Minciunile pe care cultura noastră ni le spune despre ceea ce contează și un mod de a trăi mai bine

Societatea noastră este în mijlocul unei crize sociale, spune editorialistul şi autorul David Brooks: suntem captivi într-o vale de izolare şi fragmentare. Cum ne găsim drumul spre izbăvire? Pe baza călătoriilor sale de-a lungul Statelor Unite și întâlnirilor sale cu o gamă de oameni excepţionali numiţi „ţesători”, Brooks își exprimă viziunea pentru o revoluţie culturală care să ne dea putere tuturor să trăim mai cu rost, cu un scop şi mai fericiți.

Cu toţii avem perioade mohorâte în viaţă.

Şi eu am avut una în 2013.

Căsnicia mea tocmai se terminase,

și mă simțeam umilit
de eșecul acelui angajament.

Copiii mei plecaseră la facultate
sau erau pe picior de plecare.

Am crescut în mare parte
în mişcarea conservatoare,

dar conservatorismul se schimbase,

aşa că pierdusem
mulţi prieteni și de acolo.

Ce am făcut a fost să locuiesc
singur într-un apartament,

şi doar lucram.

Dacă deschideai sertarele de la bucătărie
unde ar fi trebuit să fie ustensilele,

erau multe notiţe post-it.

Dacă deschideai alte sertare
unde ar fi trebuit să fie farfuriile,

aveam plicuri.

Aveam prieteni la muncă,
dar nu prieteni de weekend.

Aşa că weekend-urile mele erau
niște tăceri lungi şi urlătoare.

Şi eram singur.

Şi singurătatea, neaşteptat,
a venit la mine sub forma...

ca un sentiment de frică,
de arsuri în stomac.

Şi se simţea un pic ca o beţie,

luam decizii proaste,
doar fluiditate, lipsă de soliditate.

Şi cea mai dureroasă parte
era conştientizarea

că golul din apartament
era o reflecţie ca goliciunii

din mine însumi,

şi că am căzut în plasa minciunilor
pe care cultura noastră ni le spune.

Prima minciună e că succesul
în carieră te împlineşte.

Aveam ceva succes în carieră,

şi m-a ajutat să evit ruşinea
pe care aş fi simţit-o

dacă m-aş fi considerat un ratat,

dar nu mi-a oferit nimic bun.

A doua minciună este
că doar eu mă pot face fericit,

că dacă mai câştig încă o dată,

slăbesc șapte kilograme,
mai fac un pic de yoga,

voi fi fericit.

Asta e minciuna autosuficienței.

Dar oricine de pe patul
de moarte ți-ar spune

că lucrurile care fac oamenii fericiţi
sunt relaţiile profunde din viaţă,

pierderea autosuficienței.

A treia minciună este
minciuna meritocraţiei.

Mesajul meritocraţiei este
că eşti ceea ce realizezi.

Mitul meritocraţiei este
că poţi să câştigi demnitate

prin asocierea cu firme de prestigiu.

Emoţia meritocraţiei este
iubirea condiţionată,

faptul că-ţi poţi „câştiga”
drumul spre iubire.

Antropologia meritocraţiei e
că nu eşti un suflet ce trebuie purificat,

eşti un set de aptitudini de maximizat.

Şi răul meritocraţiei

e că oamenii care au reușit
mai mult decât alţii

valorează de fapt mai mult decât ceilalţi.

Aşa că plata păcatelor sunt păcate.

Şi păcatele mele sunt păcate
prin omisiune:

nu am cerut ajutorul, nu am întins
o mână de ajutor prietenilor,

eschivarea, evitarea conflictului.

Şi lucrul ciudat este
că mă prăbușeam într-o vale,

în valea deconectării,

iar mulţi oameni făceau la fel.

Iar ăsta e secretul carierei mele;

multe din lucrurile
care mi s-au întâmplat

afectează mereu mulți alţi oameni.

Sunt o persoană foarte medie
cu aptitudini de comunicare peste medie.

(Râsete)

Aşa că eram detaşat.

Şi în acelaşi timp,
mulţi oameni erau detaşaţi

şi izolaţi şi fragmentaţi unii de alții.

35% din americanii peste 45 de ani
sunt singuratici cronic.

Doar 8% din americani spun
că au conversaţii semnificative

cu vecinii săi.

Doar 32% din americani spun
că au încredere în vecinii lor,

şi doar 18% din generaţia Y.

Cei mai mulți oameni
nu au preferințe politice.

Mișcarea religioasă cu creșterea
cea mai rapidă e cea ateistă.

Nivelul depresiei crește,
bolile mintale la fel.

Rata suicidelor a crescut cu 30% din 1999.

