În mijlocul anilor 1970, după decenii de tulburări politice, Grecia părea în sfârșit a fi pe calea către stabilitate. Odată cu introducerea noii constituții și a negocierilor pentru integrarea în instituțiile europene, mulți analiști se așteptau ca politică elenă să urmărească modelul lumii occidentale. Apoi în 1981, partidul politic PASOK ajunge la putere. Liderul său, Andreas Papandreou, a luptat împotriva noii constituții, și i-a acuzat pe cei de la putere de „trădare națională.” Opunându-se aderării Greciei la NATO și la Comunitatea Economică Europeană, Papandreou a promis că va guverna spre binele „oamenilor de rând” mai presus de toate. El a declarat, „nu există instituții, doar oamenii există.” Ascensiunea lui Papandreou la putere nu este o poveste unică. În multe țări democratice din jurul lumii, lideri carismatici își denigrează oponenții politici, discreditează instituții și spun că conduc pentru binele poporului. Unii critici etichetează această abordare ca autoritară sau fascistă, și mulți cred că acești lideri se folosesc de emoții pentru a manipula și a înșela alegătorii. Indiferent dacă acest gen de politică e etic sau nu, e cu siguranță democratic, și este cunoscut sub numele de populism. Termenul populism este cunoscut din timpul Romei Antice și are rădăcini în cuvântul latin „populus”, care înseamnă „oamenii” Dar de atunci populism a fost folosit pentru a descrie zeci de mișcări politice, deseori cu obiective contraintuitive și câteodată contradictorii. Mișcările populiste s-au revoltat împotriva monarhiilor, monopolurilor, și împotriva unei mari varietăți de instituții puternice. E imposibil să acoperim toată istoria acestui termen aici. În schimb, ne concentrăm pe un tip specific de populism— cel ce descrie administrarea lui Papandreou și multe alte guverne din ultimii 70 de ani: populismul modern. Dar pentru a înțelege cum definesc politologii acest fenomen trebuie mai întâi să explorăm de ce apare. După cel de-al Doilea Război Mondial, multe țări au vrut să se distanțeze de ideologiile totalitare. Țările au căutat un nou sistem politic care prioritiza drepturile individuale și sociale, care viza consensul politic și care respecta regula legii. Ca rezultat, majoritatea țărilor vestice a adoptat o formă de guvernare îndelungată numită democrație liberală. În acest context, „liberal” nu se referă la niciun partid politic, ci mai degrabă la un tip de democrație care are trei componente esențiale. În primul rând, democrațiile liberale acceptă faptul că societatea este plină de multe diviziuni, deseori transversale ce generează conflicte. Apoi, trebuie ca multele facțiuni ale societății să caute o bază comună în acele diferențe. În cele din urmă, democrațiile liberale se bazează pe guvernarea legii și pe protecția drepturilor minorităților, așa cum se specifică în constituții și în statutele legale. Luate împreună, aceste idealuri propun că toleranța și instituțiile care ne protejează de intoleranță sunt piatra de bază a unei societăți democratice funcționale și diverse. Democrațiile liberale au ajutat la stabilizarea țărilor respective. Dar ca orice sistem de guvernare, democrațiile nu au rezolvat totul. Printre alte probleme, un decalaj economic din ce în ce mai mare a condus la comunități marginalizate care nu mai aveau încredere în bogații lor vecini și în liderii politici. În unele cazuri, corupția politică a afectat și mai mult încrederea publicului. Marile suspiciuni și resentimente privind acești politicieni i-au îndemnat pe cetățeni să caute un altfel de lider care ar schimba instituțiile înființate și care ar pune pe primul loc nevoile oamenilor. În multe feluri, această reacție subliniază democrația în acțiune: dacă majoritatea populației simte că interesele sale sunt slab reprezentate, ei pot alege lideri care să schimbe asta folosind sistemele democratice existente. Dar aici candidații populiști moderni pot afecta democrația. Populiștii moderni se identifică ca fiind întruchiparea „voinței oamenilor”, și pun aceste interese deasupra instituțiilor care protejează drepturile individuale și sociale. Populiștii moderni spun că aceste instituții sunt conduse de minorități care își servesc propriile interese, care vor să controleze vasta majoritate a oamenilor virtuoși obișnuiți. Ca rezultat, politica nu mai înseamnă dorința de compromis și consens prin instituții democratice tolerante. În schimb, acești lideri vor să răstoarne sistemul stricat. Asta înseamnă că acolo unde democrația liberală respectă instituțiile cum ar fi sălile de judecată, presa liberă și constituțiile naționale, populiștii moderni denigrează orice instituție care nu e de acord cu așa numita „voință comună.” Partidele populiste moderne au apărut în multe locuri, dar liderii acestor mișcări sunt extrem de similari. Sunt adesea persoane carismatice care se identifică ca întruchiparea „voinței poporului”. Ei fac promisiuni exorbitante susținătorilor lor, în timp ce spun că adversarii lor sunt trădători ce își subminează activ țara. Indiferent dacă acești politicieni sunt sinceri sau oportuniști manipulatori, dinamica pe care o dezlănțuiesc poate fi profund destabilizatoare pentru democrația liberală. Chiar și când liderii populiști moderni nu duc până la capăt cele mai extreme promisiuni, impactul lor asupra discursului politic, statutului de drept și a încrederii publice poate depăși perioada în care aceștia sunt la conducere.