Cînd e un cuvînt „real”?

Am putea susține că termenii argotici precum „hangry”, „defriend” sau „adorkable” umplu goluri semantice importante ale limbii engleze, chiar dacă nu figurează în dicționar. Dar la urma urmei cine anume decide care cuvinte sînt lăsate să intre în fortăreața dicționarului? Anne Curzan, profesor de istorie a limbii, ne oferă o privire fermecătoare asupra oamenilor din spatele dicționarelor și asupra alegerilor pe care le fac ei necontenit.

Simt nevoia să încep prin a vă povesti

despre viața mea socială.

Știu, vi se poate părea că nu e relevant,

dar este.

Cînd mă prezint cuiva la petreceri

și spun că sînt profesor universitar
de engleză

specializat în lingvistică,

reacțiile sînt de două feluri.

Unii par înspăimîntați.
(Rîsete)

Îmi spun adesea ceva de genul:

„A! Trebuie să fiu atent cum vorbesc.

Sigur o să-mi găsiți toate greșelile.”

Apoi se opresc din vorbit. (Rîsete)

Și așteaptă să plec

să vorbesc cu altcineva.

În schimb ceilalți

se luminează

și-mi spun:

„Sînteți exact persoana
cu care vreau să vorbesc.”

După care îmi spun ce cred ei

că e în neregulă cu limba engleză.

(Rîsete)

Acum vreo două săptămîni eram la o serată

și bărbatul din dreapta mea

a început să-mi spună în ce feluri

se strică engleza din cauza internetului.

A amintit de Facebook și mi-a zis:

„Cum adică «to defriend» [«a desprieteni»]?
Ăsta chiar e un cuvînt real?”

Să ne oprim la întrebarea aceasta.

Ce face ca un cuvînt să fie real?

Atît comeseanul meu cît și eu

știm ce înseamnă „a desprieteni”.

Atunci cînd devine real

un cuvînt ca acesta?

Și apoi cine are autoritatea

de a decide oficial privitor la cuvinte?

Despre aceste întrebări
vreau să vorbesc azi.

Cred că majoritatea oamenilor,
cînd spun că un cuvînt nu e real,

vor să spună de fapt că nu apare

într-un dicționar standard.

De aici ajungem desigur la alte întrebări,

de exemplu, cine scrie dicționarele?

Înainte de a continua,

să lămurim ce rol joc eu în toate astea.

Eu nu scriu dicționare.

În schimb colectez cuvinte noi,

cam la fel ca autorii de dicționare.

Iar avantajul faptului că sînt un istoric

al limbii engleze

este că pot numi asta „cercetare”.

Cînd țin cursuri de istorie a limbii engleze

le cer studenților să mă învețe

două cuvinte argotice noi
înainte de a începe cursul.

De-a lungul anilor am învățat astfel

cîteva cuvinte de argou grozave,

între care „hangry”, care...

(Aplauze)

...care înseamnă că ești prost dispus sau furios

din cauză că ți-e foame,

și „adorkable”,

care înseamnă să fii adorabil

într-un mod oarecum caraghios.

Evident, niște cuvinte superbe

care umplu goluri mari din limba engleză.

(Rîsete)

Dar cît de reale sînt ele

dacă le folosim mai ales ca argou

și încă nu apar într-un dicționar?

Și cu asta să trecem la dicționare.

Am să vă rog să ridicați mîna.

Cîți consultați în mod regulat

un dicționar, tipărit sau pe internet?

Bun, se pare că aproape toți.

Acum a doua întrebare. Ridicați din nou mîna:

Cîți v-ați uitat măcar o dată

cine a scris dicționarul pe care îl folosiți?

Aha, deci mult mai puțini.

Pe undeva vă dați seama
că în spatele dicționarelor

se află niște mîini de om,

dar nu prea avem idee ale cui mîini.

Pe mine mă fascinează asta.

Pînă și cei mai exigenți oameni

nu prea sînt exigenți cu dicționarele,

nu fac distincție între ele

și nu prea își pun întrebări

despre cine le-a scris.

Gîndiți-vă doar la cum spunem:

„Caută-l în dicționar”,

ca și cum toate dicționarele

ar fi exact la fel.

