Scott McCloud despre benzi desenate

În această imagine de neratat asupra magiei benzilor desenate, Scott McCloud modelează formatul prezentării într-o experienţă asemănătoare desenelor animate, în care ramificaţiile colorate trec valvârtej prin fascinaţiile copilăriei şi viitoruri imaginare care pot fi auzite sau atinse de ochii noştri.

Dintre cele cinci simţuri,

văzul este cel pe care-l apreciez cel mai mult

şi este cel pe care pot cel mai puţin să-l iau drept sigur.

Asta se datorează în parte tatălui meu, care a fost orb.

Se ştia că, în general, nu făcea mare caz de asta.

Odată, în Noua Scoţie,

când am fost să vedem o eclipsă totală de soare,

da, cea care e şi în melodia lui Carly Simon,

care se poate sau nu referi

la James Taylor, Warren Beatty sau Mick Jagger; nu ştim sigur.

Au împărţit nişte ochelari din plastic închişi la culoare

care ne permiteau să privim direct spre soare

fără să ne afecteze ochii.

Dar tata s-a speriat tare:

nu voia să facem aşa ceva,

ci să folosim nişte periscoape ieftine din carton,

să nu fie absolut nicio posibilitate să ne afecteze ochii.

Pe atunci, mi s-a părut cam ciudat.

Ceea ce nu ştiam eu atunci

era că tata se născuse cu o vedere perfect normală.

Când el şi sora sa Martha erau foarte mici,

mama lor i-a dus să vadă o eclipsă totală,

o eclipsă de soare,

şi, la puţin timp,

amândoi au început să-şi piardă vederea.

Decenii mai târziu,

s-a aflat că sursa orbirii lor

era, cel mai posibil, un tip de infecţie bacteriană.

Din câte putem spune,

n-a avut nimic de-a face cu eclipsa de soare,

dar, pe atunci, bunica intrase deja în mormânt

crezând că fusese vina ei.

Aşadar, tata a absolvit Harvardul în 1946,

s-a însurat cu mama

şi a cumpărat o casă în Lexington, Massachusetts,

unde fuseseră trase primele focuri împotriva britanicilor în 1775,

deşi n-am atins niciunul până la Concord.

S-a angajat la Raytheon,

proiectând sisteme de ghidare

care făceau parte din Ruta 128 a axei de tehnologii înalte a acelor zile,

echivalentul din anii '70 a Silicone Valley.

Tata nu era un tip prea militarist,

dar îi părea rău că nu putuse lupta în al Doilea Război Mondial

din cauza handicapului său,

deşi l-au lăsat să treacă

examenul fizic al armatei care dura câteva ore,

până au ajuns chiar la ultimul test,

cel al vederii.

(Râsete)

Aşadar, tata a început să obțină toate aceste brevete

şi să câştige reputaţia de geniu orb, inginer de rachete, inventator.

Dar, pentru noi, era doar tata

şi viaţa în casă era destul de normală.

Copil fiind, mă uitam mult la televizor

şi aveam o grămadă de hobby-uri de tocilar,

cum ar fi mineralogia sau microbiologia şi programul spaţial

şi puţintică politică.

Jucam mult şah.

Dar, la 14 ani,

un prieten mi-a trezit interesul în benzi desenate

şi am decis că din asta vreau să-mi câştig existenţa.

Iată-l pe tata:

e om de ştiinţă, inginer şi contractor militar.

Şi are patru copii, da?

Unul a crescut şi a devenit specialist în calculatoare,

una a intrat în Marina Militară,

unul a devenit inginer

şi iată-mă pe mine:

artistul de benzi desenate.

(Râsete)

Asta, din întâmplare, mă face opusul lui Dean Kamen,

căci eu sunt artist de benzi desenate, fiu de inventator,

iar el este inventator, fiul unui artist de benzi desenate.

(Râsete)

Da, e adevărat.

