Amy Smith împărtăşeşte designul simplu, salvator de vieţi

Gazele de la gătitul în clădiri ucid peste 2 milioane de copii anual în ţările în curs de dezvoltare. Inginerul MIT Amy Smith detaliază o soluţie incitantă dar simplă: o unealtă pentru transformarea gunoiului de fermă în cărbune cu ardere curată.

În materie de invenţie,

aş vrea să vă spun povestea unuia dintre proiectele mele favorite.

Cred că este unul dintre cele mai incitante proiecte la care lucrez,

dar cred că este şi cel mai simplu.

Este un proiect care are un imens potenţial de impact în întreaga lume.

Abordează una dintre cele mai mari probleme de sănătate ale planetei,

primul motiv de mortalitate printre copiii sub cinci ani,

care este... ? Bolile transmise prin apă. Diareea. Malnutriţia.

Nu, este inhalarea fumului de la focul pentru gătit în clădiri --

infecţii acute respiratorii cauzate de acesta. Vă vine să credeţi?

Mi se pare şocant şi oarecum îngrozitor.

Nu putem face combustibili de gătit cu ardere mai curată?

Nu putem face maşini de gătit mai bune?

Cum e posibil ca asta să ducă la peste două milioane de morţi anual?

Şiu că Bill Joy vă vorbea

despre minunile nanotuburilor de carbon.

Aşa că eu vă voi vorbi despre

minunile macro-tuburilor de carbon, adică ale mangalului.

Aceasta este o fotografie din Haiti-ul rural. Haiti este acum despădurit în proporţie de 98%.

Veţi vedea scene ca aceasta în toată insula.

Aceasta duce la tot felul de probleme de mediu

şi probleme care afectează oameni din toată ţara.

Cu câţiva ani în urmă au fost inundaţii severe

care au provocat mii de morţi,

lucru direct atribuibil faptului

că nu există copaci pe dealuri pentru a stabiliza solul.

Aşa că ploile vin, se scurg în râuri şi apar inundaţiile.

Unul dintre motivele pentru care există atât de puţini copaci este acesta:

oamenii au nevoie să gătească, taie lemne pentru asta

şi fac din ele mangal.

Problema nu este că oamenii n-ar fi conştienţi de pagubele aduse mediului.

Sunt perfect conştienţi, dar nu au de ales.

Combustibilii fosili nu sunt disponibili,

iar energia solară nu găteşte în felul în care le place lor să-şi prepare mâncarea.

Aşa că asta fac.

Veţi găsi familii ca aceasta care pleacă în pădure să găsească un copac,

să-l taie şi să facă din el mangal.

Aşa că nu e de mirare că s-a depus o grămadă de efort

pentru a căuta combustibili alternativi pentru gătit.

Cam acum patru ani, am dus o echipă de studenţi în Haiti

şi am lucrat cu voluntarii Peace Corps de acolo.

Acesta este unul dintre ei,

iar acesta este un dispozitiv pe care el îl construise în satul în care lucra.

Iar ideea era că puteai să iei deşeuri de hârtie,

puteai să le comprimi şi făceai brichete ce puteau servi drept combustibil.

Dar acest dispozitiv era foarte lent.

Aşa că studenţii noştri de inginerie s-au apucat să lucreze la el

şi cu câteva modificări foarte simple

au putut să tripleze producţia dispozitivului.

Vă puteţi imagina că erau foarte încântaţi de acest lucru.

Şi au luat brichetele cu ei la MIT ca să le testeze.

Iar unul dintre lucrurile pe care le-au aflat a fost că ele nu ardeau.

Asta i-a descurajat puţin pe studenţi.

Şi, într-adevăr, dacă priviţi atent, exact aici,

vedeţi că scrie "U.S. Peace Corps."

După cum s-a dovedit, în satul respectiv nu existau de fapt deloc deşeuri de hârtie.

Şi chiar dacă era o întrebuinţare bună pentru hârtiile guvernului,

pentru ca voluntarul acesta să le aducă înapoi în satul lui

ar fi trebuit să parcurgă 800 de kilometri.

Aşa că ne-am gândit că s-ar putea să existe o cale mai bună

de a găsi un combustibil alternativ de gătit.

Am vrut să facem un combustibil

care folosea ceva uşor de găsit la nivel local.

Pe acestea le vedeţi peste tot în Haiti, de asemenea. Sunt mici fabrici de zahăr.

