Depresia este o boală a civilizației | Stephen Ilardi | TEDxEmory

Acest discurs a fost ținut la un eveniment local TEDx organizat independent, după formatul Conferințelor TED.

Dr. Stephen Ilardi este profesor de psihologie clinică și autorul cărții Vindecarea depresiei: programul în 6 pași care învinge depresia fără medicamente. A obținut doctoratul în psihologie clinică la Universitatea Duke în 1995 și de atunci a lucrat la Universitatea din Colorado și (în prezent) la Universitatea din Kansas. Autor a peste 40 de articole de specialitate despre boala mintală, Dr. Ilardi este un expert în depresie recunoscut la nivel național. Munca sa a fost răsplătită cu prestigiosul Premiu Blau al Asociației Americane de Psihologie pentru contribuția sa în domeniu, iar cercetarea sa în neuroștiința depresiei a fost finanțată de Institutul Național de Sănătate Mintală (NIMH).

Dr. Ilardi a primit de asemenea câteva premii importante pentru educație, ca recunoaștere pentru prezența sa dinamică și motivantă în calitate de profesor. Recent, a fost selectat dintr-un număr de peste 2.000 de profesori pentru a i se acorda cel mai important premiu în educație, Premiul HOPE (Speranță) pentru excelență în educație. Continuă să aibă o prezență activă și în practica clinică, a tratat de-a lungul carierei sale sute de pacienți cu depresie. Dr. Ilardi locuiește în Lawrence, Kansas cu soția sa Maria și fiica, Abby.

Cred că „depresie” este, în mod tragic,

unul din cuvintele înțelese cel mai greșit
din toată limba engleză.

Iată problema:

Depresia are două înțelesuri
radical diferite, în funcție de context.

În conversația uzuală,
când oamenii spun că sunt deprimați,

utilizează cuvântul depresie
ca un sinonim pentru tristețe.

Este o reacție umană firească

în fața încercărilor
la care ne supune viața.

În acest sens, toți cunoaștem
durerea depresiei.

Totuși, în context clinic,

depresia înseamnă de fapt
o boală devastatoare.

Am reușit? Așa, OK. O boală devastatoare.

Tehnic, o denumim
tulburare depresivă majoră.

Este o boală care răpește oamenilor
somnul de refacere,

le răpește energia,
le răpește atenția,

concentrarea și memoria,
dorința de a face sex,

abilitatea de a se bucura
de plăcerile vieții.

Celor mai mulți, le răpește abilitatea
de a iubi, de a munci și de a se distra,

și le poate răpi
chiar și dorința de a trăi,

vă voi explica de ce.

Pentru că acum știm că depresia activează

circuitul durerii în creier,

într-o așa măsură
încât cele mai multe persoane deprimate,

dacă stai de vorbă cu ele
și lasă garda jos,

vă vor spune, cum mi-au spus mie,
de sute de ori,

„E un chin, o agonie, e tortură.”

Mulți încep să vadă în moarte
un binevenit mijloc de scăpare.

Depresia este cea mai frecventă
cauză a suicidului,

care revendică acum un milion de vieți
în fiecare an, în toată lumea.

Știu ce vă trece acum prin minte:

Of, discursul ăsta
o să fie de-a dreptul...

(Râsete)

ei bine, ...deprimant.

Așa că vă dezvălui ceva:
Nu este! Sincer, nu e!

Depresia, da, este un dușman ingrat,

dar am descoperit în cei 20 de ani
de cercetare și muncă medicală

că acest dușman poate fi înfrânt.

Asta e vestea bună

și pe asta voi pune accentul
în cea mai mare parte a acestui discurs.

Dar mai întâi, încă o veste proastă:

Depresia a devenit o boală
epidemică la nivel global.

De fapt, dacă ne uităm la SUA,

descoperim că aproape 1 din 4 americani
va trece prin durerea agonizantă,

debilitantă, a bolii depresive
înainte de vârsta de 75 de ani.

