Eve Ensler: Dintr-o dată, corpul meu

Poeta, scriitoarea, activista Eve Ensler trăia în capul ei. În această prezentare intensă de la TEDWomen, ea vorbeşte despre perioada lungă din viața ei în care se simțea separată de corpul ei - şi despre felul în care două evenimente şocante au ajutat-o să se conecteze la realitatea, „fizicalitatea” de a fi om.

Pentru mult timp,

eram „eu” şi corpul meu.

„Eu” era compus din poveşti,

din pofte, din năzuinţe,

din dorinţe proiectate în viitor.

„Eu” încerca

să nu fie un produs al trecutului meu violent,

dar separarea care avusese deja loc

dintre mine şi corpul meu

avea urmări destul de importante.

„Eu” încerca tot timpul să devină ceva, cineva.

„Eu” exista numai în încercare.

Corpul meu stătea des în cale.

„Eu” era un cap plutitor.

Ani buni, am purtat de fapt doar pălării.

Era un mod de a îmi păstra capul ataşat.

Era un mod de a mă localiza pe mine însămi.

Îmi făceam griji că dacă îmi scot pălăria

nu voi mai fi aici.

Am avut chiar un terapeut care mi-a spus o dată:

„Eve, vii aici de doi ani,

şi, sincer, nu mi-a trecut prin cap vreodată că ai avea un corp.”

În tot acest timp am locuit în oraş,

pentru că, sinceră să fiu,

îmi era teamă de copaci.

Nu am avut niciodată copii

deoarece capetele nu pot să nască.

Copiii nu ies de fapt din gura ta.

Cum nu aveam niciun punct de referinţă pentru corpul meu,

am început să întreb alte femei despre corpurile lor --

în particular, vaginele lor,

deoarece credeam că vaginele sunt oarecum importante.

Asta m-a făcut să scriu „Monoloagele vaginului”,

ceea ce m-a făcut să vorbesc despre vagine

în mod obsesiv şi fără oprire, oriunde puteam.

Am făcut asta în faţa multor străini.

Într-o seară pe scenă,

chiar am intrat în vaginul meu.

A fost o experienţă extatică.

M-a speriat, m-a energizat,

şi apoi am devenit o persoană motivată,

un vagin motivat.

Am început să îmi văd corpul ca pe un obiect,

un obiect care se poate mişca repede,

un obiect care poate să îndeplinească alte lucruri,

multe lucruri, toate deodată.

Am început să îmi văd corpul ca pe un iPad sau o maşină.

Îl conduceam şi îi ceream lucruri.

Nu avea limite. Era invincibil.

Era acolo pentru a fi cucerit şi condus precum Pământul însuşi.

Nu țineam seamă de el;

nu, îl organizam şi îl dirijam.

Nu aveam răbdare pentru corpul meu;

L-am forţat să fie în formă.

Eram lacomă.

Am luat mai mult decât corpul meu avea de oferit.

Dacă eram obosită, beam mai multe espresso-uri.

Dacă îmi era teamă, mergeam în locuri mai periculoase.

Sigur că aveam momente când îmi apreciam corpul,

așa cum un părinte care își maltratează copilul

poate avea uneori momente de blândeţe.

Tatăl meu a fost foarte bun cu mine

când am împlinit 16 ani, de exemplu.

Auzeam oamenii murmurând din când în când

că ar trebui să îmi iubesc corpul,

aşa că am învăţat cum să fac asta.

Eram vegetariană, nu beam, nu fumam.

Dar toate astea nu erau decât un mod mai sofisticat

de a-mi manipula corpul -

o separare şi mai adâncă,

cum ar fi plantarea unei grădini de legume pe o autostradă.

Pentru că vorbeam aşa de mult despre vaginul meu,

multe femei au început să îmi povestească despre ale lor --

poveştile lor despre corpurile lor.

De fapt, aceste poveşti m-au obligat să merg în jurul lumii,

şi am fost în peste 60 de ţări.

Am auzit mii de poveşti.

Şi trebuie să vă spun, a existat întotdeauna acest moment

în care femeile împărtăşeau cu mine

acel moment special în care ele se separau de corpul lor --

când plecau de acasă.

Auzeam despre femei care erau molestate în paturile lor,

biciuite în veşmântul lor burqa,

lăsate ca şi moarte prin parcări,

arse cu acid în bucătăriile lor.

Unele femei au devenit tăcute şi au dispărut.

Altele au devenit mașini nebune, motivate, ca mine.

În mijlocul călătoriilor mele,

am împlinit 40 de ani şi am început să îmi urăsc corpul,

ceea ce a fost de fapt un progres,

pentru că măcar exista destul de mult ca să îl urăsc.