Iar deşeul lor,

după ce se extrage sucul din trestia de zahăr, se cheamă bagasă.

Nu are nicio altă întrebuinţare. Nu are valoare nutritivă,

aşa că nu se dă la animale.

Doar zace grămadă lângă fabrica de zahăr până este, în cele din urmă, arsă.

Ce am vrut noi să facem a fost să găsim o cale

de a utiliza acest deşeu şi de a-l transforma într-un combustibil

cu care oamenii să gătească cu uşurinţă,

ceva asemănător cu mangalul.

Aşa că în următorii câţiva ani, eu şi cu studenţii am lucrat la dezvoltarea unui proces.

Astfel, se începe cu bagasa, apoi se ia un furnal foarte simplu

ce poate fi făcut dintr-un butoi vechi de 190 de litri.

După ceva vreme, după ce a fost pus pe foc, se sigilează

pentru a restricţiona accesul oxigenului în furnal

şi se obţine în final acest material carbonizat de aici.

Totuşi acesta nu se poate arde. Este prea fin

şi arde prea repede pentru a fi util la gătit.

Astfel că a trebuit să găsim o cale de a-l transforma în brichete utile.

Şi, foarte convenabil, unul dintre studenţii mei era din Ghana,

iar el şi-a adus aminte de un fel de mâncare pe care i-l făcea mama lui, numit kokonte,

care e o fiertură foarte lipicioasă din rădăcină de cassava.

Aşa că ceea ce am făcut a fost să căutăm şi am aflat că

acea cassava se cultivă şi în Haiti, sub numele de manioc.

Şi, practic, se cultuvă în toată lumea --

yucca, tapioca, manioc, cassava, e acelaşi lucru --

o legumă rădăcinoasă foarte bogată în amidon.

Poţi face din ea o fiertură foarte groasă şi lipicioasă,

pe care o poţi folosi pentru a lipi brichetele de mangal.

Aşa că asta am făcut. Am mers în Haiti.

Aceştia sunt absolvenţii primei Ecole de Charbon,

sau Institutul de Mangal. Iar aceştia --

(Râsete)

-- aşa e. De fapt sunt profesor şi la MIT şi la CIT (Charcoal Institute).

Iar acestea sunt brichetele pe care le-am făcut.

Acum vă voi duce pe un alt continent. Aceasta este India,

iar acesta este cel mai folosit combustibil de gătit din India: bălegarul de vacă.

Şi mai mult decât în Haiti, el produce un foc cu foarte mult fum,

iar aici vedeţi impactul asupra sănătăţii

al gătitului cu bălegar de vacă şi biomasă drept combustibil.

Sunt afectaţi în special copiii şi femeile,

fiindcă ei sunt cei care stau în jurul focului de gătit.

Aşa că am vrut să vedem dacă putem introduce

această tehnologie pentru fabricarea mangalului acolo.

Din nefericire, nu exista trestie de zahăr

şi nici cassava, dar asta nu ne-a oprit.

Am aflat însă care erau sursele de biomasă disponibile local.

Erau paiele de grâu şi de orez.

Şi ce am putut folosi ca liant

au fost de fapt mici cantităţi de bălegar de vacă,

utilizat în mod obişnuit drept combustibil.

Şi am făcut teste comparative, iar aici puteţi vedea

brichetele de mangal, iar aici bălegarul de vacă.

Şi puteţi vedea că este un combustibil de gătit cu ardere mult mai curată.

Şi, practic, încălzeşte apa mult mai repede.

Aşa că am fost fericiţi, până în acel punct.

Dar unul dintre lucrurile pe care le-am aflat

a fost acela că, atunci când făceam comparaţii cu mangalul de lemn,

al nostru nu ardea la fel de mult. Iar brichetele se sfărâmau puţin

şi pierdeam energie pe măsură ce se dezintegrau în cursul gătitului.

Aşa că am încercat să găsim o cale de a face o brichetă mai rezistentă,

ca să putem concura cu mangalul de lemn de pe pieţele din Haiti.

Aşa că ne-am întors la MIT, ne-am luat maşina Instron

şi ne-am lămurit de ce fel de forţe aveam nevoie

pentru a comprima o brichetă până la nivelul

la care obţii într-adevăr un nivel superior de performanţă.

