Ce nu știm despre copiii musulmani din Europa

Fiind un copil crescut în Norvegia, de către o mamă afgană și un tată pakistanez, Deeyah Khan știe cum e să fii tânăr și să te simți prins la mijloc între propria comunitate și țara în care trăiești. În acest discurs puternic și emoționant, producătoarea de filme scoate la iveală respingerea și izolarea pe care mulți copii musulmani o simt crescând în Occident - și consecințele mortale datorate neacceptării tinerilor noștri înainte ca grupările extremiste să o facă.

Când eram copil,
știam că am superputeri.

Exact.

(Râsete)

Credeam că sunt absolut senzațională
pentru că pot înțelege

sentimentele oamenilor creoli,

ca bunicul meu,
un musulman conservator.

Și de asemenea, îmi puteam înțelege
mama afgană, tatăl pakistanez,

nu atât de religios, dar calm,
destul de liberal.

Desigur, puteam înțelege

sentimentele oamenilor albi.

Norvegienii albi din țara mea.

Știți, albi, creoli, tot una...

îi iubeam pe toți.

Îi înțelegeam pe toți,

chiar dacă ei nu îi înțelegeau
mereu pe alții,

ei erau toți oamenii mei.

Tatăl meu, însă, era foarte îngrijorat.

Tot spunea că și cu cea mai aleasă educație,

nu voi primi un tratament corect.

Tot voi înfrunta discriminarea, zicea el.

Și că singura modalitate
de a fi acceptată de albi

era să devin faimoasă.

Și a avut această conversație
cu mine când aveam șapte ani.

La vremea aceea mi-a zis:

„Uite, trebuie să fie sportul sau muzica.”

Din fericire, nu știa nimic despre sport,
deci a fost muzica.

Când aveam șapte ani,
mi-a luat toate jucăriile, toate păpușile,

și le-a aruncat.

În schimb, mi-a dat o claviatură
Casio stricată și...

(Râsete)

Da. Și lecții de cântat.

M-a forțat, practic,
să exersez ore în șir zilnic.

Rapid, m-a făcut să cânt
pentru audiențe din ce în ce mai mari

și, în mod bizar, aproape am ajuns
un copil faimos

pentru multiculturalismul norvegian.

Mă simțeam foarte mândră, evident,

pentru că până și ziarele
din acele momente

începuseră să scrie lucruri bune
despre oamenii creoli,

deci puteam simți
că superputerea mea creștea.

Când aveam 12 ani,
mergând de acasă la școală,

am făcut un mic ocol

pentru că voiam să-mi cumpăr dulciurile
preferate numite „picioare sărate”.

Știu că sună groaznic,

dar le adoram.

Erau niște jeleuri mici de lemn dulce
sărate în formă de picioare.

Și acum, că am zis-o cu voce tare,
realizez ce groaznic sună,

dar oricum, le adoram.

În drumul meu spre magazin

era un băiat alb mare în ușă,
blocându-mi calea.

Am încercat să îl înconjor,
dar el m-a oprit

și se holba la mine,

și mi-a scuipat în față și a zis:

„Pleacă din fața mea,

cățea neagră, cățea pakistaneză,

întoarce-te acasă de unde ai venit.”

Am fost terifiată.

Mă uitam la el.

Îmi era prea frică să îmi șterg
scuipatul de pe față,

chiar dacă mi se combina cu lacrimile.

Îmi amintesc că mă uitam în jur,
sperând ca în câteva secunde

un adult să vină să îl oprească
pe acel băiat.

În schimb, oamenii treceau grăbit
pe lângă mine, prefăcându-se că nu mă văd.

Eram foarte confuză pentru că mă gândeam:

„Oamenii mei albi, haideți!
Unde sunt? Ce se întâmplă?

Cum de nu vin să mă salveze?”

Nu e necesar să spun
că nu am cumpărat dulciurile.

Am alergat acasă
cât de repede am putut.

Lucrurile erau încă OK, am crezut.

