadavre

în încercarea de a-mi face picioarele să se mişte așa cum trebuie.

În final am ajuns să am un nas de plastic, dinţi de porţelan

şi multe alte chestii.

Dar, într-un final, am început să arăt din nou ca un om.

Uneori îmi este greu să vorbesc despre aceste lucruri,

aşa că vă rog să aveţi răbdare cu mine.

Am avut peste 50 de operaţii,

dar cine stă să le numere?

Până la urmă, spitalul a decis

că venise vremea să plec.

Aveau nevoie să elibereze locul din spital

pentru o altă persoană despre care credeau că ar fi putut să-şi revină

din situația în care se afla, oricare ar fi fost aceea.

Toţi îşi pierduseră speranţa că eu mi-aş mai putea reveni.

Aşa că au pus o hartă pe perete, au aruncat la ţintă,

şi a nimerit un azil de bătrâni de aici din Colorado.

Şi ştiu că toți vă scărpinaţi în cap, întrebându-vă:

"Un azil de bătrâni? Oare ce să cauţi tu acolo?"

Dar dacă stai să te gândeşti la

toate aptitudinile şi talentele care se află acum în această încăpere,

acestea le găseşti și într-un azil de bătrâni.

Așadar acolo se găseau toate aceste aptitudini si talente

pe care le aveau acei bătrâni.

Unicul avantaj pe care îl aveau față de majoritatea dintre dumneavoastră

este înţelepciunea,

pentru că ei trăiseră o viaţă îndelungată.

Iar eu aveam nevoie de acea înţelepciune la acel moment în viaţa mea.

Dar imaginaţi-vă oare ce a însemnat pentru ei

momentul în care am apărut eu în pragul lor?

La acel moment mă îngrăşasem aproape două kilograme,

aşa că aveam vreo 31 de kilograme.

Eram cheală.

Purtam halatul de la spital.

Iar cineva îmi donase nişte tenişi.

Şi aveam un baston alb într-o mână

şi o valiză plină cu rezultate și scrisori medicale în cealaltă.

Și imediat, acei vârstnici şi-au dat seama că

e nevoie să se întrunească într-o şedinţă de urgenţă.

(Râsete)

Aşa că au dat un pas înapoi privindu-se unii pe alții,

şi se întrebau: "Bun, hai să vedem cam la ce ne pricepem noi cei din camera asta?

Copilul ăsta are nevoie de mult efort."

Aşa că în cele din urmă au început

să-şi potrivească talentele şi aptitudinile

cu toate nevoile mele.

Dar unul dintre primele lucruri ce trebuiau să-l facă

era să evalueze de ce anume aveam nevoie imediat.

Era important să învăț

cum să mănânc ca o fiinţă umană normală,

deoarece mâncasem multă vreme printr-un tub introdus în piept

şi prin vene.

Aşa că am fost nevoită să trec prin încercarea de mânca din nou.

Iar ei au parcurs tot acest proces.

Pe urmă ei au fost nevoiți să se lămurească:

"Ei bine, ea are nevoie de mobilă.

Doarme în colţul acestui apartament."

Aşa că au cotrobăit prin magaziile lor

şi şi-au adunat fiecare mobila de prisos--

mi-au dat oale şi tigăi, pături,

de toate.

Apoi următorul lucru de care aveam nevoie

a fost o renovare de imagine.

Aşa că adio halate verzi

şi bun venit poliesterului cu imprimeuri florale.

(Râsete)

Nu o să vorbim acuma despre coafurile pe care au încercat să mi le facă cu forța

odată ce mi-a crescut părul la loc.

Dar m-am împotrivit categoric părului albastru.

(Râsete)

Şi până la urmă, aceștia

au decis că aveam nevoie să învăț să vorbesc.

În sensul că nu poţi fi o persoană independentă

dacă nu eşti capabil să vorbeşti şi nici nu vezi.

Aşa că s-au gândit ei că una e să nu poţi vedea,

dar era necesar să mă facă să vorbesc.

Aşa că în timp ce Sally, un fost director de birouri,

mă învăţa să vorbesc în timpul zilei--

este greu, deoarece atunci când eşti copil,

lucrurile vin de la sine.

Înveţi inconştient.

Dar pentru mine, fiind un adult, era stânjenitor

şi trebuia să învăţ cum să-mi coordonez

noul gât cu limba

şi dinţii cei noi cu buzele,

şi să reţin aerul şi să scot cuvântul.