La biblioteca din campus,

dacă mergeți în sala de lectură,

găsiți un dicționar mare, ediție completă,

așezat deschis pe un piedestal,
într-un loc de onoare și respect,

ca să stai în picioare în fața lui

și să obții răspunsuri.

Să nu mă înțelegeți greșit.

Dicționarele sînt resurse nemaipomenite.

Dar sînt omenești

și nu sînt eterne.

Ca profesor sînt uimită

că le cerem studenților să pună la îndoială

orice text, orice site de internet,

dar nu și dicționarele,

ca și cum n-ar fi făcute de niște autori,

ci venite de nicăieri să ne spună nouă

ce înseamnă cu adevărat cuvintele.

De fapt, dacă îi întrebați pe autorii dicționarelor,

vă vor spune

că se străduiesc să țină pasul cu noi,

pe măsură ce schimbăm limba.

Ei se uită la ce spunem și ce scriem

și încearcă să-și dea seama

care cuvinte vor supraviețui și care nu.

Sînt nevoiți să riște,

fiindcă vor să fie un vîrf de lance

și să depisteze cuvintele care vor rămîne,

cum e „LOL” [„mor de rîs”],

dar nu vor să dea curs unei mode trecătoare

și să includă cuvinte care vor dispărea.

Cred că în clipa asta ei stau cu ochii

pe „YOLO” („trăiești doar o dată”).

Mă întîlnesc uneori cu autori de dicționare

și v-ar putea surprinde

unul din locurile unde ne întîlnim.

În fiecare an în ianuarie

ne adunăm la Societatea Americană de Dialectologie,

unde printre alte activități

votăm cuvîntul anului.

Participă vreo 200-300 de persoane,

între care și lingviști celebri din SUA.

Ca să vă faceți o idee, adunarea are loc

imediat înainte de cocktail.

Oricine vine poate vota.

Regula cea mai importantă

este că poți vota numai cu o mînă.

Pînă acum au cîștigat cuvinte ca

„tweet” în 2009

și „hashtag” în 2012.

„Chad” [„perforație”] a fost
cuvîntul anului 2000,

că doar cine știa ce e un „chad”
înainte de anul electoral 2000,

iar în 2002 „WMD” [„armă de distrugere în masă”].

Avem și alte categorii în care votăm.

Favorita mea este

cel mai creativ cuvînt al anului.

La categoria asta a cîștigat, de exemplu,

„recombobulation area”
[„zona de recombobulare”].

E în aeroportul din Milwaukee,
după controlul de securitate,

unde poți să te „recombobulezi”.

(Rîsete)

Poți să-ți închei cureaua

și să-ți pui laptopul înapoi în geantă.

Apoi cuvîntul care mie mi-a plăcut
cel mai mult aici,

și anume „multi-slacking” [„multi-lene”].

(Rîsete)

„Multi-slacking” înseamnă

să-ți deschizi multe ferestre pe monitor

ca să dai impresia că muncești,

cînd tu de fapt tai frunză la cîini pe internet.

(Rîsete) (Aplauze)

Vor supraviețui toate aceste cuvinte?
Nici vorbă.

Am făcut și alegeri discutabile.

De exemplu în 2006

cînd cuvîntul anului a fost „Plutoed”
[„plutonizat”],

adică retrogradat.

(Rîsete)

Dar dintre cuvintele cîștigătoare

unele par azi cu totul banale,

de exemplu „app”

sau prefixul „e-”

sau „google” ca verb.

Cu cîteva săptămîni înainte de votul nostru

Universitatea de Stat din Lake Superior

a publicat o listă de cuvinte interzise ale anului.

Surprinzător este că

există o suprapunere substanțială

între lista lor și lista noastră de candidate

pentru cuvîntul anului.

Iar asta pentru că observăm același lucru.

Observăm cuvinte care încep să iasă în evidență.

De fapt e o chestiune de atitudine.

Te deranjează modele trecătoare
și schimbările din limbă?

Sau ți se par amuzante, interesante

și demne de cercetat

ca parte a limbii vii?

Lista universității din Lake Superior

continuă o lungă tradiție a limbii engleze

de critici la adresa cuvintelor noi.