Sinuciderile în rândul adolescenţilor,
în ultimii ani,

au crescut cu 70%.

45.000 de americani
se sinucid în fiecare an;

72.000 mor din cauza
dependenței de opioide;

speranţa de viaţă a scăzut, nu a crescut.

Am zburat până aici ca să vă spun

că avem o criză economică,
avem o criză a mediului,

avem o criză politică.

Avem de asemenea o criză socială
şi relaţională;

suntem în vale.

Suntem fragmentaţi unul de celălalt,

avem cascade de minciuni
venind de la Washington...

Suntem în vale.

Şi am petrecut ultimii cinci ani...

cum poţi să ieşi dintr-o vale?

Grecii obişnuiau să spună:
„Suferi până ajungi la înţelepciune.”

Şi din acea perioadă întunecată
am înțeles câteva lucruri.

Primul lucru e că libertatea e naşpa.

Libertatea economică e în regulă,
libertatea politică e foarte bună,

libertatea socială e naşpa.

Omul fără rădăcini e un om în derivă.

Omul fără rădăcini e un om
care e uitat pentru că nu e devotat.

Libertatea nu e un ocean în care să înoţi,

e un râu pe care trebuie să-l treci,

pentru a te putea devota
şi hotărî odată ce l-ai traversat.

Al doilea lucru pe care l-am învăţat

a fost că atunci când
ai acele momente grele în viaţă,

poţi fi ori frânt,

sau poţi fi frânt de tot.

Şi ştim cu toţii oameni care sunt frânţi.

Au îndurat durere sau mâhnire,
devin mai mici,

devin mai furioşi,
plin de resentimente, devin violenţi.

Cum e zicala:

„O durere care nu e transformată
devine transmisibilă.”

Dar alţi oameni sunt frânţi de tot.

Marea putere a suferinţei e
că e o întrerupere a vieţii.

Ne aminteşte că nu eşti persoana
care credeai că eşti.

Teologul Paul Tillich spunea

că suferinţa sapă
prin ce credeai tu că e podeaua

la subsolul sufletului tău,

şi sapă prin ea dezvăluind
încă un gol dedesubt,

şi sapă mai mult prin acesta,
dezvăluind încă un gol dedesubt.

Realizezi că poți coborî
mai mult decât ai anticipat vreodată,

şi doar hrana spirituală și relaţională
va umple acele goluri.

Şi când ajungi acolo te îndepărtezi de ego

şi ajungi la inimă,

la inima care doreşte.

Ideea că ce dorim e apartenenţă
şi dragostea celor apropiați,

e lucru pe care Louis de Bernières
l-a descrisă în cartea sa,

„Idila căpitanului Corelli.”

Un om în vârstă vorbea cu fiica sa

despre relaţia sa cu răposata sa nevastă,

iar omul în vârstă spune:

„A te iubi e ce rămâne după ce arzi
tot ce înseamnă a fi îndrăgostit.

Iar asta e şi artă şi un accident fericit.

Mama ta şi eu am avut asta.

Am avut rădăcini care au crescut
între noi,

și când toate florile au căzut
de pe ramurile noastre,

am descoperit că eram
un singur copac, şi nu doi.”

Asta-şi doreşte inima.

Al doilea lucru pe care îl descoperi
este sufletul tău.

N-am să vă întreb
dacă credeţi sau nu în Dumnezeu,

dar vă cer să credeţi
că există ceva în voi

care nu are formă,
mărime, culoare sau greutate,

dar care vă dă demnitate
şi valoare infinite.

Oamenii bogaţi şi de succes
nu au mai mult

decât oamenii cu mai puțin succes.

Sclavia e un lucru rău
pentru că îți distruge sufletul.

Violul nu e doar un atac
asupra unor molecule fizice,

e o tentativă de a insulta
sufletului altei persoane.

Şi sufletul tânjeşte după dreptate.

Inima tânjeşte după uniune,
sufletul tânjeşte după dreptate.

Iar asta mă duce la a treia realizare,
pe care am împrumutat-o de la Einstein:

„Problema pe care o aveţi
nu poate fi soluţionată

la același nivel de conştientizare
la care a fost creată.

Trebuie să vă extindeţi
la un alt nivel de conştientizare.”

Aşa că ce faceţi?

Primul lucru pe care îl faceţi
e să apelați la prieteni

şi să purtați conversații profunde
pe care nu le-ați avut niciodată.

Dar al doilea lucru

e să vă duceţi singuri în sălbăticie.

Mergeți acolo unde nu mai e nimeni,

iar ego-ul nu are nimic de făcut,
şi acesta se fărâmă,

şi doar atunci poţi fi
capabil de a fi iubit.

