Simt nevoia să încep prin a vă povesti
despre viața mea socială.
Știu, vi se poate părea că nu e relevant,
dar este.
Cînd mă prezint cuiva la petreceri
și spun că sînt profesor universitar
de engleză
specializat în lingvistică,
reacțiile sînt de două feluri.
Unii par înspăimîntați.
(Rîsete)
Îmi spun adesea ceva de genul:
„A! Trebuie să fiu atent cum vorbesc.
Sigur o să-mi găsiți toate greșelile.”
Apoi se opresc din vorbit. (Rîsete)
Și așteaptă să plec
să vorbesc cu altcineva.
În schimb ceilalți
se luminează
și-mi spun:
„Sînteți exact persoana
cu care vreau să vorbesc.”
După care îmi spun ce cred ei
că e în neregulă cu limba engleză.
(Rîsete)
Acum vreo două săptămîni eram la o serată
și bărbatul din dreapta mea
a început să-mi spună în ce feluri
se strică engleza din cauza internetului.
A amintit de Facebook și mi-a zis:
„Cum adică «to defriend» [«a desprieteni»]?
Ăsta chiar e un cuvînt real?”
Să ne oprim la întrebarea aceasta.
Ce face ca un cuvînt să fie real?
Atît comeseanul meu cît și eu
știm ce înseamnă „a desprieteni”.
Atunci cînd devine real
un cuvînt ca acesta?
Și apoi cine are autoritatea
de a decide oficial privitor la cuvinte?
Despre aceste întrebări
vreau să vorbesc azi.
Cred că majoritatea oamenilor,
cînd spun că un cuvînt nu e real,
vor să spună de fapt că nu apare
într-un dicționar standard.
De aici ajungem desigur la alte întrebări,
de exemplu, cine scrie dicționarele?
Înainte de a continua,
să lămurim ce rol joc eu în toate astea.
Eu nu scriu dicționare.
În schimb colectez cuvinte noi,
cam la fel ca autorii de dicționare.
Iar avantajul faptului că sînt un istoric
al limbii engleze
este că pot numi asta „cercetare”.
Cînd țin cursuri de istorie a limbii engleze
le cer studenților să mă învețe
două cuvinte argotice noi
înainte de a începe cursul.
De-a lungul anilor am învățat astfel
cîteva cuvinte de argou grozave,
între care „hangry”, care...
(Aplauze)
...care înseamnă că ești prost dispus sau furios
din cauză că ți-e foame,
și „adorkable”,
care înseamnă să fii adorabil
într-un mod oarecum caraghios.
Evident, niște cuvinte superbe
care umplu goluri mari din limba engleză.
(Rîsete)
Dar cît de reale sînt ele
dacă le folosim mai ales ca argou
și încă nu apar într-un dicționar?
Și cu asta să trecem la dicționare.
Am să vă rog să ridicați mîna.
Cîți consultați în mod regulat
un dicționar, tipărit sau pe internet?
Bun, se pare că aproape toți.
Acum a doua întrebare. Ridicați din nou mîna:
Cîți v-ați uitat măcar o dată
cine a scris dicționarul pe care îl folosiți?
Aha, deci mult mai puțini.
Pe undeva vă dați seama
că în spatele dicționarelor
se află niște mîini de om,
dar nu prea avem idee ale cui mîini.
Pe mine mă fascinează asta.
Pînă și cei mai exigenți oameni
nu prea sînt exigenți cu dicționarele,
nu fac distincție între ele
și nu prea își pun întrebări
despre cine le-a scris.
Gîndiți-vă doar la cum spunem:
„Caută-l în dicționar”,
ca și cum toate dicționarele
ar fi exact la fel.
La biblioteca din campus,
dacă mergeți în sala de lectură,
găsiți un dicționar mare, ediție completă,
așezat deschis pe un piedestal,
într-un loc de onoare și respect,
ca să stai în picioare în fața lui
și să obții răspunsuri.
Să nu mă înțelegeți greșit.
Dicționarele sînt resurse nemaipomenite.
Dar sînt omenești
și nu sînt eterne.