Uite, în 1875 Dean Henry Alford

era foarte îngrijorat că „desirability” [„dezirabilitate”]

e un cuvînt groaznic.

În 1760 Benjamin Franklin

îi scria lui David Hume

că „to colonize” [„a coloniza”] e un cuvînt rău.

De-a lungul anilor unii s-au îngrijorat

și de pronunțiile noi.

În 1855 pe Samuel Rogers

îl nelinișteau unele pronunții la modă

care i se păreau dezgustătoare.

Zicea: „Pronunția «cóntemplate» e suficient de rea,

dar «bálcony» îmi întoarce stomacul pe dos.”

(Rîsete)

Cuvîntul „balcony” [„balcon”] vine din italiană

și se pronunța „balcóny”.

Astfel de critici ni se par azi desuete,

dacă nu cumva chiar încîntăflețe...
(Rîsete)

...dar treaba e că și azi

ni se înfierbîntă spiritul
la schimbările din limbă.

Am în birou un dosar întreg

cu articole de ziar

care se arată preocupate de cuvinte nelegitime,

care n-ar fi trebuit incluse în dicționar,

de exemplu „LOL”,

cînd a intrat în Oxford English Dictionary,

și „defriend” [„a desprieteni”],

cînd a fost inclus în Oxford American Dictionary.

Sau articole în care se arată îngrijorarea

față de „invite” ca substantiv [„invitație”]

sau „impact” ca verb [„a avea impact”],

fiindcă numai dinții se pot impacta,

iar „incentivize” [„a stimula”] se spune

că e o „gîngăveală primitivă de birocrat”.

Autorii dicționarelor nu ignoră

aceste atitudini față de limbă.

Ei încearcă să ne avertizeze despre cuvintele

considerate argotice sau familiare

sau vulgare, de obicei prin etichete de uz.

Dar se află într-o poziție dificilă,

pentru că încearcă să descrie ce facem noi

și știu că noi adesea apelăm la dicționare

ca să aflăm cum trebuie să folosim cuvintele

bine sau adecvat.

Ca reacție, dicționarele American Heritage

recurg la note de uz.

Notele de uz apar mai ales la cuvintele

care prezintă o problemă.

Una din problemele posibile ale cuvintelor

este că își schimbă înțelesul.

Dar notele de uz implică niște decizii foarte umane,

iar noi, utilizatorii de dicționare,

nu conștientizăm aceste decizii umane

pe cît ar trebui.

Pentru mai multă claritate

vă voi da un exemplu. Dar mai întîi

vreau să vă explic de ce probleme

se lovesc autorii de dicționare
în notele de uz.

Gîndiți-vă la cuvîntul „peruse”

și la cum îl folosiți.

Bănuiesc că pentru mulți dintre dumneavoastră

el înseamnă „a parcurge în grabă, a frunzări”.

Unii poate chiar vă gîndiți
la mersul printr-un magazin

unde vă uitați în treacăt la rafturi

sau așa ceva.

Ați fi surprinși să aflați

că în majoritatea dicționarelor standard

prima definiție este „a citi cu grijă”

sau „a examina în detaliu”.

American Heritage a pus asta la prima definiție.

Apoi, la definiția 2, au pus „a parcurge în grabă”

și lîngă ea au scris „problemă de uz”.

(Rîsete)

Apoi au adăugat o notă de uz,

la care merită să vă uitați.

Iată nota de uz:

„«Peruse» are de mult timp sensul «a citi atent».

Dar adesea e folosit

cu sensul mai larg „a citi”.

Schimbarea suplimentară de sens
spre „a citi în grabă, a frunzări”

a fost îndelung considerată o greșeală,

dar sondajul nostru sugerează că noul sens

devine oarecum acceptabil.

Despre fraza «Am avut doar o clipă

să frunzăresc [peruse] manualul în viteză»

66% din membrii comisiei de uz

au spus în 1988 că e inacceptabilă,

58% în 1999

și 48% în 2011.”

Aha! Comisia de uz!

Virtuosul colectiv de autorități lingvistice,

care în chestiunea aceasta
devine tot mai indulgent.

În clipa asta sper că deja v-ați întrebat:

„Ia stai, dar cine face parte din comisia de uz?