(Aplauze)

Amuzant este că tata avea mare încredere în mine.

Avea încredere în abilităţile mele de desenator,

deşi nu avea nicio dovadă directă că aş fi bun de ceva,

tot ce vedea el era în ceaţă.

Asta dă un nou sens expresiei "credinţă oarbă",

care, pentru mine, nu are conotaţia negativă pe care o are pentru alţi oameni.

Credinţa în lucruri care nu pot fi văzute, nu pot fi dovedite

nu e genul de credinţă pe care s-o fi îmbrăţişat eu vreodată prea mult.

Eu înclin spre ştiinţă,

unde ceea ce vezi

şi poţi verifica este fundaţia a ceea ce ştim.

Dar e şi o cale de mijloc.

O cale de mijloc bătătorită de persoane precum Charles Babbage

şi computerele lui acţionate de abur care nu au fost construite niciodată.

Nimeni nu a înţeles exact ce avea el în cap,

cu excepţia Adei Lovelace,

şi a murit încercând să urmeze acest vis.

Vannevar Bush cu al lui Memex,

ideea conform căreia cunoaşterea umană e la degetul tău mic.

El a avut această viziune.

Şi cred că mulţi oameni din vremea lui

au crezut probabil că e cam nebun.

Şi, într-adevăr, putem privi înapoi şi să spunem:

"Da, haha, totul e microfilm." Dar acesta e...

Nu asta e ideea. El a înţeles forma viitorului.

La fel şi J.C.R. Liklider şi conceptele sale de interacţiune între computer şi om.

Acelaşi lucru: a înţeles forma viitorului,

chiar dacă era ceva ce urma

să fie implementat de oameni mult mai târziu.

Sau Paul Barron, cu viziunea lui asupra comutării pachetelor.

Aproape nimeni nu i-a dat atenţie în vremea lui.

Sau chiar şi cei care au reuşit,

cei de la Bolt, Beranek şi Newman din Boston,

care doar au schiţat aceste structuri

din ceea ce urma sa devina până la urmă o reţea globală.

Şi schiţând pe spatele unui şerveţel şi pe hârtiuţe

şi dezbătând la cină la Howard Johnson...

pe Ruta 128, în Lexington, Massachusetts,

la doar 3 km de locul unde studiam tactica reginei întârziate

şi ascultam Gladys Knight & the Pips

cântând "Midnight Train to Georgia" în timp ce...

(Râsete)

...în fotoliul mare al tatei.

Aşadar, există trei tipuri de viziune, da?

Viziunea bazată pe ceea ce nu putem vedea,

viziunea asupra nevăzutului şi necunoscutului.

Viziunea a ceea ce a fost deja dovedit sau poate fi stabilit.

Şi acest al treilea tip

de viziune, a ceva ce

poate fi, care e posibil să fie,

pe baza cunoaşterii, dar nu a fost încă dovedit.

Aţi văzut multe exemple de oameni care urmăresc o asemenea viziune în ştiinţă,

dar cred că e valabil şi în arte, în politică,

e valabil şi în încercările personale.

Se ajunge, de fapt, la patru principii de bază:

învaţă de la toţi,

nu urma pe nimeni,

urmăreşte tiparele

şi munceşte pe brânci.

Cred că acestea sunt cele patru principii valabile aici.

Şi cea de-a treia e, în mod deosebit,

cea în care viziunile asupra viitorului

încep să se manifeste.

Interesant e că această modalitate de a privi lumea

e, după opinia mea, doar una din cele trei feluri

care se manifestă în diferite domenii de strădanie.

În benzile desenate, ştiu că

duce la un fel de atitudine formalistă

spre înţelegerea felului cum funcţionează.

Apoi e celălalt tip de atitudine, clasic,

care îmbrăţişează frumuseţea şi meşteşugul.

Alta care crede în transparenţa pură a conţinutului.