Și situația se înrăutățește.

Rata depresiei pare să crească
de la o generație la alta,

astfel că fiecare generație succesivă

are rate mai mari de depresie
decât cea care o precedă.

Acum, vă rog să vă uitați la aceste linii.

Avem patru generații diferite
în acest grafic.

Linia verde din dreapta reprezintă
generația celor mai vârstnici americani.

Până ajung la vârsta de 60-70 de ani,
au o rată de depresie de 10%.

E groaznic, dar e mult mai scăzută

decât pentru oricare
din generațiile următoare.

Acum uitați-vă la linia
care mă îngrijorează cel mai mult:

este cea din stânga.

Aceștia sunt cei mai tineri
adulți americani.

Observați ce s-a întâmplat?

Până când ating vârsta de 25 de ani,
deja au o rată de depresie de 25%!

Rețineți, vorbim aici de o boală
debilitantă, potențial letală.

Necontrolată, e o boală care poate duce
la afecțiuni ale creierului.

Dacă extrapolăm acea linie,
până când ating vârsta mijlocie,

rata lor de depresie
va fi deja de peste 50%.

Așadar, ce se întâmplă oare?
Ce anume produce această epidemie?

Ce putem face?
Care sunt cauzele depresiei?

La un anumit nivel,
când punem această întrebare

va trebui să acceptăm răspunsul
că e foarte complicat.

Există efectiv mii și mii
de studii publicate

care au identificat
o serie copleșitoare de factori

implicați în declanșarea depresiei:

biologici, psihologici,
culturali, sociali, comportamentali.

Dar dacă încercăm să deslușim rezultatele,

descoperim treptat
că există o cauză comună,

un factor declanșator primar:

eu îl numesc reacția creierului
de evitare a stresului.

Toți cunoaștem reacția la stres,

ne gândim probabil
la reacția „luptă sau fugă”

în cea mai extremă formă.

Gândiți-vă la această reacție

şi mai ales la cum a evoluat
şi s-a adaptat pentru a ne servi.

Reacția „luptă sau fugă”
a fost menită în principal să-i ajute

pe strămoşii noştri în confruntarea
cu animalele de pradă

sau cu alte pericole fizice.

De ce aveau nevoie?

De o activitate fizică intensă

care să dureze câteva secunde,
câteva minute,

sau poate, în cazuri extreme, câteva ore.

Este o reacție foarte costisitoare,

dar de folos dacă se oprește la timp.

Iată problema:

Pentru mulţi americani, europeni
şi oameni din lumea occidentală,

reacția la stres se prelungește

pentru săptămâni şi luni
şi chiar ani la rând.

Când se întâmplă asta,

este incredibil de toxic
pentru organism și pentru creier.

Perturbează circuitele
neuronale din creier,

consumă substanțe neuro-chimice
de care ați auzit,

cum ar fi dopamină şi serotonină,

acetilcolină, glutamat,

iar această perturbare poate
conduce direct la boala depresivă.

De asemenea, poate afecta creierul,
dacă nu e ținută sub control un timp,

mai ales în regiuni ca hipocampusul,
care e implicat în consolidarea memoriei,

şi cortexul frontal

şi declanşează în plus o reacţie
inflamatorie în organism și în creier.

Iată ce am învăţat despre depresie:
Creierul inflamat este un creier deprimat.

Acest lucru ne intrigă,

deoarece epidemiologii au identificat deja

un număr mare, o constelaţie de boli
care sunt agresive şi epidemice

în întreaga lume dezvoltată,

puteţi vedea aici lista:
ateroscleroză, diabet,

obezitate, alergii, astm,
multe forme de cancer,

acestea sunt toate boli inflamatorii.

Toate sunt boli epidemice
în lumea modernă, industralizată

şi în mare parte non-existente

în grupurile de aborigeni din prezent.

