Sebastião Salgado: Suferința mută a fotografiei

Doctor în economie, Sebastião Salgado s-a apucat de fotografie abia după vârsta de 30 de ani, dar acest domeniu a devenit o obsesie. Proiectele lui, întinse pe lungi perioade de timp, surprind cu sensibilitate partea umană a unei povești globale care, de prea multe ori, implică moarte, distrugere, declin. Povestea lui este una profund personală, despre meșteșugul care aproape l-a ucis, și ne arată imagini uluitoare din ultima sa lucrare, Geneza, care documentează oamenii și locurile uitate ale planetei.

Nu sunt sigur dacă tuturor celor de aici

le sunt cunoscute fotografiile mele.

Aș vrea să încep prin a
vă arăta câteva fotografii,

iar apoi am să vorbesc.

Trebuie să vă povestesc
puțin despre trecutul meu,

pentru că vom vorbi despre asta

pe parcursul acestui discurs.

M-am născut în 1944 în Brazilia,

în timpurile în care Brazilia
nu era încă o economie de piață.

M-am născut la o fermă,

o fermă cu peste 50% pădure tropicală.

Un loc minunat.

Am crescut printre păsări și animale incredibile,

înotam în râurile noastre alături de caimani.

La această fermă trăiau cam 35 de familii

și cam tot ce produceam la fermă
era consumat de noi.

Foarte puține lucruri ajungeau pe piață.

O dată pe an, singurele care ajungeau pe piață

erau vitele crescute de noi.

Făceam călătorii de aproape 45 de zile

până la abator,

aducând mii de capete de bovine,

și cam 20 de zile pe drum înapoi,

până să ajungem la ferma noastră.

Când aveam 15 ani,

a trebuit să plec din acest loc

și să merg într-un oraș mai mare - mult mai mare -

unde am făcut liceul.

Acolo am învățat diverse lucruri.

Brazilia începea urbanizarea, industrializarea,

iar eu cunoșteam politica. Am devenit cam radical,

eram membru al partidelor de stânga.

Am devenit activist.

Am urmat universitatea pentru a deveni economist.

Am făcut un master în economie.

Și cel mai important lucru din viața mea

s-a întâmplat tot în perioada asta.

Am întâlnit o fată incredibilă

care mi-a devenit cea mai bună prietenă
pe tot parcursul vieții

și e partenera mea în tot ce am făcut până acum,

soția mea, Léila Wanick Salgado.

Brazilia a devenit foarte radicală.

Am luptat dur împotriva dictaturii,

iar la un moment dat a fost necesar să decidem:

fie să intrăm în organizațiile
clandestine, înarmați

fie să părăsim Brazilia. Eram prea tineri,

iar organizația noastră a decis
că e mai bine să plecăm.

Am mers în Franța,

unde am făcut un doctorat în economie,

Léila a devenit arhitect.

Apoi am lucrat pentru o bancă de investiții.

Am călătorit mult, am finanțat dezvoltarea,

am avut proiecte economice în Africa,
împreună cu Banca Mondială.

Iar într-o zi fotografia mi-a
invadat în întregime viața.

Am devenit fotograf,

am abandonat totul și m-am făcut fotograf.

Am început să fotografiez

ceea ce era important pentru mine.

Mulți oameni mi-au spus că sunt fotojurnalist,

că sunt fotograf antropolog,

că sunt un fotograf activist.

Dar am făcut mult mai mult de atât.

Am considerat fotografia drept viața mea.

Trăiam în totalitate în fotografie,

lucrând la proiecte pe termen lung.

Vreau să vă arăt câteva imagini

despre - veți vedea, proiectele sociale

la care am luat parte, am publicat multe cărți

cu aceste fotografii,

dar am să vă arăt doar câteva acum.

În anii '90, din 1994 până în 2000,

am fotografiat o poveste numită Migrații.

S-a transformat într-o carte.
A devenit un spectacol.

Dar în perioada când fotografiam asta,

am trăit un moment foarte dificil
din viața mea, în Rwanda.

În Rwanda am văzut brutalitatea totală.

Am văzut morți, cu miile pe zi.

Mi-am pierdut credința în specia noastră.

N-am crezut că mai putem continua să trăim

și am început să fiu atacat de proprii stafilococi.

Am început să am infecții peste tot.

