Tod Machover şi Dan Ellsey cântă muzica nouă

Tod Machover şi Laboratorul Media de la MIT sunt dedicaţi extinderii exprimării muzicale la toată lumea, de la virtuozi la amatori, și în cele mai diverse forme, de la operă la jocuri video. El și compozitorul Dan Ellsey lămuresc lucrurile ce vor urma.

Prima idee pe care aş vrea s-o sugerez este că toţi

iubim foarte mult muzica. Înseamnă mult pentru noi.

Dar muzica este încă şi mai puternică dacă nu doar o asculţi, ci o faci tu însuţi.

Aşadar, asta este prima mea idee. Şi ştim cu toţii despre efectul Mozart,

ideea care a tot circulat de 5-10 ani încoace

cum că doar ascultând sau cântând muzică bebeluşului tău (în uter)

o să facă să-i crească IQ-ul cu 10, 20, 30 la sută.

O idee grozavă, dar nu funcţionează deloc.

Aşa că nu poţi doar să asculţi muzică, trebuie cumva s-o şi creezi.

Aş adăuga de asemenea că nu e vorba doar de a o compune,

ci că toţi, fiecare dintre noi, toată lumea de pe Pământ

are puterea să creeze şi să facă parte din muzică într-un mod foarte dinamic

şi asta este una din părţile principale ale muncii mele.

Aşadar, împreună cu Laboratorul Media MIT, de ceva vreme încoace,

am fost implicaţi într-un domeniu numit muzică activă.

Care sunt toate modurile posibile la care ne putem gândi

ca să-i transportăm pe toţi în mijlocul unei experienţe muzicale,

nu doar ascultând, ci şi făcând muzica?

Am început prin a crea instrumente pentru câţiva dintre cei mai de seamă interpreţi.

le numim "Hiper-Instrumente"... pentru Yo-Yo Ma, Peter Gabriel, Prince,

orchestre, trupe rock, instrumente unde sunt tot felul de senzori

construiţi direct în instrument, aşa că acesta va şti cum se cântă la el.

Şi doar schimbând interpretarea şi simţirea,

pot să-mi transform violoncelul într-o voce, sau într-o întreagă orchestră,

sau în ceva despre care n-a mai auzit nimeni până acum.

Când am început să facem asta, m-am gândit de ce n-am putea face

instrumente aşa de grozave pentru toată lumea,

lume care nu este atât de fantastică precum Yo-Yo Ma sau Prince?

Aşa că am făcut o întreagă serie de instrumente.

Una dintre cele mai mari colecţii se numeşte Brain Opera (Opera Creierului).

Este o întreagă orchestră de aproximativ 100 de instrumente,

toate gândite pentru ca oricine să cânte folosindu-şi îndemânarea nativă.

Aşadar, poţi să joci un joc video, să treci printr-o melodie,

să-ţi foloseşti mişcările corpului ca să controlezi volume mari de sunet,

să atingi o suprafaţă specială ca să faci melodii, să-ţi foloseşti vocea ca să creezi o întreaga aură.

Şi când organizăm Opera Creierului, invităm publicul să participe

ca să încerce aceste instrumente şi să colaboreze cu noi,

să ne ajute sa facem fiecare reprezentaţie a Operei Creierului.

Am avut spectacole în locuri diferite pentru o lungă perioadă de timp. Acum se află permanent în Viena,

unde am construit un muzeu în jurul ei.

Şi asta a dus la ceva ce probabil cunoaşteţi deja.

Guitar Hero a ieşit din laboratorul nostru,

şi cele două fiice ale mele adolescente şi majoritatea studenţilor de la Laboratorul Media al MIT

stau dovadă că dacă faci tipul potrivit de interfaţă,

oamenii sunt foarte interesaţi să fie în mijlocul unei piese muzicale

şi s-o cânte din nou şi din nou.

Aşadar, modelul funcţionează, dar este numai vârful icebergului,

deoarece cea de-a doua idee a mea este că nu-i de ajuns doar să vrei

să faci muzică în ceva precum Guitar Hero.

Muzica este foarte distractivă, dar are şi capacităţi de transformare.

Asta este foarte, foarte important.

Muzica poate să-ţi schimbe viaţa mai mult decât aproape orice.

