De ce trebuie să ne acordăm cu toții prim-ajutor emoțional

Când simțim că ne răcim sau când avem o durere supărătoare, mergem la medic. Dar de ce nu mergem la un specialist atunci când avem o durere emoțională: vină, impas, singurătate? Prea mulți dintre noi ne luptăm singuri cu probleme comune legate de sănătatea psihică, spune Guy Winch. Dar nu trebuie să facem asta. El aduce argumente convingătoare în sprijinul practicării igienei emoționale – să purtăm pentru emoțiile, mintea noastră, aceeași grijă cu care ne îngrijim corpul.

Am crescut alături
de fratele meu geamăn identic,

care a fost un frate extrem de iubitor.

Iar atunci când ești geamăn,
devii expert în depistarea favoritismului.

Dacă prăjitura lui era cu puțin mai mare
decât a mea, intram la bănuieli.

Și, cu siguranță, nu muream de foame.

(Râsete)

Devenind psiholog, am început
să observ un alt fel de favoritism

și anume cât de mult ne prețuim corpul
comparativ cu mintea.

Mi-am petrecut nouă ani în universitate,
lucrând la doctoratul meu în psihologie

și nici nu vă pot spune câți oameni
se uită la cartea mea de vizită și spun:

„Aha, psiholog. Deci nu doctor adevărat”
(Râsete) –

așa cum ar trebui să scrie
și pe cartea mea de vizită.

(Râsete)

Favoritismul față de corp,
în detrimentul minții, e peste tot.

Recent am fost acasă la un prieten,

iar copilul lor de cinci ani
se pregătea de culcare.

Era urcat pe un scaun, la chiuvetă
și se spăla pe dinți,

când a alunecat și și-a zgâriat piciorul
cu scaunul.

A plâns un minut, după care se ridică,

se urcă din nou pe scaun, întinzându-se
după o cutie cu plasturi pentru tăietură.

Așadar, acest copil abia dacă reușea
să-și lege șireturile,

dar știa că trebuie să-ți bandajezi
tăietura ca să nu se infecteze

și că trebuie să îți îngrijești
dinții periindu-i de două ori pe zi.

Cu toții știm cum să ne menținem
sănătatea fizică

și cum să practicăm
igiena dentară, nu-i așa?

Știm asta de la vârsta de cinci ani.

Dar ce știm despre menținerea
sănătății noastre psihice?

Ei bine, nimic.

Ce îi învățăm pe copiii noștri
despre igiena emoțională?

Nimic.

Cum se face că alocăm mai mult timp
îngrijirii dentare decât a celei mentale?

De ce este oare sănătatea noastră fizică
mult mai importantă pentru noi

decât sănătatea noastră psihică?

Susținem rănile psihice,
chiar mai des decât pe celei fizice,

răni precum eșecul,
respingerea sau singurătatea.

Și acestea se pot agrava dacă le ignorăm.

Și pot avea un impact dramatic
asupra vieții noastre.

Și totuși, chiar dacă există
tehnici demonstrate științific

cu care ne-am putea trata
aceste tipuri de răni psihice,

nu o facem.

Și nici măcar nu ne trece
prin minte că ar trebui.

„Ah, te simți deprimat?
Uită de asta, totul e doar în mintea ta.”

Îți poți imagina spunându-i
cuiva cu un picior rupt:

„Ah, poți merge,
totul e doar în piciorul tău.”

(Râsete)

E timpul să eliminăm diferențele dintre
sănătatea noastră psihică și cea fizică.

E timpul să le considerăm egale.
Asemenea gemenilor.

Apropos de gemeni,
și fratele meu este psiholog.

Deci nici el nu e un doctor adevărat.

(Râsete)

Cu toate astea, nu am studiat împreună.

De fapt, cel mai dificil lucru
pe care l-am făcut vreodată

a fost să mă mut dincolo de Atlantic,
în New York

pentru a-mi obține
doctoratul în psihologie.

Am fost despărțiți unul de celălalt
pentru prima dată în viață

și separarea a fost brutală
pentru amândoi.

Doar că el a rămas
printre prieteni și familie,

în timp ce eu eram singur,
într-o țară nouă.

Ne-am simțit lipsa foarte mult,

dar apelurile internaționale
erau foarte costisitoare pe atunci

și ne puteam permite să vorbim
doar cinci minute pe săptămână.

De ziua noastră de naștere,

prima dată când nu eram împreună,

am decis să facem o extravaganță
și săptămâna aia să vorbim 10 minute.