Când făceam dragoste cu soția mea,
nu ieșea spermă din mine,

ieșea sânge.

Am fost la un prieten, doctor în Paris,

i-am spus că sunt foarte bolnav.

M-a examinat îndelung,
apoi mi-a zis: „Sebastian,

nu ești bolnav, prostata ta e bine.

E altceva, ai văzut atâtea morți, încât mori și tu.

Trebuie să te oprești. Oprește-te.

Trebuie să te oprești, altfel vei muri.”

Și am decis să mă opresc.

Eram într-adevăr supărat pe fotografie,

pe întreaga lume,

și am hotărât să mă întorc unde m-am născut.

A fost o coincidență.

În acea perioadă părinții mei îmbătrâniseră mult.

Am 7 surori. Sunt singurul bărbat din familie,

și astfel ei au decis împreună

să ne transfere pământul - Léilei și mie.

Când am primit pământul,
era la fel de mort ca și mine.

Când eram copil, mai mult de
50% era pădure tropicală.

Când l-am primit,

pădurea era mai puțin de 0,5%

la fel ca în toată regiunea.

Pentru dezvoltare, pentru progresul Braziliei,

ne-am distrus multe din pădurile noastre.

La fel cum ați făcut și voi în Statele Unite,

sau la fel ca în India, sau oriunde pe planetă.

Pentru a construi progresul,

am ajuns la contradicția uriașă

de a distruge totul în jurul nostru.

Această fermă care avusese
mii de capete de bovine,

avea acum doar câteva sute,

și nu știam cum să ne descurcăm cu asta.

Și Léila a venit cu o idee incredibilă, nebunească.

A spus: „De ce nu pui la loc
pădurea tropicală dinainte?

Spui că te-ai născut în paradis.

Hai să reclădim paradisul.”

Și am mers la un bun prieten

care proiecta păduri,

i-am cerut să ne facă un proiect.

Și am început. Am început să plantăm,

iar în primul an am pierdut mulți copaci,
al doilea an mai puțini,

și încet, încet, pământul ăsta
mort a început să renască.

Am început să plantăm sute de mii de copaci,

doar specii locale, specii native,

am construit un ecosistem identic
cu cel care fusese distrus,

iar viața a început să revină
într-un mod incredibil.

A fost nevoie să transformăm pământul nostru

într-un parc național.

L-am transformat. Am dat pământul înapoi naturii.

A devenit parc național.

Am creat o organizație numită Instituto Terra

și am gândit un vast proiect de mediu
pentru a strânge bani de peste tot.

Aici în Los Angeles, în Zona Golfului în San Francisco,

a devenit deductibil fiscal în Statele Unite.

Am strâns bani în Spania,
în Italia, o mulțime în Brazilia.

Am lucrat cu multe companii din Brazilia

care au investit bani în acest proiect, chiar și guvernul.

Și viața a început să revină,
iar eu simțeam o mare dorință

de a reveni la fotografie,
să fac din nou fotografii.

De data asta nu-mi mai doream să fotografiez

același singur animal pe care
l-am pozat toata viața mea: pe noi.

Voiam să fotografiez celelalte animale, peisajele,

Voiam să fotografiez celelalte animale, peisajele,

pe noi cei de la începuturi,

în timpul când trăiam în echilibru cu natura.

Și am făcut-o. De la începutul lui 2004,

până la sfârșitul lui 2011.

Am făcut un număr incredibil de fotografii,

iar rezultatul — Léila a creat
designul tuturor cărților mele,

al tuturor show-urilor mele.
Ea e creatoarea show-urilor.

Ce ne dorim de la aceste fotografii

e să pornească o discuție despre
ce avem neatins pe această planetă

și ce trebuie să păstrăm pe planetă

dacă vrem să trăim și să avem
echilibru în viețile noastre.

Am vrut să văd cum eram

când încă foloseam unelte din piatră.

Încă mai existăm și așa. Săptămâna trecută

am fost la Fundația Națională Indiană din Brazilia,

și doar în Amazon avem cam 110 grupuri

de indieni care n-au fost contactate încă.

Trebuie să protejăm pădurea în acest sens.

Iar cu aceste fotografii sper că putem crea

un sistem de informații.

Am încercat să facem
o nouă prezentare a planetei.

Vreau să vă arăt acum doar câteva fotografii

din acest proiect, vă rog.

