Ce am învățat executând o pedeapsă pentru o infracțiune pe care nu am comis-o

În 2011, Teresa Njoroge a fost condamnată pentru o crimă financiară pe care nu a comis-o, fiind rezultatul unui lung șir de false acuzații, al încercărilor crescânde de luare de mită și al sistemului de justiție corupt din Kenya. Odată încarcerată, ea a descoperit că majoritatea femeilor și fetelor închise cu ea erau de asemenea victime ale aceluiași sistem „defect”, prinse într-o ușă turnantă a vieții între închisoare și în afara ei din cauza educației precare și lipsei de oportunități economice. Acum liberă și scoasă de sub acuzație de curțile de apel, Njoroge ne împărtășește cum le oferă femeilor din închisori abilitățile, instrumentele și sprijinul de care au nevoie pentru a rupe ciclul sărăciei și infracțiunilor și pentru a construi o viață mai bună.

Când am auzit acele porți

trântindu-se tare,

am știut că e adevărat.

Mă simt confuză.

Mă simt trădată.

Mă simt copleșită.

Redusă la tăcere.

Ce s-a întâmplat?

Cum au putut să mă trimită aici?

Nu e locul meu aici.

Cum au putut face o greșeală așa de mare

fără vreo repercusiune
asupra acțiunilor lor?

Văd grupuri mari de femei

în uniforme zdrențuite

înconjurate de ziduri și porți uriașe,

închise cu sârmă ghimpată,

și mă lovește o duhoare oribilă,

și mă întreb:

cum am ajuns

de la slujba din respectatul
sector financiar-bancar,

muncind atât de mult la școală,

la a fi închisă acum

în cel mai mare penitenciar

pentru femei din Kenya?

Prima mea noapte,

la închisoarea de maximă securitate
din Langata,

a fost cea mai dură.

În ianuarie 2009,

am fost informată că am executat
fără să știu o tranzacție frauduloasă

la banca unde lucram.

Am fost șocată, speriată și terifiată.

Îmi pierdeam cariera
pe care o iubeam cu pasiune.

Dar nu ăsta a fost cel mai rău lucru.

S-a înrăutățit mai mult decât
mi-aș fi putut imagina vreodată.

Am fost arestată,

acuzată în mod malițios

și urmărită penal.

Peste toate, absurditatea
a fost că ofițerul care m-a arestat

mi-a cerut să-i plătesc 10.000 de dolari

și cazul ar fi dispărut.

Am refuzat.

Doi ani și jumătate,

prin tribunale,

am luptat să-mi dovedesc nevinovăția.

Era peste tot în presă,

în ziare, la TV, la radio.

Au venit din nou după mine.

De data asta, spunându-mi:

„Dacă ne dai 50.000 de dolari,

sentința va fi în favoarea ta”,

indiferent de faptul că
nu exista nicio dovadă

că am făcut ceva greșit

în acuzațiile care mi se aduceau.

Îmi amintesc evenimentele

condamnării mele,

de acum șase ani,

ca și cum ar fost ieri.

Fața rece și impenetrabilă a judecătorului

când mi-a pronunțat sentința,

într-o friguroasă dimineață de joi,

pentru o infracțiune
pe care nu am comis-o.

Îmi amintesc că o țineam

pe frumoasa mea fiică de trei luni

pe care tocmai o botezasem Oma,

care în dialectul meu
înseamnă „adevăr și dreptate”,

fiindcă asta mi-a lipsit cel mai mult

în tot acest timp.

O îmbrăcasem în rochia ei mov preferată,

și era acolo, să mă însoțească

pentru a îndeplini pedeapsa de un an

după gratii.

Paznicii nu păreau sensibili
la trauma pe care

mi-o producea această experiență.

Demnitatea și umanitatea mea au dispărut

odată cu intrarea în închisoare.

A însemnat să fiu căutată
pentru contrabandă,

schimbată de hainele mele obișnuite

cu uniforma de închisoare,

forțată să mă ghemuiesc pe pământ,

o postură care, am învățat curând,

făcea parte din rutina

miilor de cercetări,

numărări,

care se desfășurau în fața mea.

Femeile mi-au spus:

„O să te obișnuiești cu locul ăsta.

Te vei acomoda.”

Nu mi se mai spunea
Teresa Njoroge.

Numărul 415/11 era noua mea identitate,

și curând am învățat că
la fel era cu celelalte femei

care împărțeau acest spațiu cu mine.