Burta mea - burta e cea pe care o uram.

Era o dovadă că nu mă descurcasem destul de bine,

că eram bătrână şi nu fabuloasă, şi nu perfectă,

sau capabilă să mă potrivesc imaginii corporatiste predeterminate de a fi în formă.

Burta mea era dovada că eşuasem,

că mă dezamăgise, că era stricată.

Viaţa mea devenise o încercare şi o obsesie de a scăpa de ea.

Această obsesie a devenit atât de extremă

încât am scris o piesă despre ea.

Dar cu cât vorbeam mai mult despre ea,

cu atât corpul meu se fragmenta mai mult, devenea un obiect.

Devenise divertisment; devenise un nou fel de bun de consum,

ceva ce vindeam.

Apoi am plecat în altă parte.

M-am dus în afara

a ceea ce credeam că ştiu.

M-am dus în Republica Democrată Congo.

Şi am auzit poveşti

care au spulberat toate celelalte poveşti.

Am auzit poveşti

care mi-au pătruns în corp.

Am auzit despre o fetiţă

care făcea tot timpul pipi pe ea

din cauză că atât de mulți soldaţi

se înfipseseră în ea.

Am ascultat o femeie de 80 de ani

ale cărei picioare fuseseră rupte şi scoase din încheieturi

şi răsucite peste capul ei

în timp ce soldaţii o violau aşa.

Sunt mii de asemenea poveşti.

Şi multe dintre femei aveau găuri în corpurile lor --

găuri, fistule --

care erau rezultatele violenței războiului --

găuri în ţesătura sufletului lor.

Aceste poveşti mi-au saturat celulele şi nervii.

Şi, ca să fiu sinceră,

nu am mai dormit timp de trei ani.

Toate poveştile au început să sângereze împreună.

Violarea Pământului,

jefuirea mineralelor,

distrugerea vaginelor -

niciuna din ele nu mai era separată

de celelalte sau de mine.

Soldaţii din miliţie violau bebeluşi de şase luni

pentru ca ţări îndepărtate

să aibă acces la aur şi coltan

pentru iPhone-urile şi computerele lor.

Corpul meu nu numai că devenise o maşină motivată,

dar era responsabil acum

de distrugerea corpurilor altor femei

în cursa sa dementă de a face mai multe maşini

care să sprijine viteza şi eficienţa maşinii mele.

Apoi m-am îmbolnăvit de cancer -

sau am aflat că aveam cancer.

A venit ca o pasăre în viteză

care se izbeşte de o fereastră.

Dintr-o dată, aveam un corp,

un corp care era înţepat

şi împuns şi perforat,

un corp care era tăiat şi deschis larg,

un corp căruia unele organe i-au fost îndepărtate,

transportate, rearanjate şi reconstruite,

un corp care a fost scanat

şi în care se înfipseseră tuburi,

un corp care ardea din cauza chimicalelor.

Cancerul a aruncat în aer

peretele separării mele.

Am înţeles dintr-o dată că acea criză din corpul meu

era criza din lume,

şi nu urma să se întâmple mai târziu,

ci se întâmpla acum.

Dintr-o dată, cancerul meu era un cancer care era peste tot,

cancerul cruzimii, cancerul lăcomiei,

cancerul care intră în oamenii

ce locuiesc în apropierea fabricilor chimice - şi ei sunt de obicei săraci -

cancerul dinăuntrul plămânilor minerilor,

cancerul stresului de a nu realiza destul,

cancerul traumelor îngropate,

cancerul puilor crescuți în cuşti şi al peştilor contaminați,

cancerul din uterul femeilor, cauzat de violuri,

cancerul care e peste tot din cauza neglijenţei noastre.

În noua sa carte vizionară,

„Noul Sine, Noua Lume”,

scriitorul Philip Shepherd spune:

„Dacă eşti izolat de corpul tău,

eşti de asemenea izolat de corpul lumii,

care pare apoi să fie altul decât tine

sau separat de tine,

în loc să se afle în continuumul vieţii

căruia îi aparţii.”

Înainte să am cancer,

lumea era ceva diferit.

Era ca şi când aş fi trăit într-o piscină stagnantă,

iar cancerul a dinamitat bolovanul

care mă separa de mare.

Acum înot în ea.

Acum mă întind în iarbă

şi îmi frec corpul de ea,

şi savurez noroiul de pe picioarele mele.

Acum fac un pelerinaj zilnic

pentru a vizita o anume salcie plângătoare de pe malul Senei,

şi sunt înfometată după câmpurile verzi

din tufărişul din afara Bukavului.

Şi atunci când plouă tare,

strig şi alerg în cercuri.