Cu timpul, cu cât am avut
mai mult succes,

am început să atrag agresivitatea
din partea oamenilor de culoare.

Niște bărbați din comunitatea părinților
credeau că e inacceptabil

și dezonorabil pentru o femeie
să fie implicată în muzică

și prezentă în media.

Rapid, am început să fiu atacată
la propriile concerte.

Îmi amintesc că la unul dintre concerte
eram pe scenă, m-am aplecat spre public

și ultimul lucru pe care l-am văzut
e un tânăr cu fața creolă,

și apoi o substanță chimică
mi-a fost aruncată în ochi.

Îmi amintesc că nu prea puteam vedea
și ochii îmi lăcrimau.

Dar am continuat să cânt.

Am fost scuipată în față pe străzile
din Oslo, de data asta de bărbați creoli.

Chiar au încercat să mă răpească.

Amenințările cu moartea erau nesfârșite.

Îmi amintesc că un bărbat mai în vârstă
cu barbă m-a oprit pe stradă odată,

spunându-mi: „Te urăsc așa mult

pentru că le faci pe fetele noastre
să creadă

că pot face orice vor”.

Un băiat mai tânăr m-a avertizat
să am grijă.

A zis că muzica e contra islamului
și e munca curvelor

și că dacă voi continua, voi fi violată

și stomacul îmi va fi scos
și altă curvă ca mine nu se va naște.

Din nou, eram așa confuză.

Nu puteam înțelege ce se întâmpla.

Oamenii creoli începeau să mă trateze
așa — de ce oare?

În loc să unesc cele două lumi,

simțeam cum cădeam între ele.

Cred că pentru mine
scuipatul era criptonită.

Până la 17 ani,

amenințările cu moartea au fost nesfârșite
și hărțuirea constantă.

Ajunsese așa rea, încât la un moment dat
mama mi-a zis:

„Uite, nu te mai putem proteja
și ține în siguranță,

deci va trebui să pleci.”

Am cumpărat un bilet dus spre Londra,
mi-am împachetat lucrurile și am plecat.

Cea mai mare durere atunci a fost
că nimeni nu a zis nimic.

Am avut o plecare publică din Norvegia.

Oamenii mei creoli, albii —
nimeni nu a zis nimic.

Nimeni nu a spus: „Stai, asta e greșit.

Ajutați, protejați fata asta,
e de-a noastră”.

Nimeni nu a zis asta.

În loc, m-am simțit... la aeroport,

pe banda pentru bagaje
există mai multe valize

învârtindu-se

și mereu acea care rămâne la sfârșit,

pe care nu o vrea nimeni,
după care nu vine nimeni.

Așa m-am simțit.

Niciodată nu m-am simțit mai singură,
mai pierdută.

După ce am venit la Londra, mi-am reluat
în cele din urmă cariera muzicală.

Un loc diferit, dar din păcate
aceeași poveste.

Îmi amintesc că un mesaj
primit spunea că voi fi omorâtă,

că vor curge râuri de sânge

și că voi fi violată de multe ori
înainte de a fi omorâtă.

În acel moment deja mă obișnuisem
cu mesaje de acest fel,

dar acum familia mea a început
să fie amenințată.

Încă o dată, mi-am făcut bagajele,
am lăsat muzica și m-am mutat in SUA.

Mă săturasem.

Nu voiam să mai am de-a face cu asta.

Cu siguranță nu aveam să fiu
ucisă pentru ceva

care nici nu era visul meu,
ci alegerea tatălui meu.

Așa că m-am cam pierdut.

M-am cam prăbușit.

Dar am decis că voiam

să îmi petrec următorii ani din viață,
oricâți ar fi ei,

sprijinind tineri

și încercând să fiu acolo cumva,

în orice mod posibil.

Am făcut voluntariat
pentru diferite organizații

care lucrau cu tinerii musulmani
din Europa.

Spre surprindere mea, am aflat

că mulți dintre acești tineri sufereau
și se străduiau.