Cred că trebuie să adăugăm depresia,
depresia clinică, la această listă.

Aceasta îndeplinește toate criteriile
unei boli a civilizației,

şi ştiți ce înseamnă asta?

Este o boală a stilului de viaţă.

Să ne gândim la populația Kaluli,

din zonele muntoase din Papua Noua Guinee.

Au fost studiați extensiv
de antropologul Edward Shieffelin,

care a petrecut un deceniu printre Kaluli.

Una dintre întrebările
studiului său a fost:

cât de des sunt afectați oamenii Kaluli
de acelaşi tip de boală mintală ca noi?

A descoperit cu siguranță
unele forme ale bolii.

El a intervievat peste 2.000
de membri ai populației Kaluli

şi i-a interogat extensiv
despre simptomele depresiei clinice.

Ştiţi ce a descoperit?
Un singur caz marginal din 2.000!

Asta înseamnă o rată de depresie clinică

care probabil e de aproximativ 100 de ori
mai redusă decât a noastră.

Vă voi spune de ce mi se pare
cu adevărat remarcabil.

Deoarece, printre altele,
populația Kaluli duce o viață foarte grea!

Serios!

Au rate ridicate de mortalitate infantilă,
au rate ridicate de infecţii parazitare,

au rate ridicate de moarte violentă

și totuși nu se confruntă
cu depresia clinică.

Trec prin suferințe, categoric,
dar nu se prăbușesc.

Ce anume îi protejează?
Stilul de viaţă!

Și anume, populația Kaluli duce o viață

foarte asemănătoare
cu cea a strămoşilor noştri

de-a lungul întregii epoci Pleistocen
care a durat 1,8 milioane de ani.

Ştiaţi că 99,9% din experiența
umană şi pre-umană

a fost trăită într-un context
de vânător-culegător?

Ce înseamnă asta?

Majoritatea proceselor de selecție
care ne-au sculptat şi modelat genomul

datează din Pleistocen.

Suntem încă foarte bine adaptați
la acel tip de mediu şi stil de viaţă.

Nu spun că de atunci
n-au existat schimbări

pentru că, desigur, acum 10-12.000
de ani, am inventat agricultura.

A avut loc o anumită selecție genetică
în acea perioadă de timp.

A fost minoră.

Dar ceea ce s-a întâmplat acum 200 de ani,

odată cu revoluţia industrială,

a fost numită „mutaţie radicală de mediu”.

Îmi place acest termen.

E ca şi cum viața modernă
americană şi occidentală

este radical diferită
de tot ceea ce a fost înainte.

Mediul nostru a suferit
o mutaţie radicală,

dar cât de mult s-a schimbat
genomul uman în ultimii 200 de ani?

Deloc.
Deloc. Au fost opt generații.

Nu e suficient timp.
Ce înseamnă asta?

Există o nepotrivire profundă
între genele pe care le avem,

organismele şi creierul
pe care ele le construiesc

şi lumea în care ne aflăm.

O să vă explic cât de clar pot:

Noi nu am fost niciodată proiectați,
niciodată nu am fost făcuți pentru asta.

Niciodată nu am fost făcuți
pentru viața sedentară, în interior,

pentru izolare socială,
pentru lipsă de somn,

pentru ritmul frenetic al vieții moderne,
încărcate de fast-food.

Rezultatul?

O epidemie a bolii depresive.

Eu sunt cercetător în domeniul depresiei.

Am fost pregătit într-o formă
tradiţională a psihoterapiei,

educat într-un context

în care am învăţat tot
despre medicația antidepresivă

şi vă spun de la bun început:
Nu sunt împotriva medicației!

Eu cred în lupta împotriva depresiei
cu orice mijloc de care dispunem.

Dar știți ceva?

Dacă atacăm această epidemie
doar cu medicația,

nu vom reuși s-o înfrângem.