Mi-am petrecut dimineața agitându-mă
prin cameră, așteptând să mă sune.

Am așteptat și tot așteptat,
însă telefonul nu a sunat.

Fiind diferența de fus orar am zis:

„Ok, e în oraș cu prietenii,
sună el mai târziu.”

Nu erau celulare pe atunci.

Dar nu a sunat.

Apoi am început să realizez
că după ce fusesem plecat 10 luni,

nu îi mai lipseam la fel de mult
cum îmi lipsea el mie.

Știam că mă va suna dimineață,

dar acea noapte a fost una dintre
cele mai triste și lungi din viața mea.

M-am trezit în dimineața următoare.

M-am uitat la telefon și mi-am dat seama
că îl scosesem din furcă

în agitația din ziua anterioară.

M-am dat repede jos din pat,

am pus telefonul înapoi,
iar după o secundă a sunat.

Era fratele meu și nici nu vă pot
spune ce nervos era.

(Râsete)

A fost cea mai tristă și lungă noapte
din viața lui, de asemenea.

Am încercat să-i explic, dar mi-a spus:

„Nu înțeleg. Dacă ai văzut că nu te sun,”

„de ce nu ai ridicat telefonul
ca să mă suni tu?”

Avea dreptate. De ce nu l-am sunat?

Atunci nu aveam un răspuns,
însă astăzi am.

Și e unul foarte simplu: singurătatea.

Singurătatea creează
o rană psihică adâncă,

care ne denaturează percepția
și ne încețoșează gândirea.

Ne face să credem că cei din jur
sunt mai nepăsători decât în realitate.

Ne face să ne temem de noi atașamente

pentru că de ce ai risca
să fii respins și rănit

dacă inima ta deja suferă
mai mult decât poți suporta?

Eram cu adevărat încleștat
de singurătate pe atunci.

Dar nu am realizat, întrucât eram
înconjurat de oameni în fiecare zi.

Dar singurătatea este definită
în mod pur subiectiv.

Depinde doar dacă te simți deconectat
emoțional sau social de cei din jur.

Iar eu mă simțeam.

Există multe studii despre singurătate
și toate sunt înfricoșătoare.

Singurătatea nu doar că te face
să te simți nefericit, dar te și omoară.

Nu glumesc.

Singurătatea cronică mărește
șansele unei morți premature

cu 14 procente.

Singurătatea conduce la hipertensiune,
la colesterol ridicat.

Suprimă chiar și funcționarea
sistemului imunitar,

făcându-ne vulnerabili
la tot felul de boli și afecțiuni.

De fapt, oamenii de știință
au ajuns la concluzia că, per total,

singurătatea cronică reprezintă
un risc la fel de semnificativ

pentru sănătatea pe termen lung
și longevitate ca și fumatul.

Însă pachetele de țigări
au avertismentul „Fumatul poate ucide.”

Singurătatea nu are.

Și de aceea e atât de important
să ne îngrijim de sănătatea psihică,

să practicăm igiena emoțională.

Pentru că nu poți trata o rană psihică

dacă nu știi nici măcar că ai fost rănit.

Singurătatea nu este singura rană psihică

ce ne denaturează percepția
și care ne derutează.

Eșecul face același lucru.

Am vizitat odată o creșă,

unde am văzut trei copii jucându-se
cu jucării de plastic identice.

Trebuia să tragi în lateral de un buton
roșu și un cățeluș drăguț ieșea din cutie.

O fetiță a încercat să tragă
de butonul violet, apoi să împingă

și apoi s-a retras uitându-se la cutie
cu buza de jos tremurândă.

Băiețelul de lângă ea a văzut
ce s-a întâmplat,

s-a întors la cutia lui și a izbucnit
în lacrimi fără ca măcar să o mai atingă.

Între timp, o altă fetiță a încercat
tot ce i-a trecut prin minte,

până când a tras de butonul roșu,

cățelușul drăguț a ieșit din cutie
și ea a țipat entuziasmată.

Așadar, trei copii cu trei
jucării de plastic identice,

dar cu reacții foarte diferite
față de eșec.

Primii doi copii erau perfect capabili
să tragă de butonul roșu.

Singurul lucru care i-a împiedicat

a fost mintea lor, care i-a păcălit
făcându-i să creadă că nu sunt în stare.

De asemenea, adulții sunt păcăliți
în același mod, tot timpul.