Şi în acelaşi timp în care studenţii cercetau acest lucru în laborator,

am avut şi parteneri din comunitatea din Haiti care lucrau la dezvoltarea procesului,

la îmbunătăţirea lui şi la a-l face mai accesibil pentru oamenii din satele de acolo.

Şi după ceva vreme

am dezvoltat o presă ieftină care permite producţia de mangal

care arde acum realmente mai mult şi mai curat decât mangalul de lemn.

Aşa că acum suntem în situaţia în care avem un produs care e mai bun

decât ceea ce poţi cumpăra din piaţă în Haiti,

care e un loc minunat.

Anual, numai în Haiti se taie cam 30 de milioane de copaci.

Există posibilitatea ca acest proiect să fie implementat

şi să se cruţe o bună parte din aceşti copaci.

În plus, venitul generat din acest mangal este de 260 de milioane de dolari.

Asta e enorm de mult pentru o ţară ca Haiti --

cu o populaţie de opt milioane

şi un venit mediu de mai puţin de 400 de dolari.

Astfel că aici progresăm cu proiectul nostru despre mangal.

Iar unul dintre lucrurile despre care cred că este de asemenea interesant

este acela că am un prieten la UC (Universitatea California) Berkeley care se ocupă cu analiza riscului.

Şi el a cercetat problema impactului asupra sănătăţii

pe care îl are arderea lemnului versus cea a mangalului.

Şi a aflat că, la nivel mondial,

s-ar putea preveni un milion de morţi prin trecerea de la lemn la mangal

drept combustibil de gătit. Asta e remarcabil.

Dar până acum nu au existat căi de a o face fără a se tăia copaci.

Acum însă avem o cale

ce foloseşte un deşeu agricol pentru a crea combustibil de gătit.

Unul dintre lucrurile cu adevărat incitante, totuşi,

este ceva ce a rezultat din călătoria pe care am făcut-o în Ghana chiar luna trecută.

Iar acesta este, cred, cel mai frumos lucru,

şi este încă şi mai simplu tehnologic decât ce aţi văzut mai devreme,

dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Iată-l.

Deci ce e asta? Aceştia sunt ştiuleţi de porumb transformaţi în mangal.

Iar frumuseţea este că nu ai nevoie să faci brichete.

Vin gata făcute. Acesta este laptopul meu de 100 de dolari, chiar aici.

Şi, de fapt, ca şi Nick, am adus mostre.

(Râsete)

Aşa că le putem da de la unii la alţii.

Sunt complet funcţionale, testate "pe teren", gata de lansare.

Şi cred că unul dintre lucrurile de asemenea remarcabile despre această tehnologie

este acela că transferul ei este atât de uşor.

În comparaţie cu mangalul de trestie de zahăr,

pentru care a trebuit practic să-i învăţăm pe oameni cum să-l transforme în brichete

şi la care exista pasul suplimentar de fierbere a liantului,

acesta vine pre-brichetat.

Aceasta este cel mai incitant lucru din viaţa mea în prezent,

ceea ce probabil că este un comentariu trist despre ea.

(Râsete)

Dar odată ce-l vezi, aşa ca voi, persoanele din rândul din faţă, bine,

da, OK. Oricum --

(Râsete)

-- iată-l. Şi acesta este, cred, un exemplu perfect

pentru ceea ce Robert Wright spunea despre acele lucruri cu sumă non-zero.

Nu doar că există beneficii de sănătate,

ci apar şi beneficii de mediu.

Dar aceasta este una dintre incredibil de rarele situaţii

unde există de asemenea şi beneficii economice.

Oamenii îşi pot face propriul combustibil de gătit din deşeuri.

Pot obţine venituri din asta.

Pot economisi banii pe care i-ar fi cheltuit pe mangal

şi pot produce în plus pentru a vinde pe piaţă

celor care nu-şi fac propriul combustibil.

E cu adevărat rar să nu existe compromisuri

între sănătate şi economie, sau între mediu şi economie.

Aşa că acesta este un proiect care mi se pare extrem de incitant

şi abia aştept să văd unde ne duce.

Aşa că atunci când vorbim, acum, de viitorul pe care îl vom crea,

unul dintre lucrurile despre care cred că e necesar

este să avem o viziune foarte clară a lumii în care trăim.

Şi acum nu mă refer la lumea în care trăim noi.

Ci la lumea în care femeile petrec două sau trei ore în fiecare zi

măcinând grăunţe pentru a-şi hrăni familiile.