Și ce trebuie să fac eu cu declarațiile lor?”

Dacă vă uitați la primele pagini

din dicționarele American Heritage,

puteți găsi chiar numele

persoanelor din comisia de uz.

Dar cine se uită la primele pagini
din dicționare?

Comisia de uz este alcătuită
din circa 200 de persoane.

Printre ei sînt membri ai academiilor

jurnaliști, scriitori,

un judecător de la Curtea Supremă

și cîțiva lingviști.

Începînd cu 2005 sînt și eu pe listă.

(Aplauze)

Iată cum vă putem fi de folos.

Vă putem da o idee

despre multitudinea de opinii
privind uzul contestat.

Asta este și asta trebuie să fie
limita autorității noastre.

Nu sîntem o academie a limbii.

Cam o dată pe an primesc un chestionar

în care sînt întrebată dacă noile utilizări,

noile pronunții, noile sensuri sînt acceptabile.

Iată cum procedez eu
pentru a răspunde la chestionar.

Ascult ce spun și scriu ceilalți.

Nu-mi ascult propriile simpatii

și antipatii legate de limba engleză.

Ca să fiu sinceră,

mie nu-mi place cuvîntul
„impactful” [„care are efect”].

Dar asta n-are nici în clin, nici în mînecă

cu faptul că „impactful”
devine tot mai obișnuit

și mai acceptabil în limba scrisă.

Datoria mea este să mă uit la uz,

iar asta înseamnă de obicei să consult

baze de date online, cum e Google Books.

Și dacă vă uitați la Google Books
și căutați „impactful”

iată ce găsiți.

Se pare deci că „impactful”

se dovedește util

pentru un anumit număr de autori

și a devenit tot mai util

în ultimii 20 de ani.

Da, vor exista schimbări în limbă

care nu ne vor plăcea tuturor.

Vor fi schimbări la care vom zice

„Pe bune?

Chiar trebuie limba să se schimbe
în direcția asta?”

Ce spun eu este că

nu trebuie să ne grăbim

în a stabili că schimbarea respectivă e oribilă,

nu trebuie să le impunem

și altora simpatiile și antipatiile noastre
față de cuvinte

și trebuie să fim foarte prudenți

în a crede că limba engleză e în pericol.

Nu este. E bogată și viguroasă

și plină de creativitatea vorbitorilor ei.

În retrospectivă ni se pare fascinant

că „nice” [„plăcut”] a însemnat cîndva „prost”

sau că „a decima”

a însemnat odată „a ucide un om din fiecare 10”.

(Rîsete)

Ni se pare că Benjamin Franklin era naiv

cînd îl neliniștea verbul „notice” [„a observa”].

Dar știți ceva?

Și noi vom fi considerați naivi peste 100 de ani

că ne facem griji pentru „impact” ca verb

sau „invite” ca substantiv.

Limba nu se va schimba atît de repede

încît să nu putem ține pasul.

Nu așa funcționează limba.

În schimb sper că veți reuși

să nu considerați că schimbările
sînt îngrijorătoare

ci plăcute și fascinante,

așa cum le consideră autorii de dicționare.

Sper că vă veți bucura să participați

la creativitatea care ne regenerează
permanent limba

și-i păstrează vigoarea.

Atunci cum intră un cuvînt într-un dicționar?

Intră pentru că îl folosim

și continuăm să-l folosim.

Iar autorii de dicționare sînt atenți la noi.

Poate vă gîndiți: „Dar atunci
înseamnă că noi toți decidem

ce înseamnă cuvintele.”

Iar eu vă spun: „Da, noi decidem.

Noi am decis dintotdeauna.”

Dicționarele sînt surse minunate
de îndrumare și informare,

dar nu există nici o autoritate
obiectivă a dicționarelor

care să fie arbitrul ultim
al sensurilor cuvintelor.

Dacă o comunitate de vorbitori
folosește un cuvînt

și știe ce înseamnă, e un cuvînt real.

Cuvîntul acela poate fi argotic,

poate fi familiar,

poate fi un cuvînt care ni se pare

ilogic sau inutil.

Dar cuvîntul acela pe care îl folosim,

cuvîntul acela este real.

Mulțumesc.

(Aplauze)