De fapt, toți avem un set prestabilit
de sentimente și convingeri care e activat

de fiecare dată când ne confruntăm
cu frustrări și obstacole.

Știți cum reacționează mintea voastră
în fața eșecului?

Trebuie să știți.

Căci, de mintea încearcă să vă convingă
că sunteți incapabili de ceva

și voi o credeți,

atunci, asemenea acelor doi copii,
vă veți simți neajutorați

și vă veți opri prea devreme
sau nu veți mai încerca deloc.

Iar atunci veți fi și mai convinși
că nu puteți reuși.

Vedeți, de aceea atât de mulți oameni
nu își folosesc potențialul la maxim.

Pentru că, undeva în drumul lor,
uneori un singur eșec...

i-a convins că nu pot reuși,
iar ei au crezut.

Odată ce suntem convinși de ceva,
e foarte dificil să ne schimbăm părerea.

Am învățat lecția asta, într-un mod dur,
cu fratele meu, în perioada adolescenței.

Eram în mașină cu câțiva prieteni,
pe o șosea întunecată, noaptea,

când ne-a oprit poliția.

Avusese loc un jaf în zonă
și căutau suspecți.

Polițaiul s-a apropiat de mașină,
lumină cu lanterna fața șoferului,

apoi a fratelui meu care era
pe bancheta din față, apoi a mea.

A făcut ochii mari și mă întrebă:

„De unde te știu eu pe tine?”

(Râsete)

I-am răspuns: „De pe bancheta din față.”

(Râsete)

Dar pentru el nu a părut să aibă sens.

Așa că a crezut că sunt drogat.

(Râsete)

Așa că mă scoate din mașină,
mă percheziționează,

mă conduce la mașina de poliție,

iar doar după ce a verificat
că nu am antecedente,

i-am putut arăta că am un frate geamăn
pe bancheta din față.

Dar chiar și când ne îndepărtam,
mi-am dat seama după privirea lui

că era convins că
„de data asta, am scăpat”.

E greu să ne schimbăm părerea,
odată ce devenim convinși de ceva.

Așa că e foarte normal să ne simțim
demoralizați și înfrânți după un eșec.

Dar nu poți să te lași convins
de faptul că nu poți reuși.

Trebuie să lupți
cu sentimentul de neputință.

Trebuie să preluăm
controlul asupra situației.

Și trebuie să rupem acest tip
de ciclu negativ dinainte să înceapă.

Mințile și sentimentele noastre

nu sunt prietenii de încredere
pe care îi credem noi.

Sunt, mai degrabă, precum un prieten
foarte schimbător,

care acum poate să ne susțină total,
iar minutul următor să fie foarte ostil.

Odată, am lucrat cu o femeie

care după 20 de ani de căsnicie
și un divorț extrem de urât,

era pregătită pentru prima întâlnire.

A cunoscut online un tip care părea drăguț
și părea să aibă succes,

dar cel mai important, părea că o place.

Așa că ea s-a entuziasmat,
și-a cumpărat o rochie nouă

și s-au întâlnit să bea ceva,
într-un bar cu pretenții din New York.

După zece minute, bărbatul se ridică
și îi spune:

„Nu sunt interesat” și pleacă.

Refuzul este extrem de dureros.

Femeia se simțea atât de rănită,
încât nu se putea mișca.

A reușit doar să sune o prietenă.

Iată ce i-a spus prietena:
„Ei bine, la ce te așteptai?”

„Ai șolduri mari,
nu ai nimic interesant de zis,”

„de ce și-ar dori un bărbat atrăgător
și de succes”

„să iasă vreodată cu o ratată ca tine?”

Șocant că o prietenă
poate fi atât de crudă, nu-i așa?

Dar ar fi mult mai puțin șocant

dacă v-aș spune că nu prietena ei
a spus asta.

Asta și-a spus femeia ei înșiși.

Și asta facem cu toții,
în special după un refuz.

Ne gândim la toate defectele
și neajunsurile noastre,

la ce ne-am dori să fim, ce să nu fim,
ne adresăm cuvinte urâte.

Poate că nu atât de aspru,
dar cu toții o facem.

Și e interesant că facem asta,
când stima noastră de sine e deja rănită.

De ce vrem să mergem mai departe
și să o rănim și mai mult?

Nu ne-am adânci intenționat
o rană fizică.

Dacă am avea o tăietură pe braț,
nu am spune: „Ah, știu!”

„O să iau un cuțit și o să văd
cât de adâncă pot să o fac.”