Apoi e alta,

care pune accent pe unicitatea experienţei umane,

pe sinceritate şi neprelucrare.

Sunt patru feluri foarte diferite de a privi lumea. Le-am denumit:

clasicistul, animistul, formalistul şi iconoclastul.

Par să corespundă mai mult sau mai puţin

celor patru subdiviziuni ale gândirii umane, după Jung.

Reflectă o dihotomie între artă şi desfătare

în stânga şi în dreapta;

tradiţie şi revoluţie sus şi jos.

Pe diagonală, aveţi conţinut şi formă,

apoi frumuseţe şi adevăr.

Şi probabil se aplică la fel de bine

la muzică, filme şi arte frumoase,

care nu au nimic de-a face cu viziunea,

nici chiar cu tema conferinţei noastre,

"Inspirat din natură",

cu excepţia fabulei cu broasca

ce îl cară pe spate pe scorpion să-l treacă râul,

pentru că scorpionul promisese să n-o înţepe.

Dar scorpionul o înţeapă până la urmă şi mor amândoi.

Nu înainte ca broasca să-l întrebe de ce, iar el răspunde:

"Pentru că e în natura mea".

La acest sens, da.

(Râsete)

Deci...

Aceasta era natura mea. Am observat

că drumul pe care l-am ales pentru a descoperi

acest centru de interes în munca mea

şi cine eram,

l-am văzut ca pe un drum spre descoperire.

Eram eu, acceptându-mi propria natură,

ceea ce înseamnă

că n-am sărit prea departe de trunchi.

Ce face o "gândire ştiinţifică"

în artă?

Am început să fac benzi desenate,

dar am încercat şi să le înţeleg, aproape imediat.

Printre cele mai interesante lucruri la benzile desenate, am descoperit,

a fost că benzile desenate sunt un mijloc vizual,

dar încearcă să includă toate simţurile în el.

Aşadar, diferite elemente din benzile desenate, cum ar fi imaginile şi cuvintele,

diferitele simboluri, alături de toate celelalte

pe care benzile desenate le prezintă

sunt toate împinse spre un singur canal, vederea.

Ai elemente precum asemănarea,

unde ceva ce seamănă cu lumea fizică poate fi abstractizat

în câteva direcţii diferite:

abstractizate din asemănare,

dar păstrând încă sensul complet,

sau abstractizate distanţându-se de asemănare şi sens spre planul imaginii.

Aduceţi toate acestea laolaltă şi obţineţi o hartă frumoasă

ale întregii graniţe a iconografiei vizuale

pe care benzile desenate o pot cuprinde.

Şi, dacă mergi spre dreapta, ai şi limbajul,

căci se abstractizează şi mai mult de asemănare,

dar păstrând încă sensul.

Vederea este solicitată să reprezinte sunetul

şi să înţeleagă proprietăţile comune ale celor două

şi moştenirea lor comună, de asemenea,

ca să încerce să reprezinte textura sunetului,

să-i capteze caracteristicile esenţiale prin ilustraţii.

Şi există şi un echilibru

între vizibil şi invizibil în benzile desenate.

Benzile desenate sunt un fel de apel şi răspuns

în care artistul îţi oferă

să vezi ceva în interiorul cadrelor,

apoi îţi oferă ceva de imaginat între cadre.

Un alt simţ

reprezentat de imaginile benzilor desenate este timpul.

Succesiunea e un aspect foarte important la benzile desenate.

Benzile desenate prezintă un fel de hartă temporală.

Această hartă temporală a fost ceva ce a activat benzile desenate moderne,

dar eu mă întrebam dacă nu cumva activează

şi altfel de forme.

Şi am găsit câteva în istorie.

Puteţi observa acelaşi principiu operând

în aceste versiuni vechi ale aceleiaşi idei.