Se confruntau cu multe probleme
în familiile și comunitățile lor,

cărora părea să le pese mai mult
de onoare și reputație

decât de fericirea și viețile
propriilor copii.

Am început să nu mă mai simt
așa singură și ciudată.

Poate sunt mai mulți oameni
de-ai mei acolo.

Ideea e că mulți nu înțeleg

că sunt mulți ca noi,
care creștem în Europa

și nu suntem liberi să fim noi înșine.

Nu ne permis să fim cine vrem să fim.

Nu suntem liberi să ne căsătorim

sau să avem relații
cu oamenii pe care îi alegem.

Nici cariera nu ne-o putem alege.

Asta e regula pentru comunitățile
musulmane din inima Europei.

Chiar și în cele mai libere comunități
ale lumii, nu suntem liberi.

Viețile, visurile și viitorul nostru
nu ne aparțin nouă,

ci părinților și comunității noastre.

Am ascultat nenumărate povești
despre tineri

care sunt pierduți,

invizibili pentru toți,

dar care suferă singuri.

Tineri care cad pradă
căsătoriilor forțate,

bazate pe violență și abuz.

După ce am lucrat ani de zile cu aceștia,
am realizat în cele din urmă

că nu pot fugi la nesfârșit.

Că nu-mi pot petrece restul vieții
fiind speriată ori ascunzându-mă

și că trebuie totuși să fac ceva
în această privință.

Mi-am dat seama deopotrivă
că tăcerea mea, a noastră,

permite abuzului să continue.

Așadar, am decis că superputerile mele
din copilărie trebuie folosite

pentru a-i face pe oamenii
din ambele tabere să înțeleagă

cum e să fii un tânăr prins
între familia și țara ta.

Astfel am început să fac filme
și să expun aceste povești.

Și am vrut ca oamenii să înțeleagă
gravitatea consecințelor apărute în urma

inabordării cu seriozitate
a acestor probleme.

Primul film realizat a fost despre Banaz.

O fată de 17 ani
de origine kurdă din Londra.

Era ascultătoare,
făcea orice-i spuneau părinții.

A încercat să facă totul așa cum trebuie.

S-a căsătorit cu un bărbat
ales de părinții ei,

deși acesta o bătea și o viola
în mod constant.

Când a încercat să ceară
ajutorul familiei i-au spus:

„Întoarce-te la el
și fii o soție mai bună.”

Asta pentru că ei nu voiau să aibă
o fiică divorțată,

deoarece asta ar dezonora familia.

A fost bătută atât de rău,
încât urechile îi sângerau,

iar când într-un final a plecat
și și-a găsit singură pe cineva

de care s-a îndrăgostit,

comunitatea și familia a aflat,

iar ea a dispărut.

A fost găsit trei luni mai târziu.

Fusese îndesată într-un geamantan
și îngropată sub casă.

Fusese strangulată și omorâtă în bătaie

de trei bărbați, trei verișori,
la ordinele tatălui și unchiului ei.

Tragedia din povestea lui Banaz

e că fusese la poliția din Anglia
de cinci ori pentru a le cere ajutorul,

spunându-le că urma să fie ucisă
de propria familie.

Poliția nu a crezut-o,
așa că nu a făcut nimic.

Iar problema aici

nu e doar că un număr considerabil
dintre acești tineri se confruntă cu asta

în sânul familiei
ori în comunitățile lor,

ci că pe deasupra,
se lovesc de neînțelegerea

și indiferența statelor
în care au crescut.

Când însăși familia lor îi trădează,
ne cer nouă ajutorul,

iar atunci când noi nu-i înțelegem,

îi pierdem.

Pe durata realizării acestui film,
câțiva oameni mi-au spus:

„Deeyah, știi, asta este cultura lor,

asta e modul cum își tratează copiii

și nu prea putem interveni.”

Pot să vă asigur că crima
nu face parte din cultura mea.

Înțelegeți?