Dar o facem cu rănile psihice,
tot timpul.

De ce? Din cauza igienei
emoționale deficitare.

Pentru că nu considerăm importantă
sănătatea psihică.

Știm din o mulțime de studii
că atunci când stima de sine e scăzută,

suntem mai vulnerabili
la stres și anxietate,

că eșecul și refuzul ne dor și mai mult
și că durează mai mult până ne revenim.

Deci când suntem respinși,
primul lucru pe care ar trebui să-l facem

e să ne refacem stima de sine, nu să ne
înscriem în Fight Club și dăm cu pumnii.

În suferință emoțională,

tratați-vă cu aceeași compasiune
pe care o așteptați de la un prieten bun.

Trebuie să ne depistăm obiceiurile
psihologice nesănătoase și să le schimbăm.

Una dintre cele mai nesănătoase
și cele mai obișnuite este reflectarea.

A reflecta înseamnă a rumega.

E atunci când șeful tău țipă la tine
sau profesorul te face să te simți prost

sau când ai o ceartă mare cu un prieten

și nu te poți opri din a relua scena
în mintea ta, pentru zile,

uneori chiar săptămâni întregi.

Reflectarea asupra evenimentelor
supărătoare poate deveni un obicei.

Și e unul foarte costisitor.

Pentru că petrecând atât de mult timp
având gânduri negative și supărătoare,

ne supunem unui risc semnificativ

de a dezvolta depresie clinică,
alcoolism, tulburări alimentare

și chiar boli cardiovasculare.

Problema este că pornirea de a reflecta
poate fi foarte puternică și importantă,

deci este un obicei greu de oprit.

Și știu asta pentru că acum un an și ceva,
am dezvoltat acest obicei și eu.

Fratele meu geamăn a fost diagnosticat
cu limfom non-Hodgkin, în stadiul III.

Cancerul lui a fost extrem de agresiv.

Avea tumori vizibile pe tot corpul.

Apoi a început un tratament
dur de chimioterapie.

Iar eu nu mă puteam opri
să mă gândesc la el.

Nu mă puteam opri să mă gândesc
la marea lui suferință.

Deși nu s-a plâns niciodată,
nici măcar o dată.

Avea o atitudine incredibil de pozitivă.

Sănătatea lui psihică a fost uimitoare.

Eu eram din punct de vedere fizic sănătos,
dar psihic, eram un dezastru.

Dar am știut ce trebuie să fac.

Studiile ne spun că e suficientă
chiar și o distragere de două minute

pentru a îndepărta pornirea de a reflecta,
din acel moment.

Așa că de fiecare dată când aveam
îngrijorări, gânduri negative,

mă forțam să mă concentrez pe altceva,
până când pornirea trecea.

Iar într-o săptămână,
întreaga mea perspectivă se schimbase

și devenisem mai pozitiv, mai optimist.

După nouă săptămâni de chimioterapie,
fratele meu a făcut o tomografie,

iar eu eram lângă el
când a primit rezultatele.

Toate tumorile dispăruseră.

Mai avea de făcut încă
trei ture de chimioterapie,

dar știa că se va însănătoși.

Această poză a fost făcută
acum două săptămâni.

Luând măsuri atunci când te simți sigur,

schimbându-ți atitudinea față de eșec,

protejându-ți stima de sine,

luptând cu gândirea negativă,

nu numai că îți vei vindeca
rănile psihice,

ci îți vei forma rezistența emoțională,
vei prospera.

În urmă cu o sută de ani, oamenii
au început să practice igiena personală.

Speranța de viață a crescut
cu peste 50 de procente

într-o perioadă de doar câteva decenii.

După părerea mea, calitatea vieții
ar putea crește la fel de dramatic

dacă am începe cu toții
să practicăm igiena emoțională.

Vă puteți imagina cum ar arăta lumea

dacă toți am fi mai sănătoși
din punct de vedere psihic?

Dacă ar exista mai puțină singurătate
și mai puțină depresie?

Dacă oamenii ar ști
cum să depășească eșecul?

Dacă s-ar simți mai bine
în pielea lor și mai puternici?

Dacă ar fi mai fericiți și mai împliniți?

Eu pot face asta, căci e lumea
în care vreau să trăiesc.

Și lumea în care vrea să trăiască
și fratele meu.

Și dacă ne-am informa un pic
și ne-am schimba câteva obiceiuri simple,

ei bine, atunci aceasta ar fi lumea
în care am putea trăi cu toții.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)