Mă refer la lumea în care materiale avansate de construcţie

înseamnă ţigle de ciment fabricate manual

şi în care, atunci când munceşti zece ore pe zi

câştigi doar 60 de dolari pe lună.

Mă refer la lumea în care femeile şi copiii petrec 40 de miliarde de ore pe an aducând apă.

Asta e ca şi cum întreaga forţă de muncă a statului California

ar munci un an cu normă întreagă nefăcând altceva decât să aducă apă.

E un loc în care, de exemplu, dacă am fi în India,

în această sală, numai trei dintre noi ar avea o maşină.

Dacă am fi în Afganistan,

numai o persoană din sală ar şti să utilizeze internetul.

Dacă am fi în Zambia, 300 dintre voi ar fi fermieri,

iar 100 ar avea SIDA sau ar fi HIV-pozitivi.

Şi peste jumătate dintre voi ar trăi cu mai puţin de un dolar pe zi.

Acestea sunt problemele pentru care trebuie să venim cu soluţii.

Acestea sunt problemele pentru care trebuie să ne instruim inginerii,

designerii, oamenii de afaceri, antreprenorii să le înfrunte.

Acestea sunt soluţiile pe care trebuie să le găsim.

Am câteva arii pe care cred că e deosebit de important să le abordăm.

Una dintre ele este crearea de tehnologii pentru promovarea micro-finanţelor şi micro-întreprinderilor

în aşa fel încât oamenii care trăiesc sub limita sărăciei să găsească o cale de a ieşi de acolo --

şi în aşa fel încât să n-o facă

recurgând la activităţi tradiţionale precum împletirea de coşuri, creşterea păsărilor etc.

Există tehnologii şi produse noi

pe care ei le pot fabrica la scară mică.

Următorul lucru pe care îl cred este că trebuie să creăm tehnologii pentru fermierii săraci

pentru ca ei să adauge valoare propriilor recolte.

Şi trebuie să ne regândim strategiile de dezvoltare

în aşa fel încât să nu promovăm campanii de educare

care să-i determine să nu mai fie fermieri,

ci mai degrabă să nu mai fie fermieri săraci.

Şi trebuie să ne gândim la cum putem face eficient asta.

Trebuie să lucrăm cu oamenii din aceste comunităţi

şi să le dăm resursele şi uneltele de care au nevoie

pentru a-şi rezolva propriile probleme. Asta este cea mai bună cale de-a o face.

N-ar trebui să o facem din afară.

Deci trebuie să creăm acest viitor şi trebuie să începem acum.

Mulţumesc.

(Aplauze)

Chris Anderson: Povesteşte-ne -- până vedem dacă are cineva vreo întrebare --

povesteşte-ne despre unul dintre celelalte lucruri la care ai muncit.

Amy Smith: Câteva dintre celelalte lucruri la care muncim

sunt găsirea de metode ieftine de testare a calităţii apei,

astfel încât comunităţile să-şi poată întreţine propriile sisteme de apă,

să ştie când funcţionează, să ştie când să le repare etc.

De asemenea, cercetăm sisteme ieftine de tratare a apei.

Unul dintre lucrurile realmente incitante este investigarea dezinfecţiei solare a apei

şi sporirea capacităţii de a face acest lucru.

CA: Ce opreşte aceste lucruri să prindă amploare?

Trebuie să găsiţi antreprenori, sau furnizori de capital,

sau de ce aveţi nevoie pentru a extinde ce aţi făcut la o scară mare?

AS: Da, cred că e vorba de mulţi oameni care să facă lucrurile să avanseze.

E o chestiune dificilă: e o piaţă foarte fragmentată

şi o populaţie de consumatori fără venituri.

Aşa că nu se pot folosi aceleaşi modele care se utilizează în Statele Unite

pentru a face lucrurile să avanseze.

Şi avem un personal destul de redus, adică eu.

(Râsete)

Aşa că fac ce pot împreună cu studenţii.

Avem 30 de studenţi în fiecare an care merg pe teren

şi încearcă să implementeze lucrurile acestea şi să le facă să avanseze.

O altă chestiune este că lucrurile trebuie făcute pe perioade mari de timp

pentru că , după cum ştiţi, nu vă puteţi aştepta să se facă ceva într-un an sau doi.

Trebuie să priveşti cinci sau 10 ani înainte.

Dar consider că având viziunea să facem asta, putem avansa.