Poate să schimbe felul în care comunici cu ceilalţi,

poate să-ţi schimbe corpul, poate să-ţi schimbe mintea. Prin urmare încercăm

să trecem la următorul pas referitor la cum să construim deasupra a ceva precum Guitar Hero.

Suntem foarte implicaţi în educaţie. Avem un proiect pe termen lung

numit Toy Symphony (Simfonia Jucăriilor), unde facem tot felul de instrumente care creează şi dependenţă,

dar pentru copii, pentru ca aceştia sa se îndrăgostească de ideea de a face muzică,

să îşi dorească să-şi petreacă timp făcând asta, după aceea să vrea să afle cum funcţionează,

cum să facă mai mult, cum să creeze. Aşa că facem instrumente pe care le poţi strânge,

ca aceste Music Shapers (Modelări Muzicale) care măsoară electricitatea degetelor,

Beat Bugs (Gândăceii Ritmului), care îţi permite să baţi ritmul -- îţi adună ritmul

şi, asemeni unui cartof fierbinte, îţi trimiţi ritmul la prieteni,

care trebuie să imite sau să răspundă la ce faci tu --

Şi un pachet de programe numit Hyperscore, care permite oricui să folosească linii si culori

şi să facă muzică destul de sofisticată. Extrem de uşor de folosit, dar odată ce o faci,

poţi sa pătrunzi destul de departe... orice tip de muzică. Iar după aceea, apăsând un buton,

transformă în notaţii muzicale pentru ca muzicienii care cântă live să-ţi poată cânta melodiile.

Am avut efecte foarte bune, foarte puternice asupra copiilor

de pretutindeni şi acum persoane de toate vârstele care folosesc Hyperscore.

Prin urmare, am devenit din ce în ce mai interesaţi să folosim aceste metode de activităţi creative

într-un context mult mai larg, pentru toate felurile de oameni

care nu au oportunitatea să facă muzică.

Unul dintre domeniile care câştigă teren şi la care lucrăm

la Media Lab în momentul de faţă este Muzică, minte şi sănătate.

Mulţi dintre voi aţi văzut probabil minunata carte a lui Oliver Sack numită

"Musicophilia". Se găseşte de vânzare în librării. Este o carte grozavă.

Dacă nu aţi văzut-o, merită citită. El însuşi este un pianist

şi îşi relatează în amănunt întreaga cariera, uitându-se şi observând

efecte incredibil de puternice pe care muzica le-a avut asupra vieţilor oamenilor în situaţii neobişnuite.

Ştim, de exemplu, că muzica este aproape mereu ultimul lucru

la care mai răspund persoanele în stadii avansate de Alzheimer.

Poate mulţi dintre voi aţi observat asta la persoane iubite,

poţi găsi pe cineva care nu îşi poate recunoaşte faţa în oglindă,

sau nu poate să identifice pe nimeni din familia sa, dar tot poţi găsi un fragment de melodie

la care persoana să sară din scaun şi să înceapă să cânte. Şi cu asta

poţi să readuci părţi din amintirile şi personalităţile oamenilor.

Muzica este cea mai buna metodă de a restitui vorbirea oamenilor care au pierdut-o în urma unor atacuri cerebrale,

mersul persoanelor cu Parkinson.

Este foarte eficientă împotriva depresiei, schizofreniei şi multor altor lucruri.

Ne străduim să înţelegem aceste principii fundamentale

şi apoi să construim activităţi care vor permite muzicii să îmbunătăţească sănătatea oamenilor.

Facem asta în multe moduri. Colaborăm cu diferte spitale.

Unul dintre ele este chiar lângă Boston, numit Tewksbury Hospital.

Este un spital de stat cu tratamente pe termen lung unde, acum câţiva ani,

am început să lucrăm cu Hyperscore cu pacienţi cu dizabilităţi fizice şi mintale.

Asta a devenit o parte esenţiala a tratamentului de la spitalul Tewksbury,

aşa că toată lumea de acolo susţine că lucrează la activităţi muzicale.

Este activitatea care pare să accelereze cel mai mult tratamentul pacienţilor

şi aduce întreg spitalul împreună ca un fel de comunitate muzicala.

Vreau să vă arăt un mic videoclip despre o parte din proiectul acesta, înainte să continui.

Videoclip: Îşi manipulează ritmul fiecăruia.