Forma de artă intră în coliziune

cu tehnologia dată,

fie că e pictată pe piatră, ca Mormântul Scribului din Egiptul antic,

sau ca sculptură în basorelief ce se ridică pe o columnă de piatră,

sau o broderie lungă de 60 de metri,

sau piele de căprioară sau scoarţă de copac pictate

ce se desfăşoară pe 88 de pagini împăturite in evantai.

Interesant e că, după ce ajungi la tipar,

şi asta se întâmplă din 1450, apropo,

încep să se observe toate caracteristicile benzilor desenate moderne:

aranjarea în cadre rectilinii,

desen în linii simple, fără tonuri

şi secvenţa de citire de la stânga la dreapta.

Şi, de 100 de ani,

se pot vedea deja baloane cu cuvinte şi texte

şi e doar un pas de aici, aici.

Am scris o carte despre asta în 1993,

dar, pe măsură ce finalizam cartea,

a trebuit să fac puţină culegere de text

şi mă săturasem să mă tot duc la centrul de copiere din zonă,

aşa că am cumpărat un calculator.

Era ceva minor, nu era bun decât pentru introducere de text,

dar tata îmi spusese de Legea lui Moore,

datând de prin anii '70, şi ştiam ce urmează.

Aşa că am ţinut ochii mari

să văd dacă schimbarea care a avut loc

când am trecut de la benzile desenate dinaintea tiparului la cele tipărite

se va petrece când trecem mai departe, la benzile desenate de după tipar.

Unul dintre primele lucruri propuse

a fost să combinăm partea vizuală a benzilor desenate

cu sunetul, mişcarea şi interactivitatea

CD-ROM-urilor care se făceau pe atunci.

Asta era chiar înaintea internetului.

Unul din lucrurile pe care le-au făcut a fost

să încerce să ia pagina aşa cum e ea

şi să o transfere pe monitoare.

Asta era o greşeală de tip McLuhan clasică

de a aloca forma tehnologiei anterioare

drept conţinutul noii tehnologii.

Astfel, ceea ce făceau era

să creeze nişte pagini de benzi desenate ce semănau cu cele tipărite

şi introduceau sunetele şi mişcarea.

Problema era că, dacă urmai această idee,

ideea simplă că spaţiul e egal cu timpul în benzile desenate,

ce se întâmplă e că, introducând sunetul şi mişcarea,

care sunt fenomene temporale ce pot fi reprezentate doar prin timp,

acestea distrug continuitatea prezentării.

Interactivitatea era altceva.

Sunt benzi desenate cu hipertext.

Dar chestia la hipertext

e că totul în hipertext e sau aici, sau nu e aici, sau e legat de aici.

Este absolut ne-spaţial.

Distanţa dintre Abraham Lincoln, la Lincoln penny,

la Penny Marshall, la Planul Marshall,

la "Planul 9", la 9 vieţi...

e mereu aceeaşi.

(Râsete)

Dar, în benzile desenate,

fiecare aspect sau element al lucrării

are o relaţie spaţială cu oricare alt element tot timpul.

Aşadar, întrebarea era:

exista vreo cale de păstrare a relaţiei spaţiale,

profitând, în acelaşi timp, de toate lucrurile

pe care ni le poate oferi lumea digitală?

Şi mi-am găsit propriul răspuns la asta

în acele benzi desenate antice pe care vi le-am arătat.

Fiecare era un rând neîntrerupt de citire,

fie că mergea în zigzag de-a lungul pereţilor,

sau în spirală în susul columnei,

sau direct de la stânga spre dreapta, sau în zigzag invers

de-a lungul acelor 88 de pagini ca un acordeon.

Se întâmplă acelaşi lucru şi anume, ca ideea de bază ca:

--pe măsură ce te mişti în spaţiu, te mişti în timp--

este realizată fără niciun compromis,

dar au apărut compromisuri odată cu tiparul.

Spaţii adiacente nu mai erau momente adiacente,

aşa că ideea principală a benzilor desenate era împărţită iar şi iar,

iar şi iar...