Cel puţin, până acum nu am reușit.

Cu cât credeţi că a crescut

utilizarea de antidepresive
în ultimii 20 de ani?

(Râsete)

Încercați să ghiciți?

[1.700%?]

Îmi place această presupunere.
1.700%? A crescut cu peste 300%.

Deci, ești pe aproape.

(Râsete)

Peste 300%!

Şi ce s-a întâmplat cu rata depresiei?
A continuat să crească.

1 din 9 americani peste 12 ani
ia în prezent un antidepresiv.

Unul din nouă!

Conform unor estimări,

în prezent, 1 din 5 a încercat
antidepresive la un moment dat.

Am rezolvat epidemia?
Nu, nici măcar puțin.

Răspunsul, cred eu,
este schimbarea stilului de viață.

Acum veţi vedea în spatele vostru

o listă cu șase elemente
ale stilului de viaţă.

Împreună cu echipa mea
de cercetare, cu șapte ani în urmă

am avut această revelație.

Ne-am adunat și am scotocit
în literatura despre depresie,

punându-ne întrebarea

ce face populația Kaluli
pentru a se proteja?

Concret, bazat pe tot
ce ştim despre depresie.

Ce au făcut strămoşii noştri
pentru a se proteja?

Şi am găsit rapid șase factori
care au schimbat chimia neuronală,

șase factori cunoscuți
pentru rolul antidepresiv,

șase factori pe care îi putem recupera

şi reintegra în viața noastră
de zi cu zi din prezent,

pentru a ne proteja
de această boală devastatoare.

Așa am conceput
un nou program de tratament.

Este foarte ambiţios, recunosc.

Am crezut că va funcționa?
Nu eram prea sigur.

Dar știți ceva?

Nu am pregătire de psihoterapeut,
de cercetător practician.

Făceam cercetare de bază în domeniul
neuroștiinței și al psiho-patologiei.

Dar îmi doream să văd
această epidemie îngenuncheată.

Îmi doream nespus să tratez persoane
pe care le cunoșteam,

care încercaseră totul
și tot erau deprimate.

Astfel, cu multă exaltare
am demarat acest program.

Rezultatele mi-au depăşit
cele mai îndrăznețe așteptări!

Există șase elemente majore

şi le voi enumera rapid
în timpul care ne-a rămas.

Primul este exercițiul fizic.
Mișcarea ne face bine.

Ridicați mâinile

câți dintre voi ați venit azi aici
știind că mișcarea ne face bine?

Toate mâinile ridicate.

Acum, v-a schimbat comportamentul?

Pentru unii, da.

Toată lumea ştie că mișcarea
ne face bine, dar iată problema:

mulţi oameni nu reușesc
s-o pună în practică!

Ştiți de ce?
Mulți nu-şi dau seama ce bună...

O să spun ceva destul de controversat,
nu credeam că voi spune asta,

şi nu vorbesc la modul metaforic:

mișcarea este un medicament.

Literalmente, mișcarea e un medicament.

Ne modifică creierul şi organismul
în moduri benefice,

e mai puternică
decât orice pastile am lua.

Iată, am spus-o.

Mai puternică decât orice pastillă...
De fapt, vă spun ceva și mai controversat.

Dacă am putea lua efectele
neurologice şi fiziologice ale mișcării

şi le-am încapsula într-o pastilă,

toate efectele benefice
asupra stimulării creierului,

efectul anti-îmbătrânire
până la nivel cromozomial

în fiecare celulă din corpul nostru,

efectul de creștere a clarității mentale,

eu cred, spuneți dacă mă credeţi nebun,

cred că acea pastilă ar deveni
cel mai bine vândut medicament vreodată.

Şi cred că oamenii ar plăti
orice preţ ca s-o obțină.

Există totuși o problemă.
Nu facem mișcare.

Pur și simplu nu facem.

CDC ne arată din nou
că 60% din adulții americani

nu fac niciun fel
de activitate fizică regulată.

