Răspunsuri ciudate la testul psihopatologic

Există o linie definitivă care separă nebunul de sănătos? Cu o prezentare ce îţi face părul măciucă, Jon Ronson, autorul cărţii „Testul psihopatului”, luminează spaţiile gri dintre cele două. (Cu sunet mixat live de Julian Treasure şi animaţie de Evan Grant.)

Povestea începe când
m-am dus la o prietenă,

care avea pe raft o copie
a manualului DSM,

un manual despre patologie mintală.

Enumeră toate bolile mintale cunoscute.

În anii '50 era o cărticică mică.

Apoi s-a tot mărit,

iar acum are 886 de pagini.

Descrie 374 de boli mintale.

Răsfoiam prin ea,

curios dacă am vreuna,

şi am găsit că am 12.

(Râsete)

Sufăr de anxietate generalizată,

de la sine înțeles.

Am coşmaruri nocturne,

constând în vise recurente

în care eşti urmărit sau declarat ratat.

Toate visele mele sunt cu oameni
care mă fugăresc pe stradă

strigând: „Eşti un ratat".

(Râsete)

Am probleme de relaţionare părinte-copil,

pentru care îmi învinovăţesc părinţii.

(Râsete)

Glumesc. Nu glumesc.

Glumesc.

Şi sunt un prefăcut.

E rar să fii prefăcut

şi să ai și anxietate generalizată,

pentru că prefăcătoria
mă face extrem de anxios.

Răsfoiam prin cartea asta,

întrebându-mă dacă eram mult
mai nebun decât credeam,

sau că poate nu e bine să te
auto-diagnostichezi cu o boală mintală

dacă nu ai pregătirea profesională,

sau poate că psihiatria
are o dorinţă ciudată

de a eticheta o caracteristică umană
normală drept o boală mintală.

Nu ştiam care din astea sunt adevărate,

dar m-am gândit că era interesant.

M-am gândit că ar trebui
să discut cu un critic

al psihiatriei să cunosc
punctul lor vedere.

Aşa am ajuns să iau prânzul
cu Scientologii.

Era un tip numit Brian

care conducea o gaşcă de scientologi

hotărâţi să distrugă psihiatria
oriunde o găseau.

Se numeau CCHR.

L-am întrebat: „Poţi să-mi dovedeşti

că psihiatria e o pseudo-ştiinţă
în care nu putem avea încredere?"

„Da, putem să-ţi dovedim".

„Cum?" am întrebat.

„Te vom prezenta lui Tony".

„Cine e Tony?"

„Tony e în Broadmoor."

Broadmoor e spitalul Broadmor,

cunoscut ca Azilul Broadmoor
pentru criminalii nebuni.

E locul în care trimiteau
criminalii în serie

şi obsedații compulsivi.

„Ce a făcut Tony?"

„Mai nimic.”

A bătut pe careva sau aşa ceva,

şi s-a prefăcut că e nebun
ca să scape de puşcărie.

Dar s-a prefăcut prea bine,
aşa că acum e blocat în Broadmoor

şi nimeni nu-l va crede
că e normal la cap.

Să obținem permis să intri
în Broadmoor ca să-l cunoşti pe Tony?"

"O, da, vă rog."

M-am suit în tren spre Broadmoor.

La Kempton Park
am început să casc incontrolabil,

ceea ce fac şi câinii când sunt anxioşi -

cască incontrolabil.

Am ajuns la Broadmoor.

M-au trecut prin nenumărate porţi,

până în centrul de recreere,

unde te întâlneşti cu pacienţii.

Arată ca un imens Hampton Inn.

Totul e în roz, verde și culori calmante.

Singurele culori care ies în evidenţă
e roşul butoanelor de alertă.

Pacienţii au început să se arate.

Uşor grăsuţi, în pantaloni de trening,

arătând chiar docili.

Brian, scientologul, mi-a şoptit:

„Sunt sub medicaţie",

ceea ce pentru un scientolog
e cel mai mare rău de pe lume,

dar m-am gândit că probabil
era o idee bună.

(Râsete)

„Uite-l pe Tony," mi-a spus Brian.

Un bărbat intrase.

Nu era grăsuţ. Era în formă fizică bună.

Nu purta trening,

ci un costum raiat.

Avea o mână întinsă

ca în serialul „The Apprentice”.

