Simt nevoia să încep prin a vă povesti despre viața mea socială. Știu, vi se poate părea că nu e relevant, dar este. Cînd mă prezint cuiva la petreceri și spun că sînt profesor universitar de engleză specializat în lingvistică, reacțiile sînt de două feluri. Unii par înspăimîntați. (Rîsete) Îmi spun adesea ceva de genul: „A! Trebuie să fiu atent cum vorbesc. Sigur o să-mi găsiți toate greșelile.” Apoi se opresc din vorbit. (Rîsete) Și așteaptă să plec să vorbesc cu altcineva. În schimb ceilalți se luminează și-mi spun: „Sînteți exact persoana cu care vreau să vorbesc.” După care îmi spun ce cred ei că e în neregulă cu limba engleză. (Rîsete) Acum vreo două săptămîni eram la o serată și bărbatul din dreapta mea a început să-mi spună în ce feluri se strică engleza din cauza internetului. A amintit de Facebook și mi-a zis: „Cum adică «to defriend» [«a desprieteni»]? Ăsta chiar e un cuvînt real?” Să ne oprim la întrebarea aceasta. Ce face ca un cuvînt să fie real? Atît comeseanul meu cît și eu știm ce înseamnă „a desprieteni”. Atunci cînd devine real un cuvînt ca acesta? Și apoi cine are autoritatea de a decide oficial privitor la cuvinte? Despre aceste întrebări vreau să vorbesc azi. Cred că majoritatea oamenilor, cînd spun că un cuvînt nu e real, vor să spună de fapt că nu apare într-un dicționar standard. De aici ajungem desigur la alte întrebări, de exemplu, cine scrie dicționarele? Înainte de a continua, să lămurim ce rol joc eu în toate astea. Eu nu scriu dicționare. În schimb colectez cuvinte noi, cam la fel ca autorii de dicționare. Iar avantajul faptului că sînt un istoric al limbii engleze este că pot numi asta „cercetare”. Cînd țin cursuri de istorie a limbii engleze le cer studenților să mă învețe două cuvinte argotice noi înainte de a începe cursul. De-a lungul anilor am învățat astfel cîteva cuvinte de argou grozave, între care „hangry”, care... (Aplauze) ...care înseamnă că ești prost dispus sau furios din cauză că ți-e foame, și „adorkable”, care înseamnă să fii adorabil într-un mod oarecum caraghios. Evident, niște cuvinte superbe care umplu goluri mari din limba engleză. (Rîsete) Dar cît de reale sînt ele dacă le folosim mai ales ca argou și încă nu apar într-un dicționar? Și cu asta să trecem la dicționare. Am să vă rog să ridicați mîna. Cîți consultați în mod regulat un dicționar, tipărit sau pe internet? Bun, se pare că aproape toți. Acum a doua întrebare. Ridicați din nou mîna: Cîți v-ați uitat măcar o dată cine a scris dicționarul pe care îl folosiți? Aha, deci mult mai puțini. Pe undeva vă dați seama că în spatele dicționarelor se află niște mîini de om, dar nu prea avem idee ale cui mîini. Pe mine mă fascinează asta. Pînă și cei mai exigenți oameni nu prea sînt exigenți cu dicționarele, nu fac distincție între ele și nu prea își pun întrebări despre cine le-a scris. Gîndiți-vă doar la cum spunem: „Caută-l în dicționar”, ca și cum toate dicționarele ar fi exact la fel. La biblioteca din campus, dacă mergeți în sala de lectură, găsiți un dicționar mare, ediție completă, așezat deschis pe un piedestal, într-un loc de onoare și respect, ca să stai în picioare în fața lui și să obții răspunsuri. Să nu mă înțelegeți greșit. Dicționarele sînt resurse nemaipomenite. Dar sînt omenești și nu sînt eterne. Ca profesor sînt uimită că le cerem studenților să pună la îndoială orice text, orice site de internet, dar nu și dicționarele, ca și cum n-ar fi făcute de niște autori, ci venite de nicăieri să ne spună nouă ce înseamnă cu adevărat cuvintele. De fapt, dacă îi întrebați pe autorii dicționarelor, vă vor spune că se străduiesc să țină pasul cu noi, pe măsură ce schimbăm limba. Ei se uită la ce spunem și ce scriem și încearcă să-și dea seama care cuvinte vor supraviețui și care nu. Sînt nevoiți să riște, fiindcă vor să fie un vîrf de lance și să depisteze cuvintele care vor rămîne, cum e „LOL” [„mor de rîs”], dar nu vor să dea curs unei mode trecătoare și să includă cuvinte care vor dispărea. Cred că în clipa asta ei stau cu ochii pe „YOLO” („trăiești doar o dată”). Mă întîlnesc uneori cu autori de dicționare și v-ar putea surprinde unul din locurile unde ne întîlnim. În fiecare an în ianuarie ne adunăm la Societatea Americană de Dialectologie, unde printre alte activități votăm cuvîntul anului. Participă vreo 200-300 de persoane, între care și lingviști celebri din SUA. Ca să vă faceți o