Ca profesor sînt uimită
că le cerem studenților să pună la îndoială
orice text, orice site de internet,
dar nu și dicționarele,
ca și cum n-ar fi făcute de niște autori,
ci venite de nicăieri să ne spună nouă
ce înseamnă cu adevărat cuvintele.
De fapt, dacă îi întrebați pe autorii dicționarelor,
vă vor spune
că se străduiesc să țină pasul cu noi,
pe măsură ce schimbăm limba.
Ei se uită la ce spunem și ce scriem
și încearcă să-și dea seama
care cuvinte vor supraviețui și care nu.
Sînt nevoiți să riște,
fiindcă vor să fie un vîrf de lance
și să depisteze cuvintele care vor rămîne,
cum e „LOL” [„mor de rîs”],
dar nu vor să dea curs unei mode trecătoare
și să includă cuvinte care vor dispărea.
Cred că în clipa asta ei stau cu ochii
pe „YOLO” („trăiești doar o dată”).
Mă întîlnesc uneori cu autori de dicționare
și v-ar putea surprinde
unul din locurile unde ne întîlnim.
În fiecare an în ianuarie
ne adunăm la Societatea Americană de Dialectologie,
unde printre alte activități
votăm cuvîntul anului.
Participă vreo 200-300 de persoane,
între care și lingviști celebri din SUA.
Ca să vă faceți o idee, adunarea are loc
imediat înainte de cocktail.
Oricine vine poate vota.
Regula cea mai importantă
este că poți vota numai cu o mînă.
Pînă acum au cîștigat cuvinte ca
„tweet” în 2009
și „hashtag” în 2012.
„Chad” [„perforație”] a fost
cuvîntul anului 2000,
că doar cine știa ce e un „chad”
înainte de anul electoral 2000,
iar în 2002 „WMD” [„armă de distrugere în masă”].
Avem și alte categorii în care votăm.
Favorita mea este
cel mai creativ cuvînt al anului.
La categoria asta a cîștigat, de exemplu,
„recombobulation area”
[„zona de recombobulare”].
E în aeroportul din Milwaukee,
după controlul de securitate,
unde poți să te „recombobulezi”.
(Rîsete)
Poți să-ți închei cureaua
și să-ți pui laptopul înapoi în geantă.
Apoi cuvîntul care mie mi-a plăcut
cel mai mult aici,
și anume „multi-slacking” [„multi-lene”].
(Rîsete)
„Multi-slacking” înseamnă
să-ți deschizi multe ferestre pe monitor
ca să dai impresia că muncești,
cînd tu de fapt tai frunză la cîini pe internet.
(Rîsete) (Aplauze)
Vor supraviețui toate aceste cuvinte?
Nici vorbă.
Am făcut și alegeri discutabile.
De exemplu în 2006
cînd cuvîntul anului a fost „Plutoed”
[„plutonizat”],
adică retrogradat.
(Rîsete)
Dar dintre cuvintele cîștigătoare
unele par azi cu totul banale,
de exemplu „app”
sau prefixul „e-”
sau „google” ca verb.
Cu cîteva săptămîni înainte de votul nostru
Universitatea de Stat din Lake Superior
a publicat o listă de cuvinte interzise ale anului.
Surprinzător este că
există o suprapunere substanțială
între lista lor și lista noastră de candidate
pentru cuvîntul anului.
Iar asta pentru că observăm același lucru.
Observăm cuvinte care încep să iasă în evidență.
De fapt e o chestiune de atitudine.
Te deranjează modele trecătoare
și schimbările din limbă?
Sau ți se par amuzante, interesante
și demne de cercetat
ca parte a limbii vii?
Lista universității din Lake Superior
continuă o lungă tradiție a limbii engleze
de critici la adresa cuvintelor noi.
Uite, în 1875 Dean Henry Alford
era foarte îngrijorat că „desirability” [„dezirabilitate”]
e un cuvînt groaznic.
În 1760 Benjamin Franklin
îi scria lui David Hume
că „to colonize” [„a coloniza”] e un cuvînt rău.