Ştiu că totul e interconectat,

iar cicatricea care îmi brăzdează trunchiul pe lungime

reprezintă urmele cutremurului.

Şi sunt acolo, pe străzile din Port-au-Prince alături de alţi trei milioane de oameni.

Iar focul care arde în mine

din ziua a treia până în ziua a şasea de chimioterapie

este focul care arde

în pădurile lumii.

Ştiu că abcesul

care a crescut în jurul rănii mele după operaţie,

jumătatea de litru de puroi,

e Golful Mexic contaminat,

şi erau pelicani acoperiţi de ţiţei în interiorul meu

şi peşti morţi care pluteau.

Şi cateterele pe care le-au înfipt în mine fără medicaţie adecvată

m-au făcut să urlu

la fel cum Pământul urlă din cauza forajelor.

În timpul celei de-a doua etape de chimioterapie,

mama mea s-a îmbolnăvit foarte tare

şi m-am dus să o văd.

Şi în numele interconectivităţii,

înainte să moară, nu și-a dorit decât

să fie adusă acasă,

lângă mult iubitul ei Golf Mexic.

Aşa că am adus-o acasă,

şi m-am rugat ca ţiţeiul să nu ajungă pe plaja ei

înainte să moară.

Din fericire, nu a ajuns.

Iar ea a murit în linişte în locul ei preferat.

Câteva săptămâni mai târziu, eram în New Orleans,

şi această prietenă frumoasă, spirituală,

mi-a spus că vrea să facă o vindecare pentru mine.

Am fost onorată.

Am fost la ea acasă, era dimineaţă,

şi soarele de dimineaţă din New Orleans se filtra prin perdele.

Prietena mea pregătea un bol mare,

şi am întrebat: „Ce este?”

Iar ea mi-a răspuns: „E pentru tine.

Florile înfrumusețează bolul

iar mierea îl face dulce.”

Şi am întrebat: „Dar ce legătură are apa?”

Şi în numele interconectivităţii,

ea a răspuns: „Oh, este Golful Mexic.”

Iar eu am spus: „Bineînţeles că e.”

Apoi au ajuns celelalte femei şi s-au aşezat în cerc,

iar Michaela mi-a turnat apa sacră pe cap.

Şi a cântat - vreau să spun că întregul ei corp a cântat.

Şi celelalte femei au cântat

şi s-au rugat pentru mine şi mama mea.

Şi pe măsură ce Golful cel cald curgea peste capul meu gol

mi-am dat seama că încorpora

ce e mai bun şi ce e mai rău în noi.

Era lăcomia şi neglijenţa

care au dus la explozia platformei petroliere.

Erau toate minciunile care au fost spuse

înainte şi după.

Era mierea din apă, care o făcea dulce,

era ţiţeiul care o îmbolnăvea.

Era capul meu care era chel

şi se simțea bine acum fără pălărie.

Era întregul meu sine

care se topea în poala Michaelei.

Erau lacrimile care nu se puteau distinge de apele Golfului,

care îmi cădeau pe obraz.

Era faptul de a fi, în sfârşit, în corpul meu.

Era regretul

că a durat atât de mult.

Era găsirea unui loc al meu

şi uriaşa responsabilitate

care însoţeşte interconectivitatea.

Era războiul continuu şi devastator din Congo

şi indiferenţa lumii.

Erau femeile congoleze

care acum se ridică.

Era mama mea plecând,

exact în momentul

în care eu mă năşteam.

Era conștientizarea faptului

că fusesem la un pas de moarte -

la fel cum Terra, mama noastră,

de-abia se mai ţine,

la fel cum 75% din planetă

de-abia se descurcă,

la fel cum

există o reţetă pentru supravieţuire.

Ceea ce am învăţat

e că asta are legătură cu atenţia şi resursele

pe care le merită toată lumea.

Erau prieteni care pledează

şi o soră grijulie.

Erau doctori înţelepţi şi medicină avansată

şi chirurgi care ştiu cum să își folosească mâinile.

Erau asistente medicale prost plătite şi foarte iubitoare.

Erau vraci şi uleiuri aromatice.

Erau oameni care veneau cu vrăji şi ritualuri.

Era vorba să ai o viziune asupra viitorului

şi ceva pentru care să lupţi,

pentru că ştiu că acest zbucium nu e al meu.

Era un milion de rugăciuni.

Erau o mie de aleluia

şi un milion de mantre om.

Era o grămadă de furie,

umor dement,

multă atenţie, indignare.

Era energie, iubire şi bucurie.

Erau toate aceste lucruri.

Erau toate aceste lucruri.

Toate aceste lucruri erau

în apă, în lume, în corpul meu.

(Aplauze)