idee, adunarea are loc imediat înainte de cocktail. Oricine vine poate vota. Regula cea mai importantă este că poți vota numai cu o mînă. Pînă acum au cîștigat cuvinte ca „tweet” în 2009 și „hashtag” în 2012. „Chad” [„perforație”] a fost cuvîntul anului 2000, că doar cine știa ce e un „chad” înainte de anul electoral 2000, iar în 2002 „WMD” [„armă de distrugere în masă”]. Avem și alte categorii în care votăm. Favorita mea este cel mai creativ cuvînt al anului. La categoria asta a cîștigat, de exemplu, „recombobulation area” [„zona de recombobulare”]. E în aeroportul din Milwaukee, după controlul de securitate, unde poți să te „recombobulezi”. (Rîsete) Poți să-ți închei cureaua și să-ți pui laptopul înapoi în geantă. Apoi cuvîntul care mie mi-a plăcut cel mai mult aici, și anume „multi-slacking” [„multi-lene”]. (Rîsete) „Multi-slacking” înseamnă să-ți deschizi multe ferestre pe monitor ca să dai impresia că muncești, cînd tu de fapt tai frunză la cîini pe internet. (Rîsete) (Aplauze) Vor supraviețui toate aceste cuvinte? Nici vorbă. Am făcut și alegeri discutabile. De exemplu în 2006 cînd cuvîntul anului a fost „Plutoed” [„plutonizat”], adică retrogradat. (Rîsete) Dar dintre cuvintele cîștigătoare unele par azi cu totul banale, de exemplu „app” sau prefixul „e-” sau „google” ca verb. Cu cîteva săptămîni înainte de votul nostru Universitatea de Stat din Lake Superior a publicat o listă de cuvinte interzise ale anului. Surprinzător este că există o suprapunere substanțială între lista lor și lista noastră de candidate pentru cuvîntul anului. Iar asta pentru că observăm același lucru. Observăm cuvinte care încep să iasă în evidență. De fapt e o chestiune de atitudine. Te deranjează modele trecătoare și schimbările din limbă? Sau ți se par amuzante, interesante și demne de cercetat ca parte a limbii vii? Lista universității din Lake Superior continuă o lungă tradiție a limbii engleze de critici la adresa cuvintelor noi. Uite, în 1875 Dean Henry Alford era foarte îngrijorat că „desirability” [„dezirabilitate”] e un cuvînt groaznic. În 1760 Benjamin Franklin îi scria lui David Hume că „to colonize” [„a coloniza”] e un cuvînt rău. De-a lungul anilor unii s-au îngrijorat și de pronunțiile noi. În 1855 pe Samuel Rogers îl nelinișteau unele pronunții la modă care i se păreau dezgustătoare. Zicea: „Pronunția «cóntemplate» e suficient de rea, dar «bálcony» îmi întoarce stomacul pe dos.” (Rîsete) Cuvîntul „balcony” [„balcon”] vine din italiană și se pronunța „balcóny”. Astfel de critici ni se par azi desuete, dacă nu cumva chiar încîntăflețe... (Rîsete) ...dar treaba e că și azi ni se înfierbîntă spiritul la schimbările din limbă. Am în birou un dosar întreg cu articole de ziar care se arată preocupate de cuvinte nelegitime, care n-ar fi trebuit incluse în dicționar, de exemplu „LOL”, cînd a intrat în Oxford English Dictionary, și „defriend” [„a desprieteni”], cînd a fost inclus în Oxford American Dictionary. Sau articole în care se arată îngrijorarea față de „invite” ca substantiv [„invitație”] sau „impact” ca verb [„a avea impact”], fiindcă numai dinții se pot impacta, iar „incentivize” [„a stimula”] se spune că e o „gîngăveală primitivă de birocrat”. Autorii dicționarelor nu ignoră aceste atitudini față de limbă. Ei încearcă să ne avertizeze despre cuvintele considerate argotice sau familiare sau vulgare, de obicei prin etichete de uz. Dar se află într-o poziție dificilă, pentru că încearcă să descrie ce facem noi și știu că noi adesea apelăm la dicționare ca să aflăm cum trebuie să folosim cuvintele bine sau adecvat. Ca reacție, dicționarele American Heritage recurg la note de uz. Notele de uz apar mai ales la cuvintele care prezintă o problemă. Una din problemele posibile ale cuvintelor este că își schimbă înțelesul. Dar notele de uz implică niște decizii foarte umane, iar noi, utilizatorii de dicționare, nu conștientizăm aceste decizii umane pe cît ar trebui. Pentru mai multă claritate vă voi da un exemplu. Dar mai întîi vreau să vă explic de ce probleme se lovesc autorii de dicționare în notele de uz. Gîndiți-vă la cuvîntul „peruse” și la cum îl folosiți. Bănuiesc că pentru mulți dintre dumneavoastră el înseamnă „a parcurge în grabă, a frunzări”. Unii poate chiar vă gîndiți la mersul printr-un magazin unde vă uitați în treacăt la rafturi sau așa ceva. Ați fi surprinși să aflați că în majoritatea dicționarelor standard