Fără îndoială că cei care arată ca mine,

tinere femei care vin
din aceleași împrejurări,

ar trebui să se bucure
de aceleași drepturi și aceeași ocrotire

ca oricine altcineva din țara noastră;
de ce nu?

Astfel, pentru următorul meu film,
am vrut să încerc să înțeleg

de ce unii dintre tinerii musulmani
din Europa

sunt atrași de extremism și violență.

Însă odată cu acest proiect,

mi-am dat seama că va trebui
să înfrunt cea mai cumplită frică:

bărbații creoli cu barbă.

Aceiași bărbați, sau bărbați asemenea

celor care m-au hăituit
aproape toată viața.

Bărbați de care mi-a fost teamă
mai toată viața.

Bărbați față de care am avut
o aversiune profundă,

timp de mulți, mulți ani.

Așa că mi-am petrecut următorii doi ani
intervievând teroriști deținuți,

adepți al jihadului și foști extremiști.

Ceea ce știam era limpede deja,

și anume, faptul că religia, politica,
efectele coloniilor europene,

politica externă vestică,
eșecurile din ultimii ani,

fac toate parte din tablou.

Însă interesul meu era să aflu
care era temeiul rațiunii umane,

care erau motivele personale,

de ce unii tineri sunt ușor influențați
de aceste grupări.

Ceea ce m-a surprins, a fost faptul
că erau niște ființe umane rănite.

În locul monștrilor pe care îi căutam,

și pe care speram să-i găsesc —

pentru că, sinceră să fiu,
ar fi fost foarte mulțumitor...

Am dat peste oameni distruși.

Precum Banaz,

acești tineri erau sfâșiați sufletește

din cauza încercării
de a străbate distanțele

dintre propriile familii și țările
în care s-au născut.

Și am aflat de asemenea
că grupările extremiste și teroriste

profită de sentimentele tinerilor

și le canalizează — fără scrupule —
către violență.

„Alătură-te nouă”, spun.

„Respinge ambele părți,
respinge-ți familia și țara

pentru că și ei te-au respins.

Pentru familia ta, onoarea lor
e mai importantă decât tine,

iar pentru țara ta,

un adevărat norvegian, englez sau francez
va fi mereu alb, pe când tu nu vei fi.”

Le promit de asemenea
lucrurile la care tânjesc:

valoare, eroism, un sentiment
al apartenenței și scopului în viață,

o comunitate care îi iubește
și îi acceptă.

Procedează în așa fel încât cei slabi
să se simtă puternici.

Cei nevăzuți și tăcuți să fie în sfârșit
văzuți și auziți.

Asta e ceea ce fac pentru tinerii noștri.

De ce nu facem noi asta
în locul acestor grupări?

Ideea e că,

nu încerc să justific

sau să scuz în orice fel violența.

Ce vreau să spun e că trebuie să înțelegem

de ce unii tineri sunt atrași de asta.

Aș vrea deopotrivă să vă arăt, de fapt...

acestea sunt fotografiile din copilărie
ale unor tineri din film.

Am fost uimită că mulți dintre ei —

niciodată nu aș fi crezut asta —

dar mulți dintre ei fie nu au tată,
fie au un tată abuziv.

Și mulți dintre aceștia

sfârșesc prin a găsi
o figura paternă grijulie și înțelegătoare

în cadrul grupărilor teroriste.

Am dat și peste bărbați abrutizați
de un rasism aspru,

însă care au găsit o cale
de a nu se mai victimiza,

devenind brutali ei înșiși.

Spre oroarea mea, am găsit
ceva ce deja cunoscusem.

Am regăsit aceleași sentimente pe care
le-am avut când am plecat din Norvegia.

Aceeași confuzie, aceeași mâhnire

sentimentul de a fi trădat

și de a nu aparține niciunui loc.

Același sentiment de a fi pierdut
și prins între două culturi.

Acestea fiind spuse,
eu nu am ales distrugerea,

am luat o cameră video și nu o armă.

