Când am auzit acele porți
trântindu-se tare,
am știut că e adevărat.
Mă simt confuză.
Mă simt trădată.
Mă simt copleșită.
Redusă la tăcere.
Ce s-a întâmplat?
Cum au putut să mă trimită aici?
Nu e locul meu aici.
Cum au putut face o greșeală așa de mare
fără vreo repercusiune
asupra acțiunilor lor?
Văd grupuri mari de femei
în uniforme zdrențuite
înconjurate de ziduri și porți uriașe,
închise cu sârmă ghimpată,
și mă lovește o duhoare oribilă,
și mă întreb:
cum am ajuns
de la slujba din respectatul
sector financiar-bancar,
muncind atât de mult la școală,
la a fi închisă acum
în cel mai mare penitenciar
pentru femei din Kenya?
Prima mea noapte,
la închisoarea de maximă securitate
din Langata,
a fost cea mai dură.
În ianuarie 2009,
am fost informată că am executat
fără să știu o tranzacție frauduloasă
la banca unde lucram.
Am fost șocată, speriată și terifiată.
Îmi pierdeam cariera
pe care o iubeam cu pasiune.
Dar nu ăsta a fost cel mai rău lucru.
S-a înrăutățit mai mult decât
mi-aș fi putut imagina vreodată.
Am fost arestată,
acuzată în mod malițios
și urmărită penal.
Peste toate, absurditatea
a fost că ofițerul care m-a arestat
mi-a cerut să-i plătesc 10.000 de dolari
și cazul ar fi dispărut.
Am refuzat.
Doi ani și jumătate,
prin tribunale,
am luptat să-mi dovedesc nevinovăția.
Era peste tot în presă,
în ziare, la TV, la radio.
Au venit din nou după mine.
De data asta, spunându-mi:
„Dacă ne dai 50.000 de dolari,
sentința va fi în favoarea ta”,
indiferent de faptul că
nu exista nicio dovadă
că am făcut ceva greșit
în acuzațiile care mi se aduceau.
Îmi amintesc evenimentele
condamnării mele,
de acum șase ani,
ca și cum ar fost ieri.
Fața rece și impenetrabilă a judecătorului
când mi-a pronunțat sentința,
într-o friguroasă dimineață de joi,
pentru o infracțiune
pe care nu am comis-o.
Îmi amintesc că o țineam
pe frumoasa mea fiică de trei luni
pe care tocmai o botezasem Oma,
care în dialectul meu
înseamnă „adevăr și dreptate”,
fiindcă asta mi-a lipsit cel mai mult
în tot acest timp.
O îmbrăcasem în rochia ei mov preferată,
și era acolo, să mă însoțească
pentru a îndeplini pedeapsa de un an
după gratii.
Paznicii nu păreau sensibili
la trauma pe care
mi-o producea această experiență.
Demnitatea și umanitatea mea au dispărut
odată cu intrarea în închisoare.
A însemnat să fiu căutată
pentru contrabandă,
schimbată de hainele mele obișnuite
cu uniforma de închisoare,
forțată să mă ghemuiesc pe pământ,
o postură care, am învățat curând,
făcea parte din rutina
miilor de cercetări,
numărări,
care se desfășurau în fața mea.
Femeile mi-au spus:
„O să te obișnuiești cu locul ăsta.
Te vei acomoda.”
Nu mi se mai spunea
Teresa Njoroge.
Numărul 415/11 era noua mea identitate,
și curând am învățat că
la fel era cu celelalte femei
care împărțeau acest spațiu cu mine.
Și m-am adaptat la viața internă:
mâncarea din închisoare,
limbajul de închisoare,
viața de închisoare.
Cu siguranță că închisoarea
nu e o lume de poveste.