Este o adevărată experienţă, nu numai ca să înveţi cum să cânţi şi să asculţi ritmuri,

ci şi ca să-ţi antrenezi memoria muzicală şi să cânţi în grup.

Să pună mâna pe muzică, să-i dea ce forma vor, să o modifice,

să experimenteze cu ea, să-şi facă propria muzică.

Astfel Hyperscore îţi îngăduie să începi de la zero foarte repede.

Toată lumea poate experimenta muzică într-un mod profund,

trebuie doar să facem unelte diferite.

Cea de-a treia idee pe care am vrut s-o împărtăşesc este aceea că muzica, în mod paradoxal,

chiar mai mult decât cuvintele aş zice, este una dintre cele mai bune metode pe care le avem

de a arăta cine suntem cu adevărat. Îmi place să ţin prelegeri, deşi

în mod ciudat, mă simt mai emoţionat să vorbesc decât să interpretez muzică.

Dacă aş fi fost aici cântând la violoncel, sau la sintetizator, sau împărtăşindu-mi muzica cu voi,

aş fi fost în stare să vă arăt lucruri despre mine pe care nu vi le pot spune în cuvinte,

lucruri mai personale, probabil lucruri mai profunde.

Cred că asta e valabil pentru mulţi dintre noi şi aş vrea să vă dau două exemple

despre cum este muzica una dintre cele mai puternice interfeţe pe care le avem

de la noi către lumea exterioară.

Primul este un proiect trăsnit pe care îl construim acum numit

Death and the Powers (Moartea şi Puterile). Este o operă de amploare,

una dintre proiectele de operă mari care se desfăşoară în acest moment.

Este vorba despre un bărbat bogat, de succes, puternic, care îşi doreşte să trăiască veşnic.

Aşa că încearcă să găsească o cale să se transfere în mediul său,

de fapt într-o serie de cărţi.

Deci tipul acesta vrea să trăiască veşnic, se mută în mediul său.

Interpretul principal dispare la începutul operei

şi întreaga scenă devine personaj principal. Devine moştenirea sa.

Opera este despre ce putem împărţi, ce putem transmite la ceilalţi,

la cei pe care îi iubim, şi ce nu putem transmite.

Fiecare obiect din opera prinde viaţă şi devine un instrument muzical gigant,

precum acest candelabru. Ocupă întreaga scenă. Arată ca un candelabru,

dar este de fapt un instrument muzical robotizat.

Aşa cum puteţi vedea în acest prototip, corzi gigantice de pian,

fiecare coardă este controlată cu un mic element robotic,

fie mici arcuşuri care lovesc corzile, elice care le gâdilă,

semnale acustice care le face să vibreze. Avem de asemenea o armată de roboţi pe scenă.

Aceşti roboţi sunt un fel de intermediari între personajul principal, Simon Powers,

şi familia sa. Sunt serii întregi de ei, asemănător cumva unui cor grecesc.

Ei observă acţiunea. Am creat aceşti roboţi pătraţi pe care îi testăm acum

la MIT, numiţi OperaBots. Aceşti OperaBots îmi urmăresc muzica,

urmăresc personajele. Sunt suficient de deştepţi, sperăm noi,

să nu intre unul în celălalt. Se opresc singuri.

Şi pot, de asemenea, când pocneşti din degete, să se aşeze exact în felul în care ţi-ai dori.

Chiar dacă sunt cuburi, au multă personalitate.

Cea mai mare piesă din operă se numeşte The System (Sistemul). Este o serie de cărţi.

Fiecare carte este robotizata, aşa că toate se mişca, toate fac sunete,

şi când îi pui laolaltă se transformă în aceşti pereţi

care au gesturile şi personalitatea lui Simon Powers. Prin urmare, el a dispărut,

însă întregul mediu fizic a devenit această persoană.

Aşa a decis să se reprezinte.

Cărţile mai au şi nişte LED-uri pe cotoare. Aşadar totul este afişat.

Şi aici este marele bariton James Maddalena când intră în sistem.

Acesta este o vizionare pe furiş.

Aceasta va avea premiera în Monaco, în Septembrie 2009. Dacă din întâmplare nu veţi putea ajunge,

altă idee ce implică acest proiect. Aici e un tip care încercă să lase ceva în urma sa

prin intermediul acestei forme foarte neobişnuite, prin muzică şi prin mediu.