De-a lungul anilor unii s-au îngrijorat
și de pronunțiile noi.
În 1855 pe Samuel Rogers
îl nelinișteau unele pronunții la modă
care i se păreau dezgustătoare.
Zicea: „Pronunția «cóntemplate» e suficient de rea,
dar «bálcony» îmi întoarce stomacul pe dos.”
(Rîsete)
Cuvîntul „balcony” [„balcon”] vine din italiană
și se pronunța „balcóny”.
Astfel de critici ni se par azi desuete,
dacă nu cumva chiar încîntăflețe...
(Rîsete)
...dar treaba e că și azi
ni se înfierbîntă spiritul
la schimbările din limbă.
Am în birou un dosar întreg
cu articole de ziar
care se arată preocupate de cuvinte nelegitime,
care n-ar fi trebuit incluse în dicționar,
de exemplu „LOL”,
cînd a intrat în Oxford English Dictionary,
și „defriend” [„a desprieteni”],
cînd a fost inclus în Oxford American Dictionary.
Sau articole în care se arată îngrijorarea
față de „invite” ca substantiv [„invitație”]
sau „impact” ca verb [„a avea impact”],
fiindcă numai dinții se pot impacta,
iar „incentivize” [„a stimula”] se spune
că e o „gîngăveală primitivă de birocrat”.
Autorii dicționarelor nu ignoră
aceste atitudini față de limbă.
Ei încearcă să ne avertizeze despre cuvintele
considerate argotice sau familiare
sau vulgare, de obicei prin etichete de uz.
Dar se află într-o poziție dificilă,
pentru că încearcă să descrie ce facem noi
și știu că noi adesea apelăm la dicționare
ca să aflăm cum trebuie să folosim cuvintele
bine sau adecvat.
Ca reacție, dicționarele American Heritage
recurg la note de uz.
Notele de uz apar mai ales la cuvintele
care prezintă o problemă.
Una din problemele posibile ale cuvintelor
este că își schimbă înțelesul.
Dar notele de uz implică niște decizii foarte umane,
iar noi, utilizatorii de dicționare,
nu conștientizăm aceste decizii umane
pe cît ar trebui.
Pentru mai multă claritate
vă voi da un exemplu. Dar mai întîi
vreau să vă explic de ce probleme
se lovesc autorii de dicționare
în notele de uz.
Gîndiți-vă la cuvîntul „peruse”
și la cum îl folosiți.
Bănuiesc că pentru mulți dintre dumneavoastră
el înseamnă „a parcurge în grabă, a frunzări”.
Unii poate chiar vă gîndiți
la mersul printr-un magazin
unde vă uitați în treacăt la rafturi
sau așa ceva.
Ați fi surprinși să aflați
că în majoritatea dicționarelor standard
prima definiție este „a citi cu grijă”
sau „a examina în detaliu”.
American Heritage a pus asta la prima definiție.
Apoi, la definiția 2, au pus „a parcurge în grabă”
și lîngă ea au scris „problemă de uz”.
(Rîsete)
Apoi au adăugat o notă de uz,
la care merită să vă uitați.
Iată nota de uz:
„«Peruse» are de mult timp sensul «a citi atent».
Dar adesea e folosit
cu sensul mai larg „a citi”.
Schimbarea suplimentară de sens
spre „a citi în grabă, a frunzări”
a fost îndelung considerată o greșeală,
dar sondajul nostru sugerează că noul sens
devine oarecum acceptabil.
Despre fraza «Am avut doar o clipă
să frunzăresc [peruse] manualul în viteză»
66% din membrii comisiei de uz
au spus în 1988 că e inacceptabilă,
58% în 1999
și 48% în 2011.”
Aha! Comisia de uz!
Virtuosul colectiv de autorități lingvistice,
care în chestiunea aceasta
devine tot mai indulgent.
În clipa asta sper că deja v-ați întrebat:
„Ia stai, dar cine face parte din comisia de uz?
Și ce trebuie să fac eu cu declarațiile lor?”
Dacă vă uitați la primele pagini
din dicționarele American Heritage,
puteți găsi chiar numele
persoanelor din comisia de uz.