Ce nu am văzut venind spre mine
erau femeile și copiii
cu care am ispășit pedeapsa
și cu care am împărțit spațiul,
femei care fuseseră închise
pentru infracțiuni ale sistemului,
corupția care necesită un țap ispășitor,
un nevinovat,
astfel încât persoana responsabilă
să scape,
un sistem „defect” care-i defăimează
în mod constant pe cei vulnerabili,
cei mai săraci dintre noi,
oameni care nu-și pot permite
să achite o cauțiune
sau să dea mită.
Și am mers mai departe.
Ascultând poveste după poveste,
de la aceste aproape 700 de femei
în timpul acelui an în închisoare,
mi-am dat curând seama că nu delictele
le-au adus pe aceste femei
în închisoare,
majoritatea dintre ele
fiind departe de asta.
A început cu sistemul educațional,
care nu e oferit la aceeași calitate
tuturor în mod egal;
lipsa de oportunități economice
care le împinge pe aceste femei
la delicte meschine pentru supraviețuire;
sistemul de sănătate,
sistemul de justiție socială,
sistemul de justiție penală.
Dacă oricare din aceste femei,
care proveneau din medii sărace,
ar cădea printre crăpăturile
sistemului deja stricat,
fundul acestei prăpăstii e o închisoare,
punct.
Când am terminat de ispășit
pedeapsa de un an
la închisoarea de maximă securitate
din Langata,
eram ferm convinsă
să fiu parte din transformare,
să rezolv nedreptățile
la care am fost martoră,
asupra femeilor și fetelor
care erau prinse în ușa turnantă
a unei vieți în închisoare și în afara ei
din cauza sărăciei.
După eliberarea mea,
am înființat Clean Start.
Clean Start e o întreprindere socială
care caută să le dea acestor femei și fete
o a doua șansă.
Ceea ce facem
e să construim „poduri” pentru ele.
Mergem în închisori, le instruim,
le oferim abilități,
instrumente și sprijin
pentru a le ajuta să fie capabile
să-și schimbe mentalitatea.
comportamentul și atitudinea.
Construim de asemenea
„poduri” spre închisori
din sectorul corporatist -
indivizi, organizații
care vor fi parteneri Clean Start
pentru a ne ajuta să oferim
locuri de muncă,
locuri ce pot fi numite acasă,
slujbe, pregătire vocațională,
pentru aceste femei, fete,
băieți și bărbați,
în tranziția înapoi în societate.
Nu m-am gândit niciodată
că într-o zi
voi povesti
despre nedreptățile
care sunt atât de obișnuite
în sistemul de justiție penală,
dar iată-mă aici.
De fiecare dată când merg în închisoare,
mă simt un pic ca acasă,
dar este munca deficilă
de a îndeplini viziunea
care mă ține trează noaptea,
conectând distanța până în Louisiana,
care este considerată
capitala mondială a încarcerării,
purtând cu mine poveștile
a sute de femei
pe care le-am cunoscut în închisori,
dintre care unele
îmbrățișează a doua lor șansă,
și altele care încă sunt
pe acel „pod” din călătoria vieții.
Eu întruchipez un vers
al minunatei Maya Angelou.
„Eu vin ca una,
dar reprezint 10.000.”
(Aplauze)
Fiindcă povestea mea e singulară,
dar să ne imaginăm împreună
milioanele de oameni
ce se află în închisori azi,
care tânjesc după libertate.
La trei ani după condamnarea mea
și la doi ani de la eliberare,
curțile de apel au retras acuzațiile
că am făcut ceva greșit.
(Aplauze)
Tot cam atunci,
am fost binecuvântată cu fiul meu,
pe care l-am botezat Uhuru,
care în dialectul meu
înseamnă „libertate.”
(Aplauze)
Fiindcă am obținut în cele din urmă
libertatea
după care am tânjit atât.
Eu vin ca una,
dar reprezint 10.000,
încurajată de speranța
că mii dintre noi am venit împreună
să reformăm și să transformăm
sistemul de justiție penală,
încurajați că ne facem treaba
așa cum ar trebui să o facem.
Și haideți să o facem în continuare,
fără vreo justificare.
Vă mulțumesc.
(Aplauze)