prima definiție este „a citi cu grijă” sau „a examina în detaliu”. American Heritage a pus asta la prima definiție. Apoi, la definiția 2, au pus „a parcurge în grabă” și lîngă ea au scris „problemă de uz”. (Rîsete) Apoi au adăugat o notă de uz, la care merită să vă uitați. Iată nota de uz: „«Peruse» are de mult timp sensul «a citi atent». Dar adesea e folosit cu sensul mai larg „a citi”. Schimbarea suplimentară de sens spre „a citi în grabă, a frunzări” a fost îndelung considerată o greșeală, dar sondajul nostru sugerează că noul sens devine oarecum acceptabil. Despre fraza «Am avut doar o clipă să frunzăresc [peruse] manualul în viteză» 66% din membrii comisiei de uz au spus în 1988 că e inacceptabilă, 58% în 1999 și 48% în 2011.” Aha! Comisia de uz! Virtuosul colectiv de autorități lingvistice, care în chestiunea aceasta devine tot mai indulgent. În clipa asta sper că deja v-ați întrebat: „Ia stai, dar cine face parte din comisia de uz? Și ce trebuie să fac eu cu declarațiile lor?” Dacă vă uitați la primele pagini din dicționarele American Heritage, puteți găsi chiar numele persoanelor din comisia de uz. Dar cine se uită la primele pagini din dicționare? Comisia de uz este alcătuită din circa 200 de persoane. Printre ei sînt membri ai academiilor jurnaliști, scriitori, un judecător de la Curtea Supremă și cîțiva lingviști. Începînd cu 2005 sînt și eu pe listă. (Aplauze) Iată cum vă putem fi de folos. Vă putem da o idee despre multitudinea de opinii privind uzul contestat. Asta este și asta trebuie să fie limita autorității noastre. Nu sîntem o academie a limbii. Cam o dată pe an primesc un chestionar în care sînt întrebată dacă noile utilizări, noile pronunții, noile sensuri sînt acceptabile. Iată cum procedez eu pentru a răspunde la chestionar. Ascult ce spun și scriu ceilalți. Nu-mi ascult propriile simpatii și antipatii legate de limba engleză. Ca să fiu sinceră, mie nu-mi place cuvîntul „impactful” [„care are efect”]. Dar asta n-are nici în clin, nici în mînecă cu faptul că „impactful” devine tot mai obișnuit și mai acceptabil în limba scrisă. Datoria mea este să mă uit la uz, iar asta înseamnă de obicei să consult baze de date online, cum e Google Books. Și dacă vă uitați la Google Books și căutați „impactful” iată ce găsiți. Se pare deci că „impactful” se dovedește util pentru un anumit număr de autori și a devenit tot mai util în ultimii 20 de ani. Da, vor exista schimbări în limbă care nu ne vor plăcea tuturor. Vor fi schimbări la care vom zice „Pe bune? Chiar trebuie limba să se schimbe în direcția asta?” Ce spun eu este că nu trebuie să ne grăbim în a stabili că schimbarea respectivă e oribilă, nu trebuie să le impunem și altora simpatiile și antipatiile noastre față de cuvinte și trebuie să fim foarte prudenți în a crede că limba engleză e în pericol. Nu este. E bogată și viguroasă și plină de creativitatea vorbitorilor ei. În retrospectivă ni se pare fascinant că „nice” [„plăcut”] a însemnat cîndva „prost” sau că „a decima” a însemnat odată „a ucide un om din fiecare 10”. (Rîsete) Ni se pare că Benjamin Franklin era naiv cînd îl neliniștea verbul „notice” [„a observa”]. Dar știți ceva? Și noi vom fi considerați naivi peste 100 de ani că ne facem griji pentru „impact” ca verb sau „invite” ca substantiv. Limba nu se va schimba atît de repede încît să nu putem ține pasul. Nu așa funcționează limba. În schimb sper că veți reuși să nu considerați că schimbările sînt îngrijorătoare ci plăcute și fascinante, așa cum le consideră autorii de dicționare. Sper că vă veți bucura să participați la creativitatea care ne regenerează permanent limba și-i păstrează vigoarea. Atunci cum intră un cuvînt într-un dicționar? Intră pentru că îl folosim și continuăm să-l folosim. Iar autorii de dicționare sînt atenți la noi. Poate vă gîndiți: „Dar atunci înseamnă că noi toți decidem ce înseamnă cuvintele.” Iar eu vă spun: „Da, noi decidem. Noi am decis dintotdeauna.” Dicționarele sînt surse minunate de îndrumare și informare, dar nu există nici o autoritate obiectivă a dicționarelor care să fie arbitrul ultim al sensurilor cuvintelor. Dacă o comunitate de vorbitori folosește un cuvînt și știe ce înseamnă, e un cuvînt real. Cuvîntul acela poate fi argotic, poate fi familiar, poate fi un cuvînt care ni se pare ilogic sau inutil. Dar cuvîntul acela pe care îl folosim, cuvîntul acela este real. Mulțumesc. (Aplauze)