Aveam o prietenă care spunea
că atunci când fiica sa s-a născut

a realizat că a iubit-o
mai mult decât o cerea evoluţia.

(Râsete)

Întotdeauna mi-a plăcut asta.

(Aplauze)

Pentru că vorbeşte despre pace
care e în interiorul nostru,

grija inexplicabilă pentru ceilalți.

Iar când ajungi acolo,
eşti gata să fii salvat.

Cel mai greu lucru când eşti în vale

este că nu poţi să te caţeri de acolo;

cineva trebuie să te ajute
să ieși de acolo.

Mi s-a întâmplat și mie.

Am fost norocos că am fost invitat
în casa unui cuplu, Kathy şi David,

şi ei erau...

Aceştia aveau un copil într-o şcoală
din Washington, pe nume Santi.

Santi avea un prieten
care nu avea unde să stea

pentru că mama sa era bolnavă.

Şi apoi acel copil avea un prieten
şi acela avea şi el un copil.

Când m-am dus în casa lor acum şase ani,

erau 25 de oameni la masa din bucătărie,

mulţi dormeau la subsol.

Am întins mâna
să fac cunoştinţă cu un copil,

şi el mi-a spus: „Noi nu dăm mâna aici.

Noi ne îmbrăţişăm.”

Şi nu sunt cel mai mare
amator de îmbrăţişări,

dar mă întorceam la acea casă
în fiecare joi când eram în localitate,

şi îi îmbrăţişam pe acei copii.

Ei cereau intimitate.

Cereau să te comporţi
frumos până la capăt.

Şi te învăţau un nou mod de trăi,

care e leacul pentru
toate bolile culturii noastre

care era o formă directă de a pune
relaţiile pe primul loc,

nu doar în cuvinte, ci în realitate.

Şi lucrul cel mai frumos este
că aceste comunităţi sunt peste tot.

Am început la Institutul Aspen
„Ţesătura: Materialul Social.”

Acesta este logo-ul nostru.

Şi mergem într-un loc
și găsim „ţesători” peste tot.

Găsim oameni precum
Asiaha Butler, care au crescut în...

care au trăit în Chicago,
în Englewood, un cartier rău famat.

Şi era pe cale să se mute
pentru că era foarte periculos,

şi privind peste stradă a văzut două fete

care se jucau într-o parcare
goală cu sticle sparte

şi apoi s-a întors spre soţul ei
şi i-a spus: „Nu plecăm.

Nu vom fi încă o familie
care să abandoneze asta.”

Şi a căutat pe Google
„Voluntar în Englewood”

şi acum conduce R.A.G.E.,

o mare organizaţie comunitară de acolo.

Unii din aceşti oameni au avut văi grele.

O femeie, Sarah, din Ohio,
s-a întors acasă din vacanță

şi a aflat că soţul său
a ucis copiii și s-a sinucis.

Acum are o farmacie gratuită,
face voluntariat în comunitate,

ajută pe femeile afectate
de violență, predă.

Mi-a spus: „Am depăşit această tragedie
pentru că am fost furioasă.

Vreau să ripostez împotriva
a ceea ce el a încercat să-mi facă

aducând un aport în lume.

El nu m-a ucis.

Răspunsul meu către el este:

Orice ai crede că mi-ai făcut,
du-te naibii, nu vei reuși.”

Aceşti „ţesători” nu duc
vieţi individualiste,

ci vieţi bazare pe relaționare,
au seturi de valori diferite.

Au motivaţii morale.

Au certitudini vocaţionale,
s-au înfipt în pământ.

Am întâlnit un tip în Youngstown, Ohio,

care avea o pancartă în piaţa oraşului:

„Apăraţi Youngstown-ul.”

Au mutualitate radicală,

şi sunt genii în relaţionare.

O femeie pe nume Mary Gordon

ce conduce Roots of Empathy,

unde iau câţiva copii de clasa a opta,

le prezintă o mamă şi un copil,

şi apoi elevii trebuie
să ghicească ce gândeşte copilul,

pentru a înțelege empatia.

Era un copil în clasă
care era mai mare decât restul

pentru că fusese repetent, trecuse
prin sistemul de asistenţă maternală,

o văzuse pe mama sa ucisă.

Şi voia să ţină în braţe copilul.

Iar mama sa avea emoţii
pentru că părea mare şi înfricoşător.

Dar îl lăsase pe acest băiat,
Darren, să ţină în braţe copilul.

L-a ţinut şi se descurcase bine.

Apoi i-a dat copilul înapoi şi a început
să pună întrebări despre a fi părinte.

Şi întrebarea sa finală a fost:

„Dacă nimeni nu te-a iubit niciodată,
poți fi un tată bun?”