De asemenea, va fi disponibil atât online, cât şi în locuri publice

ca o metodă ce ne permite tuturor să folosim muzică şi imagini din viaţa noastră

pentru a ne face propria moştenire sau o moştenire unei persoane pe care o iubim.

În loc de Grand Opera, această operă o să devină în ceea ce noi

considerăm operă personală.

Dacă vă gândiţi să creaţi o operă personală, ce-aţi spune de un instrument personal?

Tot ce v-am arătat până acum, fie că este un hiper violoncel pentru Yo-Yo Ma

sau jucării chiţăitoare pentru un copil, instrumentele au rămas aceleaşi şi sunt valoroase

pentru o anume clasă de oameni, sau virtuoz, sau copil.

Dar ce ar fi dacă aş putea face un instrument ce ar putea fi adaptat

la felul în care mă comport, la felul în care îmi lucrează mâinile,

la ce fac cu pricepere sau poate la ce nu fac cu atâta dibăcie?

Cred că acesta este viitorul interfeţelor, este viitorul muzicii, viitorul instrumentelor.

Şi aş vrea să invit două persoane foarte speciale pe scenă,

ca să vă pot da un exemplu de cum ar putea fi instrumentele personale.

Aşa că vă rog să îl întâmpinaţi pe Adam Boulanger, doctorand la

Laboratorul Media al MIT şi Dan Ellsey. Dan...

mulţumită TED şi Bombardier Flexjet, Dan este astăzi alături de noi

tocmai din Tewksbury. Este pacient la spitalul Tewksbury.

Este cea mai lungă călătorie a lui de la spitalul Tewksbury, puteţi să fiţi siguri de asta,

pentru că este hotărât să vă întâlnească astăzi şi să vă arate muzica lui.

Dan, în primul rând, vrei să-i saluţi pe toţi şi să le zici cine eşti?

Dan Ellsey: Bună! Numele meu este Dan Ellsey. Am 34 de ani şi sufăr de paralizie cerebrală.

Am iubit mereu muzica şi sunt entuziasmat să pot dirija

propria-mi muzică cu acest program.

Tod Machover: Şi suntem entuziasmaţi să te avem aici, foarte entuziasmaţi, Dan. (Aplauze)

L-am întâlnit pe Dan acum 3 ani - 3 ani şi jumătate,

când am început să lucrăm la Tewksbury. Toţi cei pe care i-am întâlnit acolo au fost nemaipomeniţi,

făceau muzica nemaipomenită. Dan nu mai compusese muzică până atunci şi s-a dovedit

că este chiar nemaipomenit la asta. Este un compozitor înnăscut.

Este şi foarte modest.

S-a dovedit a fi un compozitor fantastic şi, de-a lungul ultimilor ani, a fost

un constant colaborator de-al nostru. A creat multe, multe piese.

Îşi face propriile CD-uri. De fapt, este destul de cunoscut in zona Bostonului.

ghidează persoanele de la spital şi copii din zona spre cum să-şi facă propria muzică.

O să-l las pe Adam să vă spună. Adam este doctorand la MIT, expert în muzică.

tehnologie şi medicină. Iar Adam şi Dan au devenit colaboratori apropiaţi.

În ultima perioadă, Adam a lucrat nu doar să îl facă pe Dan

să fie în stare să-şi creeze cu uşurinţă propriile melodii,

ci şi cum poate să interpreteze piesa folosind acest tip de instrument personal.

Aşadar, vrei să spui câte ceva despre felul în care lucraţi?

Adam Boulanger: Da. Aşadar, Tod şi cu mine am început o discuţie

după perioada de lucru de la Tewksbury şi era în mare despre cum Dan este

o persoană expresivă, inteligentă şi creativă. Şi se vede asta in faţa lui,

în respiraţia lui, în ochii lui. Cum de nu poate să interpreteze

una din melodiile sale? Aceasta este responsabilitatea noastră şi nu avea sens.

Aşa că am început să dezvoltăm o tehnologie care să-i permită, folosind nuanţe,

precizie şi control şi în ciuda dizabilităţii sale fizice, să poată face asta,

să fie în stare să-şi interpreteze piesa.

