Ascensiunea populismului modern

Vezi lecția completă: https://ed.ted.com/lessons/the-rise-of-modern-populism-takis-s-pappas

În multe țări democratice, liderii carismatici își demonizează opozanții politici, discreditează instituții și susțin că sunt de partea poporului. Unii critici consideră că această abordare este autoritară sau fascistă, în timp ce alții susțin că acești lideri manipulează alegătorii. Acest stil de politică poartă numele de populism. Takis S. Pappas explorează fenomenul și impactul durabil pe care îl poate avea asupra unei țări.

Lecție de Takis S. Pappas, regizat de către Patrick Smith.

În mijlocul anilor 1970,
după decenii de tulburări politice,

Grecia părea în sfârșit
a fi pe calea către stabilitate.

Odată cu introducerea noii constituții

și a negocierilor pentru integrarea
în instituțiile europene,

mulți analiști se așteptau
ca politică elenă

să urmărească modelul lumii occidentale.

Apoi în 1981, partidul politic
PASOK ajunge la putere.

Liderul său, Andreas Papandreou,
a luptat împotriva noii constituții,

și i-a acuzat pe cei de la putere
de „trădare națională.”

Opunându-se aderării Greciei la NATO
și la Comunitatea Economică Europeană,

Papandreou a promis că va guverna
spre binele „oamenilor de rând”

mai presus de toate.

El a declarat, „nu există instituții,
doar oamenii există.”

Ascensiunea lui Papandreou la putere
nu este o poveste unică.

În multe țări democratice din jurul lumii,

lideri carismatici
își denigrează oponenții politici,

discreditează instituții și spun
că conduc pentru binele poporului.

Unii critici etichetează această abordare
ca autoritară sau fascistă,

și mulți cred că acești lideri
se folosesc de emoții

pentru a manipula și a înșela alegătorii.

Indiferent dacă acest gen de politică
e etic sau nu, e cu siguranță democratic,

și este cunoscut sub numele de populism.

Termenul populism este cunoscut
din timpul Romei Antice

și are rădăcini în cuvântul latin
„populus”, care înseamnă „oamenii”

Dar de atunci populism a fost folosit
pentru a descrie zeci de mișcări politice,

deseori cu obiective contraintuitive
și câteodată contradictorii.

Mișcările populiste s-au revoltat
împotriva monarhiilor, monopolurilor,

și împotriva unei mari varietăți
de instituții puternice.

E imposibil să acoperim toată istoria
acestui termen aici.

În schimb, ne concentrăm pe un tip
specific de populism—

cel ce descrie administrarea
lui Papandreou

și multe alte guverne
din ultimii 70 de ani:

populismul modern.

Dar pentru a înțelege
cum definesc politologii acest fenomen

trebuie mai întâi să explorăm de ce apare.

După cel de-al Doilea Război Mondial,

multe țări au vrut să se distanțeze
de ideologiile totalitare.

Țările au căutat un nou sistem politic

care prioritiza
drepturile individuale și sociale,

care viza consensul politic
și care respecta regula legii.

Ca rezultat, majoritatea țărilor vestice
a adoptat o formă de guvernare îndelungată

numită democrație liberală.

În acest context, „liberal” nu se referă
la niciun partid politic,

ci mai degrabă la un tip de democrație
care are trei componente esențiale.

În primul rând, democrațiile liberale
acceptă faptul că societatea

este plină de multe diviziuni, deseori
transversale ce generează conflicte.

Apoi, trebuie ca multele facțiuni
ale societății

să caute o bază comună în acele diferențe.

În cele din urmă, democrațiile liberale
se bazează pe guvernarea legii

și pe protecția drepturilor minorităților,

așa cum se specifică în constituții
și în statutele legale.

Luate împreună, aceste idealuri propun

că toleranța și instituțiile care ne
protejează de intoleranță

sunt piatra de bază a unei societăți
democratice funcționale și diverse.

Democrațiile liberale au ajutat
la stabilizarea țărilor respective.

Dar ca orice sistem de guvernare,
democrațiile nu au rezolvat totul.

Printre alte probleme,
un decalaj economic din ce în ce mai mare

a condus la comunități marginalizate

care nu mai aveau încredere

în bogații lor vecini
și în liderii politici.

În unele cazuri, corupția politică

a afectat și mai mult
încrederea publicului.

Marile suspiciuni și resentimente
privind acești politicieni

i-au îndemnat pe cetățeni să caute
un altfel de lider

care ar schimba instituțiile înființate

și care ar pune pe primul loc
nevoile oamenilor.

În multe feluri, această reacție
subliniază democrația în acțiune:

dacă majoritatea populației simte
că interesele sale sunt slab reprezentate,

ei pot alege lideri care să schimbe asta
folosind sistemele democratice existente.

Dar aici candidații populiști
moderni pot afecta democrația.

Populiștii moderni se identifică ca fiind
întruchiparea „voinței oamenilor”,

și pun aceste interese

deasupra instituțiilor care protejează
drepturile individuale și sociale.

Populiștii moderni spun
că aceste instituții

sunt conduse de minorități
care își servesc propriile interese,

care vor să controleze vasta majoritate
a oamenilor virtuoși obișnuiți.

Ca rezultat, politica nu mai înseamnă
dorința de compromis și consens

prin instituții democratice tolerante.

În schimb, acești lideri vor să răstoarne
sistemul stricat.

Asta înseamnă că acolo unde democrația
liberală respectă instituțiile

cum ar fi sălile de judecată, presa liberă
și constituțiile naționale,

populiștii moderni denigrează orice
instituție care nu e de acord

cu așa numita „voință comună.”

Partidele populiste moderne au apărut
în multe locuri,

dar liderii acestor mișcări
sunt extrem de similari.

Sunt adesea persoane carismatice

care se identifică ca întruchiparea
„voinței poporului”.

Ei fac promisiuni exorbitante
susținătorilor lor,

în timp ce spun că adversarii lor

sunt trădători
ce își subminează activ țara.

Indiferent dacă acești politicieni sunt
sinceri sau oportuniști manipulatori,

dinamica pe care o dezlănțuiesc

poate fi profund destabilizatoare
pentru democrația liberală.

Chiar și când liderii populiști
moderni nu duc până la capăt

cele mai extreme promisiuni,

impactul lor asupra discursului politic,

statutului de drept
și a încrederii publice

poate depăși perioada
în care aceștia sunt la conducere.