Totuşi, dacă ne uităm la grupurile
de vânători-culegători,

ei fac zilnic patru sau mai multe
ore de activitate viguroasă.

De fapt, ei chiar arată
ca niște sportivi de elită,

chiar şi la vârsta mijlocie și după aceea.

Iată ce-mi place totuşi:

Dacă îi întrebaţi,
vă spun că nu fac exercițiu fizic.

Și chiar nu fac!
Ei nu fac exerciții.

Ar fi o nebunie pentru ei
să facă exerciții fizice.

Ce fac ei? Trăiesc! Trăiesc!

Iată aici...

(Râsete)

...da, ştiu, și mie îmi place.

Iată micul secret din toată povestea asta,

chiar dacă e singurul
pe care-l rețineți din ce am spus:

exercițiul fizic nu e natural.

Noi suntem concepuți să fim activi fizic
în scopuri adaptative.

Nu suntem concepuți
pentru a face exerciții.

Când pui un şoarece de laborator
pe o bandă de alergare

şi crești viteza până în punctul
în care se mișcă,

se mişcă mai repede
decât ar vrea el să se miște,

dacă l-ați lăsa, s-ar așeza în fund,

iar banda de alergat

ar începe să-i roadă blana
şi pielea de pe spate.

Deci ar simți durerea noastră, nu?

(Râsete)

Când privim un articol
de echipament sportiv,

o parte din creierul nostru
începe să urle:

„Nu face asta!
„Nu mergi nicăieri!”

(Râsete)

Așadar, cum rezolvăm
problema asta complicată?

În programul nostru de tratament
am făcut două lucruri:

am făcut exercițiul natural și social.

Care e cea mai naturală
activitate din lume?

Mersul pe jos!
Și ce credeți?

Mersul alert, știți?

Când vă grăbiți la autobuz,
sau să prindeți avionul,

acest tip de mers,

îți crește pulsul
până în intervalul aerobic,

acolo unde trebuie să ajungă,
în funcţie de vârsta ta,

pulsul trebuie să fie între 120-150.

E suficient pentru a crește stimularea
în circuitele de dopamină, de serotonină.

A fost testat, cap la cap, de două ori,

pe termen lung, a câştigat.

În ce doză?

30 de minute, de 3 ori
pe săptămână, e o doză mică,

dar îți poate schimba viaţa.

Aș vrea să am timp să acopăr
toate informațiile nediscutate,

dar o să mai vorbesc de încă un lucru:
grăsimile Omega-3.

Ştiaţi că creierul vostru

este în cea mai mare parte
făcut din grăsime?

Ştiaţi că creierul este
în proporție de 60% grăsime?

Deci dacă cineva vă strigă „cap gras”,

(Râsete)

s-ar putea să vă facă un compliment.

(Râsete)

Iată ideea:

corpul nostru poate produce
toate grăsimile de care avem nevoie,

cu două excepţii.

Se numesc grăsimi esenţiale,
le știți, Omega-6 şi Omega-3.

Ele joacă roluri complementare
în organism şi creier.

Omega-6 sunt inflamatorii,
Omega-3 sunt anti-inflamatorii,

avem nevoie de ele în echilibru,

suntem concepuți să le avem în echilibru.

Omega-3 provin
din ierburi, plante şi alge,

şi animalele care le mănâncă,

Omega-6 din boabe, nuci și semințe
şi animalele care le mănâncă,

adică cea mai mare parte
a surselor noastre de carne.

Strămoşii noştri vânători-culegători
își luau Omega-6 şi Omega-3

în proporția optimă, și anume de 1-1,
ne descurcăm și cu 2-1,

probabil e OK și 3-1,
dar, ce să vezi?

Dieta americană modernă,

care e încărcată cu fast-food
și alimente procesate,

și carne de animale de crescătorie,
vedeți raportul acolo?