Și m-am adaptat la viața internă:

mâncarea din închisoare,

limbajul de închisoare,

viața de închisoare.

Cu siguranță că închisoarea
nu e o lume de poveste.

Ce nu am văzut venind spre mine

erau femeile și copiii

cu care am ispășit pedeapsa
și cu care am împărțit spațiul,

femei care fuseseră închise

pentru infracțiuni ale sistemului,

corupția care necesită un țap ispășitor,

un nevinovat,

astfel încât persoana responsabilă

să scape,

un sistem „defect” care-i defăimează
în mod constant pe cei vulnerabili,

cei mai săraci dintre noi,

oameni care nu-și pot permite
să achite o cauțiune

sau să dea mită.

Și am mers mai departe.

Ascultând poveste după poveste,

de la aceste aproape 700 de femei

în timpul acelui an în închisoare,

mi-am dat curând seama că nu delictele

le-au adus pe aceste femei
în închisoare,

majoritatea dintre ele

fiind departe de asta.

A început cu sistemul educațional,

care nu e oferit la aceeași calitate
tuturor în mod egal;

lipsa de oportunități economice

care le împinge pe aceste femei
la delicte meschine pentru supraviețuire;

sistemul de sănătate,

sistemul de justiție socială,

sistemul de justiție penală.

Dacă oricare din aceste femei,

care proveneau din medii sărace,

ar cădea printre crăpăturile

sistemului deja stricat,

fundul acestei prăpăstii e o închisoare,

punct.

Când am terminat de ispășit
pedeapsa de un an

la închisoarea de maximă securitate
din Langata,

eram ferm convinsă

să fiu parte din transformare,

să rezolv nedreptățile

la care am fost martoră,

asupra femeilor și fetelor

care erau prinse în ușa turnantă

a unei vieți în închisoare și în afara ei

din cauza sărăciei.

După eliberarea mea,

am înființat Clean Start.

Clean Start e o întreprindere socială

care caută să le dea acestor femei și fete

o a doua șansă.

Ceea ce facem
e să construim „poduri” pentru ele.

Mergem în închisori, le instruim,

le oferim abilități,
instrumente și sprijin

pentru a le ajuta să fie capabile
să-și schimbe mentalitatea.

comportamentul și atitudinea.

Construim de asemenea
„poduri” spre închisori

din sectorul corporatist -

indivizi, organizații

care vor fi parteneri Clean Start

pentru a ne ajuta să oferim
locuri de muncă,

locuri ce pot fi numite acasă,

slujbe, pregătire vocațională,

pentru aceste femei, fete,

băieți și bărbați,

în tranziția înapoi în societate.

Nu m-am gândit niciodată

că într-o zi

voi povesti

despre nedreptățile
care sunt atât de obișnuite

în sistemul de justiție penală,

dar iată-mă aici.

De fiecare dată când merg în închisoare,

mă simt un pic ca acasă,

dar este munca deficilă

de a îndeplini viziunea

care mă ține trează noaptea,

conectând distanța până în Louisiana,

care este considerată
capitala mondială a încarcerării,

purtând cu mine poveștile

a sute de femei

pe care le-am cunoscut în închisori,

dintre care unele
îmbrățișează a doua lor șansă,

și altele care încă sunt
pe acel „pod” din călătoria vieții.

Eu întruchipez un vers

al minunatei Maya Angelou.

„Eu vin ca una,

dar reprezint 10.000.”

(Aplauze)

Fiindcă povestea mea e singulară,

dar să ne imaginăm împreună

milioanele de oameni

ce se află în închisori azi,

care tânjesc după libertate.

La trei ani după condamnarea mea

și la doi ani de la eliberare,

curțile de apel au retras acuzațiile

că am făcut ceva greșit.

(Aplauze)

Tot cam atunci,

am fost binecuvântată cu fiul meu,

pe care l-am botezat Uhuru,

care în dialectul meu
înseamnă „libertate.”

(Aplauze)

Fiindcă am obținut în cele din urmă
libertatea

după care am tânjit atât.

Eu vin ca una,

dar reprezint 10.000,

încurajată de speranța

că mii dintre noi am venit împreună

să reformăm și să transformăm
sistemul de justiție penală,

încurajați că ne facem treaba

așa cum ar trebui să o facem.

Și haideți să o facem în continuare,

fără vreo justificare.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)