Şi m-am gândit: "Da, bine...

Dacă e adevărat, e vreo cale,

când trecem dincolo de tiparul de azi,

să aducem cumva asta înapoi?"

Monitorul

e, tehnic, la fel de limitat ca şi o pagină, nu?

Are altă formă dar, în afară de asta,

are aceleaşi limitări principale.

Asta se întâmplă doar când priveşti monitorul ca pe o pagină,

nu când îl priveşti ca pe o fereastră.

Şi iată ce am propus: poate am reuşi să creăm aceste benzi desenate

pe pânze infinite,

de-a lungul axei X, şi Y, şi a scărilor.

Putem crea fire narative circulare care sunt circulare la propriu.

Putem face o întorsatura în poveste care este chiar o întoarcere.

Firele narative paralele pot fi chiar paralele.

X, Y şi, de asemenea, Z.

Aveam toate aceste noţiuni, era pe la sfârşitul anilor '90

şi toţi din breasla mea credeau că sunt cam nebun.

Dar multe persoane de atunci au mers mai departe şi chiar au făcut asta.

Vă voi arăta acum câteva.

Iată o bandă desenată de facultate de începuturi a unui coleg pe nume Jason Lex.

Observaţi ce se întâmplă aici.

Ceea ce caut e o mutaţie de durată,

asta căutăm toţi.

Pe măsură ce media se îndreaptă spre o nouă eră,

căutăm mutaţii

care sunt durabile, care au puterea de a rezista.

Luăm ideea simplă de a prezenta benzile desenate într-un mediu vizual,

apoi o realizăm până la capăt, de la început, până la final.

Întreaga bandă desenată pe care tocmai aţi văzut-o

e pe ecran chiar acum.

Dar, deşi trăim fiecare parte pe rând,

doar aici a ajuns tehnologia acum.

Pe măsură ce tehnologia evoluează,

când avem ecrane în care ne cufundăm cu totul sau mai ştiu eu ce,

astfel de lucruri doar vor progresa.

Se vor adapta.

Se vor adapta la mediul lor:

e o mutaţie durabilă.

Să vă mai arăt una. E a lui Drew Weing.

Se numeşte

"Pop contemplă moartea termică a Universului".

Observaţi ce se întâmplă aici!

Pe măsură ce desenăm aceste poveşti pe pânze infinite,

se creează o expresie mai pură

a sensului acestui mediu.

Vom trece de asta puţin mai repede... înţelegeţi voi.

Vreau să ajung la ultimul cadru.

(Râsete)

Aşa...

(Râsete)

(Râsete)

Încă una...

Că tot era vorba de pânze infinite...

E făcut de un tip pe nume Daniel Merlin Goodbrey din Marea Britanie.

De ce e important?

Cred că e important pentru că media,

toate mediile media,

ne oferă o fereastră înapoi spre lumea noastră.

Ar putea fi acel film artistic,

sau, până la urmă, realitatea virtuală, sau echivalentul ei,

un tip de ecran în care te afunzi,

ne va oferi cea mai eficientă evadare din lumea în care ne aflăm.

De aceea majoritatea se întorc la naraţiune, este un mod de evadare.

Dar media ne oferă o fereastră

înapoi spre lumea în care trăim.

Şi, când media evoluează

astfel încât identitatea media devine tot mai unică.

Pentru că acum priviţi benzile desenate la puterea a treia:

benzi desenate care seamănă mai mult ca oricând cu benzile desenate.

Când se întâmplă asta, le oferi oamenilor mai multe feluri

de a re-intra în lume prin diferite ferestre.

Când faci asta, le permiţi să facă triangulaţia lumii în care trăiesc

şi să îi vadă forma.

Din acest motiv cred că e important.

Unul dintre mai multe motive, dar acum trebuie să plec.

Mulţumesc că m-aţi invitat!