Iar motivul pentru care am făcut asta
e datorită superputerilor mele.

Am realizat că mai degrabă înțelegerea
și nu violența e răspunsul.

Văzând ființe umane

cu toate virtuțile și defectele lor,

în loc să continui caricatura de:

noi și ei, ticăloșii și victimele.

M-am împăcat și cu gândul

că cele două culturi ale mele
nu trebuiau să se ciocnească,

ci să devină spațiul
în care pot să îmi găsesc vocea.

Nu am simțit că trebuie
să aleg o tabără sau alta,

însă asta mi-a luat mulți, mulți ani.

Sunt atât de mulți tineri
în zilele noastre

care se confruntă cu aceleași probleme

și se confruntă cu ele de unii singuri.

Iar asta îi face să fie
precum o rană deschisă.

Pentru unii, viziunea radicală islamică
asupra lumii

e la fel ca o infecție care produce puroi
în acea rană deschisă.

Un proverb african spune:

„Dacă tinerii nu sunt primiți
în sânul satului,

îl vor pârjoli doar pentru
a-i putea simți căldura.”

Aș vrea să adresez o întrebare

părinților și comunităților musulmane.

V-ați iubi și îngriji copiii

fără să-i obligați
să vă satisfacă așteptările?

I-ați alege pe ei în locul onoarei?

Puteți înțelege de ce sunt
atât de furioși și înstrăinați

când alegeți onoarea
în detrimentul fericirii lor?

Puteți încerca să deveniți
prietenii copiilor voștri

pentru ca ei să capete încredere

și să-și dorească să împărtășească
experiențele cu voi

și nu cu altcineva?

Iar tinerilor amăgiți de extremism,

realizați că furia vă e alimentată
de suferință?

Le veți putea oare rezista
acelor bătrâni fără scrupule

care v-ar vărsa sângele
în interes propriu?

Puteți găsi o cale de a trăi?

Puteți vedea că cea mai dulce răzbunare

e ca voi să trăiți o viață fericită,
împlinită și lipsită de griji?

O viață pe care voi singuri ați ales-o.

De ce ați vrea să fiți
un alt copil musulman mort?

Iar pentru ceilalți, când oare vom începe
să-i ascultăm pe cei tineri?

Cum i-am putea sprijini

ca ei să-și direcționeze suferința
în ceva mai constructiv?

Ei cred că nu îi placem.

Că nu ne pasă de ce li se întâmplă.

Că nu îi acceptăm.

Putem găsi oare o cale să-i facem
să nu mai simtă asta?

Ce ne-ar costa să-i înțelegem
și să le acordăm atenție

înainte de a deveni victimele
celor care instigă la violență?

Putem să ne purtăm cu grijă
și să-i considerăm de-ai noștri?

Și nu doar să ne înfuriem atunci
când victimele violenței arată ca noi?

Putem găsi o cale de a evita ura
și de a vindeca înstrăinarea dintre noi?

Ideea e că nu putem renunța unii la alții,

ori la copiii noștri,

chiar dacă ei au făcut-o deja.

Suntem împreună în asta.

Iar pe termen lung, răzbunarea și violența
nu vor avea efect împotriva extremiștilor.

Teroriștii vor să ne ghemuim
de frică în case

și să ne încuiem ușile și inimile.

Vor să fie cât mai multe
răni deschise în societate

pentru a-și putea răspândi infecția
pretutindeni.

Vor să devenim ca ei:

intoleranți, plini de ură și cruzi.

La o zi după atacurile din Paris,

o prietenă mi-a trimis
această poză a fiicei sale.

O fetiță albă și una de origine arabă.

Sunt cele mai bune prietene.

O imagine ca aceasta
e precum criptonita pentru extremiști.

Aceste două fetițe cu superputerile lor

ne arată calea

spre societatea pe care trebuie
să o clădim împreună,

o societate deschisă și care oferă sprijin

și nu una care nu ne acceptă copiii.

Vă mulțumesc pentru atenția acordată.

(Aplauze)