Asta face Roots of Empathy,

culege şi scoate oamenii din vale.

Şi asta fac „ţesătorii”.

Unii din ei își schimbă profesia.

Unii rămân în domeniul lor de activitate.

Dar un lucru este clar:
au o motivație puternică.

Am citit asta...

E.O. Wilson scrisese o carte frumoasă
numită „Naturalist”, despre copilăria sa.

Când avea şapte ani,
părinţii lui divorţau.

Şi l-au trimis în Paradise Beach
în Florida de Nord.

Şi nu văzuse niciodată
oceanul până atunci.

Şi nu văzuse nicio meduză până atunci.

El a scris: „Creatura era uimitoare.
Nu mi-aș fi imaginat că există așa ceva.”

Era pe chei într-o zi

şi a văzut o pisică de mare
înotând sub picioarele lui.

Şi în acest moment, un naturalist
se născuse din uimire și curiozitate.

Şi face această observaţie:

că atunci când eşti copil,

vezi animalele de două ori mai mari
decât le vezi când eşti adult.

Şi asta m-a impresionat,

pentru că ce ne dorim ca copii
e acea motivație morală,

să fim devotaţi total pentru ceva,

pentru a găsi acel nivel de vocaţie.

Şi când eşti în preajma
acestor „ţesători”,

ei îi văd pe ceilalți oameni
de două ori decât oamenii normali.

Ei văd mai cu profunzime în ei.

Şi ce văd ei este bucurie.

Pe primul munte din viaţa mea,
când ţintim pentru cariera noastră,

ţintim pentru bucurie.

Şi bucuria e bună, e expansiunea sinelui.

Obții o victorie,

primeşti o avansare profesională,
echipa ta câştigă Super Bowl-ul,

eşti bucuros.

Fericirea nu e expansiunea sinelui,
e dizolvarea sinelui.

E momentul când bariera pielii
dispare dintre mamă şi copilul ei,

e momentul când un naturalist
se simte liber în natură.

E momentul când eşti atât de captivat
de muncă sau de o cauză,

încât ai uitat complet de tine.

Bucuria e un lucru mult mai
bun de ţintit decât fericirea

Colecţionez pasaje despre bucurie,
despre oameni care o pierd.

Unul dintre pasajele mele preferate
e de la Zadie Smith.

În 1999 era într-un club
de noapte din Londra

căutându-şi prietenii,
întrebându-se unde îi era poşeta.

Şi deodată, precum a și scris:

„[...] un om subţire cu nişte ochi enormi
a străbătut o mare de trupuri

pentru a-mi prinde mâna.

Mă întreba acelaşi lucru
iarăşi şi iarăşi: «Îți place?»

Tocurile mele ridicole mă omorau,
mi-era frică că am să mor,

dar în acelaşi timp mă simţeam
copleşită de încântarea

că «Can I Kick it» se întâmpla să cânte

în acel moment precis din istoria lumii

pe sistemul audio,

şi acum se făcea
trecerea la «Teen Spirit».

Am luat mâna bărbatului,
iar mintea mi s-a spulberat,

am dansat, am dansat,
ne-am predat bucuriei.”

Încerc să vă descriu
două mentalităţi de viaţă diferite.

Prima mentalitate, care e despre fericirea
individuală şi despre succesul în carieră.

Şi e o mentalitate bună,
nu am nimic împotriva ei.

Dar suntem într-o vale de ordin naţional,

pentru că nu avem alte mentalităţi
pentru a găsi echilibrul.

Nu ne mai simţim bine cu noi ca popor,

ne-am pierdut speranța în viitor,

nu mai avem grijă unii de alții.

Şi avem nevoie de multe schimbări.

Avem nevoie de o schimbare economică
şi de o schimbare a mediului.

Dar avem nevoie
şi de revoluţie culturală şi relaţională.

Trebuie să denumim limbajul
unei societăţi recuperate.

Şi pentru mine, „ţesătorii”
au găsit acel limbaj.

Teoria mea pentru schimbare socială
e că societatea se schimbă

când un grup mic de oameni
găsesc un mod mai bun de a trăi,

iar noi, restul, îi copiem.

Şi aceşti „ţesători” au găsit
un mod mai bun de a trăi.

Şi nu trebuie să o teoretizăm.

Ei construiesc comunităţi prin toată ţara.

Trebuie să ne schimbăm vieţile puțin,

ca să putem spune:
„Sunt un ţesător, suntem ţesători.”

Şi dacă facem asta,

gaura din interiorul nostru se va umple,

dar mai important,
unitatea socială se va repara.

Vă mulţumesc foarte mult!

(Aplauze)