Aşadar, pentru proces şi tehnologie,

am avut nevoie de o soluţie de inginerie. Aşa că, vedeţi,

avem o cameră FireWire, s-a uitat la un indicator cu infraroşu.

Am urmărit tipul de mişcare-simbol cu care era deja obişnuit

la controlerul său de vorbire.

Şi asta a fost de fapt partea cea mai puţin interesantă din muncă,

procesul de design. Aveam nevoie de date de intrare, de monitorizare continuă.

În program ne uităm la tipul de forme pe care le face.

Însă, a urmat aspectul cel mai interesant al muncii noastre după partea de inginerie,

unde pur si simplu făceam programare peste umărul lui Dan, la spital,

încercam să ne dăm seama cum se mişcă Dan.

Ce este folositor pentru el ca expresie de mişcare?

Care este metafora lui pentru interpretare?

Ce tip de lucruri consideră că sunt

importante să controleze şi să exprime în piesa sa muzicală?

Toată potrivirea de parametri şi toată tehnologia

a fost făcută să i se potrivească perfect lui Dan.

Cred că asta este o schimbare de perspectivă. Nu că tehnologiile noastre...

...ne oferă acces şi ne permit să creăm piese creative...

Dar cum rămâne cu exprimarea? Cum rămâne cu momentul în care artistul transmite

opera aceea? Ne permit tehnologiile să ne exprimăm?

Ne oferă un sprijin ca să facem asta? Şi aceea este o relaţie personală

a expresiei care lipseşte din zonele tehnologice. Aşadar, vedeţi,

cu Dan am avut nevoie de un nou proces de design, un nou proces ingineresc

ca să îi descoperim mişcarea şi drumul către expresie care îi permit să interpreteze.

Şi asta vom face astăzi.

TM: Să trecem la treabă! Dan, vrei sa spui tuturor

ce o să cânţi acum?

DE: Aceasta este "My Eagle Song" ("Melodia mea despre vulturi").

TM: Deci, Dan o să ne cânte o piesă de-a sa numită "My Eagle Song".

Aceasta este partitura melodiei lui Dan,

compusă în întregime de Dan în Hyperscore.

El poate să folosească aparatul de urmărire prin infraroşu pentru a se conecta direct la Hyperscore.

Este şi incredibil de rapid la asta, mai rapid decât mine chiar.

(râsete)

TM: Este şi foarte modest.

Se poate duce în Hyperscore. Începe prin a crea melodii şi ritmuri.

Poate să le aşeze exact unde îşi doreşte.

Fiecare primeşte câte o culoare, se întoarce apoi în fereastra de compoziţii,

desenează liniile, aşază totul aşa cum vrea. Uitându-te la Hyperscore,

poţi şi tu să vezi, poţi să observi unde sunt secţiunile,

ceva s-ar putea să continue pentru ceva timp, după care să se schimbe, ca mai apoi să o ia razna şi la sfârşit

să se termine cu bubuit.

În acest fel şi-a făcut melodiile şi, aşa cum spune Adam,

mai apoi ne-am gândit la cea mai bună metodă de a-l face să-şi interpreteze piesa.

O să fie urmărit de către o cameră care o să-i analizeze mişcările,

care o să-i permită lui Dan să evidenţieze toate aspectele diferite ale muzicii sale.

Şi o să observaţi de asemenea un material vizual pe ecran.

Am întrebat pe câţiva din studenţii noştri să se uite la ce măsoară camera.

Dar în loc să-l facem să pară foarte literal, arătându-vă exact

traseul camerei, l-am transformat într-un grafic care vă prezintă

mişcările elementare şi vă arată felul în care este analizat.

Cred că asta ne ajută să înţelegem mai bine cum alegem mişcările din tot ceea ce

face Dan şi cred că o sa arate, dacă vă uitaţi la acea mişcare,

că atunci când Dan face muzică, mişcările lui sunt foarte hotărâte, foarte precise,

foarte disciplinate şi de asemenea foarte frumoase.

Ascultând acesta piesa, aşa cum am mai menţionat, cel mai important lucru este că

melodia e minunata şi că o să vă arate cine este Dan.

Aşadar... Suntem gata, Adam?

AB: Da.

TM: Bine! Acum Dan o să interpreteze piesa "My Eagle Song" pentru voi.

(Aplauze)

TM: Bravo!

(Aplauze)