Ei bine, trebuie — (Aplauze) —

Mulțumesc. Mulțumesc mult.

Trebuie să luptăm din greu

pentru a păstra toate acestea.

Dar mai e o parte pe care
trebuie s-o reconstruim împreună:

să construim familia și societatea noastră modernă.

Suntem într-un punct din care nu ne putem întoarce.

Dar se naște o contradicție incredibilă.

Pentru a construi toate astea, distrugem foarte multe.

Pădurea noastră din Brazilia, acea pădure în vârstă

cu suprafața de mărimea Californiei,

e astăzi distrusă în procent de 93%.

Aici, pe Coasta de Vest, v-ați distrus pădurea.

Pe aici, nu? Pădurile de pin roșu s-au dus.

S-au dus rapid, au dispărut.

Acum două zile, venind din Atlanta,

zburam peste deșerturi

făcute de noi, provocate cu mâinile noastre.

India nu mai are copaci.
Spania nu mai are copaci.

Și trebuie să reconstruim aceste păduri.

Ele sunt esența vieții noastre.

Avem nevoie să respirăm. Singura fabrică

ce poate transforma CO2 în oxigen,

este pădurea.

Singura mașinărie capabilă să capteze carbonul

pe care îl producem încontinuu,

— chiar și dacă îl reducem,
prin tot ce facem noi producem CO2 —

sunt copacii.

Mă întreb — acum trei sau patru săptămâni,

am văzut în ziare

că au murit milioane de pești în Norvegia.

Din lipsa oxigenului din apă.

Mă întreb dacă, pentru un moment,

ar lipsi oxigenul pentru toate speciile de animale,

inclusiv a noastră — ar fi foarte complicat pentru noi.

Pentru circuitul apelor, copacii sunt esențiali.

Am să vă dau un mic exemplu
pe care-l veți înțelege ușor.

Voi, oamenii fericiți care aveți mult păr pe cap,

dacă vă faceți duș, durează

două sau trei ore să vă uscați părul

fără să folosiți uscătorul.

La mine, un minut și s-a uscat. La fel și copacii.

Copacii sunt părul planetei.

Când plouă într-un loc fără copaci,

în doar cîteva minute apa se strânge într-un pârâu,

erodează solul, distrugând sursa de apă,

distrugând râurile

iar umiditatea nu e reținută.

Când ai copaci, sistemul de rădăcini păstrează apa.

Ramurile copacilor, frunzele care cad pe jos,

creează o zonă umedă.

Durează câteva luni ca apa
din subteran să se scurgă în râuri,

și se păstrează sursa de apă,
se mențin râurile.

Asta e cel mai important,

când ne gândim că avem nevoie de apă
pentru orice activitate din viețile noastre.

Aș vrea să vă mai arăt, în final,

câteva fotografii care înseamnă
foarte mult pentru mine,

și sunt importante în acest sens.

Vă amintiți că v-am spus,

când am primit ferma de la părinți,

că era paradisul meu — asta era ferma.

Pamântul complet distrus, erodat, uscat.

Dar puteți vedea în poză,

începusem să construim un centru educațional

care a devenit un mare centru
de protecția mediului din Brazilia.

Dar vedeți multe puncte micuțe în poză.

În fiecare punct plantasem un copac.

Sunt mii de copaci.

Acum o să vă arăt pozele făcute
din exact același punct,

acum două luni.

(Aplauze)

V-am spus la început că a trebuit

să plantăm 2,5 milioane de copaci

de aproape 200 de specii diferite

pentru a reconstrui ecosistemul.

Am să vă arăt ultima fotografie.

Avem două milioane de copaci în pământ acum.

Captăm în jur de 100.000 de tone
de carbon cu acești copaci.

Captăm în jur de 100.000 de tone
de carbon cu acești copaci.

Prieteni, e foarte ușor de realizat.
Noi am făcut-o, nu?

Din cauza unui accident care mi s-a întâmplat,

ne-am întors și am construit un ecosistem.

Noi cei de aici, din această încăpere,

cred că avem aceeași îngrijorare,

iar modelul pe care l-am creat în Brazilia,

poate fi transplantat aici.

Îl putem aplica oriunde în lume, nu?

Și cred că o putem face împreună.

Vă mulțumesc mult.

(Aplauze)