Aşa că m-am comportat ca un copil de doi ani

şi am refuzat să lucrez.

Dar oamenii aceia a avut o idee mai bună.

Au decis să facă astfel încât să-mi placă.

Aşa că, noaptea, mă învăţau cuvinte deocheate pentru Scrabble

(Râsete)

şi apoi, în secret,

cum să înjur ca un marinar.

Vă las pe voi să vă imaginaţi

care au fost primele mele cuvinte

până când Sally mi-a redat încrederea în mine.

(Râsete)

Aşa că am mers mai departe.

Şi o fostă profesoară, care întâmplător avea Alzheimer,

a preluat sarcina de a mă învăţa să scriu.

Faptul că se tot repeta mi-a fost de mare folos.

Continuăm şi mergem mai departe.

(Râsete)

Unul dintre punctele de referinţă pentru mine

era să învăţ din nou să trec strada

oarbă fiind de data asta.

Închideţi-vă ochii.

Imaginaţi-vă că trebuie să traversaţi o stradă.

Nu ştiţi cât de lungă este

şi nu ştiţi dacă mergeţi drept înainte

şi auziţi cum vâjâie maşinile încolo şi-ncoace,

şi aţi avut un accident oribil

şi aţi ajuns în situaţia asta.

Eu aveam două obstacole de trecut.

Unul era sindromul stress-ului post-traumatic.

De câte ori mă apropiam de un colţ sau de o bordură

mă panicam.

Cel de-al doilea era

să încerc efectiv să mă descurc să trec strada aceea.

Așadar una dintre vârstnice a venit la mine,

m-a împins spre colţul străzii şi mi-a zis:

"Atunci când crezi că e momentul să treci, întinde bastonul în faţă.

Dacă îl lovește cineva, să nu treci strada."

(Râsete)

Logica era perfectă.

Însă la al treilea baston

care a zburat vâjâind peste drum,

şi-au dat seama că trebuie să-şi unească forţele,

au adunat fonduri

ca să pot să merg la Institutul Braille

unde să pot învăţa această deprindere

de a fi o persoană oarbă,

şi, de asemenea, să îmi pot lua un câine însoţitor

care mi-a transformat viaţa.

Şi am fost capabilă să mă întorc la școală

datorită cetăţenilor vârstnici care au investit în mine,

şi datorită câinelui însoţitor şi a deprinderilor pe care le câştigasem.

După încă 10 ani mi-am recăpătat vederea.

Nu în mod magic.

Am optat să trec prin trei operaţii,

dintre care una era experimentală.

Era de fapt chirurgie robotică.

Mi-au îndepărtat un hematom din spatele ochiului.

Cea mai mare schimbare pentru mine

a fost aceea că lumea mersese înainte,

că erau inovaţii

şi tot felul de lucruri noi--

telefoane mobile, laptop-uri,

şi toate aceste lucruri pe care eu nu le mai văzusem.

Fiind o persoană oarbă,

memoria vizuală ți se estompează

şi este înlocuită cu felul în care simţi despre lucrurile din jur

şi cum sună lucrurile

şi ce miros au.

Așadar într-o zi eram în camera mea

şi am văzut un obiect care stătea acolo

care mi s-a părut că e un monstru.

M-am tot plimbat în jurul lui.

Şi m-am hotărât: "o să îl ating."

L-am atins şi m-am trezit că spun:

"O, Doamne, este un coş de rufe."

(Râsete)

Totul este diferit

atunci când poţi să vezi

pentru că iei lucrurile de la sine.

Dar când eşti orb,

ai memoria tactilă a lucrurilor.

Cea mai mare schimbare pentru mine a fost când mi-am privit mâinile

şi am observat că pierdusem 10 ani din viaţă.

Crezusem că timpul a stat cumva în loc

şi că a trecut doar pentru familie şi prieteni.

Dar când mi-am privit mâinile,

mi-am dat seama că timpul trecuse şi pentru mine

şi că aveam nevoie să îl prind din urmă

aşa că m-am pus pe treabă.

Nu existau cuvinte precum "finanțare de grup" sau "colaborare radicală"

pe vremea când am avut accidentul.

Dar conceptul s-a dovedit a fi adevărat--

oameni lucrând cu alți oameni ca să mă reconstruiască;

oameni lucrând cu alți oameni ca să mă re-educe.

Nu aş sta acum aici

dacă nu ar fi existat o colaborare radicală extremă.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)