17-1! Departe de echilibru.

E o dietă puternic inflamatorie,
are efect puternic deprimant

şi asta ne sugerează, desigur,

că dacă am putea suplimenta Omega-3,
ar putea avea efect antidepresiv.

Și ce credeți?

Peste 12 cercetări pe grupuri de control
au demonstrat că într-adevăr așa este.

Care este doza antidpresivă?
Vă las cu acest sfat important.

Cele mai bune studii arată că există

o anumită moleculă
de Omega-3, numită EPA,

care la o doză destul de mare,
de 1.000-2.000 mg pe zi,

s-a dovedit a fi antidepresivă.

Mulți dintre pacienții noștri
au beneficiat remarcabil de asta,

nu doar în privința depresiei,
ci și a altor boli inflamatorii.

Chiar și eu, când am început
să iau suplimente de Omega-3,

acum câţiva ani,

tendinita din genunchi mi-a dispărut,

şi am putut din nou să alerg
pe tot terenul de baschet,

uscăciunea din ochi a dispărut

şi am putut purta în continuare
lentilele de contact.

E incredibil de benefic pentru sănătate,
în multe moduri diferite.

Pentru cei care doresc mai multe detalii
despre acest program de tratament,

o să le trec rapid în revistă,
deoarece nu mai am timp.

Am încă multe lucruri de împărtășit,
nu vorbesc chiar despre vaci.

Noi suntem concepuți
ca o specie foarte socială,

suntem concepuți
să creăm legături între noi.

Știați că timpul față-n-față,
timpul în care prezența fizică

a celor dragi

ne domolește reacția la stres?

Ştiaţi că strămoşii noştri
își petreceau toată ziua,

în fiecare zi, în compania
celor dragi, a prietenilor?

Gândiți-vă la cât timp față-n față

petreceau cu oamenii
care contau cel mai mult,

şi noi unde am ajuns?

Am dat timpul față-n față
pe timp în fața ecranului,

în loc de față-n față,
ne vedem pe Facebook, nu?

(Râsete)

Rezultatul este devastator.
Este devastator.

Suntem născuți să ne conectăm,
avem nevoie de legături.

În protocolul nostru de tratament
încercăm din răsputeri

să ajutăm fiecare persoană depresivă
să reziste tentației de a se izola,

pentru că atunci când suntem bolnavi,

corpul ne spune
să închidem tot și să ne retragem.

Când avem gripă,
asta e o reacție adaptativă.

Dar când avem depresie clinică,
izolarea e cel mai rău lucru.

Chiar dacă fiecare fibră a ființei
noastre ne spune exact opusul.

Avem multe date pozitive
cu privire la rezultatele noastre

şi după cum am spus, ne-au depăşit
cele mai îndrăznețe aşteptări.

Majoritatea pacienţilor noștri

au încercat medicația,
dar nu s-au însănătoșit,

majoritatea au încercat terapia
tradiţională şi nu a funcționat.

Majoritatea s-au însănătoșit,

căci au fost dispuși
să-și schimbe stilul de viață.

Am avut un bărbat,
acum un an şi jumătate,

care s-a luptat cu depresia
timp de 41 de ani.

Consecutiv.

Una din cele mai fericite zile
din viața mea a fost

când a venit la cabinet,
după 14 săptămâni,

s-a uitat prin încăpere
cu lacrimi în ochi, şi a spus:

„Așa îmi amintesc
sentimentul de libertate.”

Se poate întâmpla!

În prezent lucrăm
la îmbunătățirea acestui program,

să-l facem mai eficient.

Aș vrea să am timp să vă spun mai multe
despre lucrurile pe care le învățăm.

Dar pe cei care doriți
să aflați mai multe,

vă invit să ne vizitați site-ul,
avem o mulţime de detalii.

Vă doresc tuturor o viață plină
de bucurii și fără depresie.

Mulţumesc!