Dar cine se uită la primele pagini
din dicționare?
Comisia de uz este alcătuită
din circa 200 de persoane.
Printre ei sînt membri ai academiilor
jurnaliști, scriitori,
un judecător de la Curtea Supremă
și cîțiva lingviști.
Începînd cu 2005 sînt și eu pe listă.
(Aplauze)
Iată cum vă putem fi de folos.
Vă putem da o idee
despre multitudinea de opinii
privind uzul contestat.
Asta este și asta trebuie să fie
limita autorității noastre.
Nu sîntem o academie a limbii.
Cam o dată pe an primesc un chestionar
în care sînt întrebată dacă noile utilizări,
noile pronunții, noile sensuri sînt acceptabile.
Iată cum procedez eu
pentru a răspunde la chestionar.
Ascult ce spun și scriu ceilalți.
Nu-mi ascult propriile simpatii
și antipatii legate de limba engleză.
Ca să fiu sinceră,
mie nu-mi place cuvîntul
„impactful” [„care are efect”].
Dar asta n-are nici în clin, nici în mînecă
cu faptul că „impactful”
devine tot mai obișnuit
și mai acceptabil în limba scrisă.
Datoria mea este să mă uit la uz,
iar asta înseamnă de obicei să consult
baze de date online, cum e Google Books.
Și dacă vă uitați la Google Books
și căutați „impactful”
iată ce găsiți.
Se pare deci că „impactful”
se dovedește util
pentru un anumit număr de autori
și a devenit tot mai util
în ultimii 20 de ani.
Da, vor exista schimbări în limbă
care nu ne vor plăcea tuturor.
Vor fi schimbări la care vom zice
„Pe bune?
Chiar trebuie limba să se schimbe
în direcția asta?”
Ce spun eu este că
nu trebuie să ne grăbim
în a stabili că schimbarea respectivă e oribilă,
nu trebuie să le impunem
și altora simpatiile și antipatiile noastre
față de cuvinte
și trebuie să fim foarte prudenți
în a crede că limba engleză e în pericol.
Nu este. E bogată și viguroasă
și plină de creativitatea vorbitorilor ei.
În retrospectivă ni se pare fascinant
că „nice” [„plăcut”] a însemnat cîndva „prost”
sau că „a decima”
a însemnat odată „a ucide un om din fiecare 10”.
(Rîsete)
Ni se pare că Benjamin Franklin era naiv
cînd îl neliniștea verbul „notice” [„a observa”].
Dar știți ceva?
Și noi vom fi considerați naivi peste 100 de ani
că ne facem griji pentru „impact” ca verb
sau „invite” ca substantiv.
Limba nu se va schimba atît de repede
încît să nu putem ține pasul.
Nu așa funcționează limba.
În schimb sper că veți reuși
să nu considerați că schimbările
sînt îngrijorătoare
ci plăcute și fascinante,
așa cum le consideră autorii de dicționare.
Sper că vă veți bucura să participați
la creativitatea care ne regenerează
permanent limba
și-i păstrează vigoarea.
Atunci cum intră un cuvînt într-un dicționar?
Intră pentru că îl folosim
și continuăm să-l folosim.
Iar autorii de dicționare sînt atenți la noi.
Poate vă gîndiți: „Dar atunci
înseamnă că noi toți decidem
ce înseamnă cuvintele.”
Iar eu vă spun: „Da, noi decidem.
Noi am decis dintotdeauna.”
Dicționarele sînt surse minunate
de îndrumare și informare,
dar nu există nici o autoritate
obiectivă a dicționarelor
care să fie arbitrul ultim
al sensurilor cuvintelor.
Dacă o comunitate de vorbitori
folosește un cuvînt
și știe ce înseamnă, e un cuvînt real.
Cuvîntul acela poate fi argotic,
poate fi familiar,
poate fi un cuvînt care ni se pare
ilogic sau inutil.
Dar cuvîntul acela pe care îl folosim,
cuvîntul acela este real.
Mulțumesc.
(Aplauze)