Arăta ca un om care dorise
să poarte îmbrăcăminte

care să mă convingă că era foarte normal.

S-a aşezat.

L-am întrebat: „E adevărat
că te-ai prefăcut ca să ajungi aici?"

„Da, absolut. Am bătut pe cineva
când aveam 17 ani.

Mă aflam în închisoare aşteptând procesul,

iar partenerul de celulă mi-a spus:

„Ştii ce trebuie să faci?

Să te prefaci nebun.

Spune-le că eşti nebun.
Te vor trimite într-un spital drăguţ.

Asistentele îţi vor aduce pizza.

O să ai propriul Playstation".

„Ce ai făcut?" l-am întrebat.

„Am cerut să-l văd
pe psihiatrul închisorii.

Abia văzusem un film numit „Crash"

în care oamenii găseau plăceri sexuale
izbind maşini de pereţi.”

Aşa că i-am spus psihiatrului:

„Mă satisface sexual
izbirea maşinilor de pereţi."

L-am întrebat „Ce altceva?"

A zis: „I-am spus psihiatrului că

doream să privesc femei în timp ce mureau

pentru că mă făcea să mă simt mai normal."

„Pe asta de unde ai scos-o?",
l-am întrebat.

„Dintr-o biografie a lui Ted Bundy

din biblioteca închisorii."

„Oricum, am mimat
nebunia prea bine”, a zis Tony.

Şi nu l-au trimis într-un spital drăguţ.

L-au trimis la Broadmoor.

În clipa în care a ajuns acolo,

s-a uitat în jur şi a cerut
să vadă un psihiatru,

spunând: „E o gravă eroare.

Nu sunt bolnav mintal."

L-am întrebat: „De cât timp ești aici?”

„Dacă mi-aş fi ispăşit sentința
pentru ce am făcut,

aş fi primit 5 ani.

Sunt în Broadmoor de 12 ani."

Tony a spus că-i mult mai greu
să convingi lumea că eşti normal

decât să-i convingi că eşti nebun.

„Credeam că cel mai bun mod
de a părea normal

e să vorbesc normal cu oamenii
despre lucruri normale

cum e fotbalul sau ce e la televizor.

Am abonament la New Scientist,

şi de curând au avut un articol

despre armata SUA care antrena
bondari ca să depisteze explozivi.”

Am spus unei asistente:

„Ştiai că armata SUA antrenează bondari

ca să depisteze explozivi?"

Când mi-am citit raportul medical

am văzut că au scris:

„Crede că bondarii
pot adulmeca explozivi".

(Râsete)

„Mereu caută indicii non-verbale

pentru starea mea mintală."

„Dar cum te aşezi într-o poziţie normală?

Cum pui picior peste picior în mod normal?

E imposibil.”

Când mi-a spus asta

m-am gândit: „Oare stau ca un jurnalist?

Pun picior peste picior ca un jurnalist?"

„Ştii, îl am pe Sugrumătorul
din Stockwell într-o parte

şi pe Violatorul-tiptil-prin-lalele
de cealaltă.

Stau mult în camera mea
pentru că cei doi mă înspăimântă.

Ei iau asta ca semn de nebunie?

Spun că denotă că sunt distant
şi grandios."

Numai în Broadmoor eşti nebun dacă eviți

criminalii în serie?

Îmi părea normal, dar ce ştiam eu?

M-am dus acasă, am scris un email
clinicianului său, Antony Maden.

„Care-i povestea cu Tony?"

„Da, acceptăm că s-a prefăcut nebun
ca să scape de închisoare

pentru că halucinaţiile lui,
clişee dealtfel,

au dispărut în clipa
în care a intrat în Broadmoor.

Oricum, l-am evaluat.

Şi am stabilit că e un psihopat.

Să mimezi nebunia e exact manevra

vicleană şi manipulativă
de care se folosesc psihopaţii.

E pe listă: viclean şi manipulant.

Mimând că eşti dus

e chiar dovada că eşti dus.

Am discutat cu alţi experţi,

au spus, costumul în dungi
e caracteristic psihopaţilor.

Corespunde criteriilor 1 şi 2 din listă;

volubilitatea, farmecul superficial,
autoaprecierea grandioasă.

Am spus: „Pentru că nu voia
să stea cu alţi pacienţi?"

„Psihopat clasic: grandios fără empatie."

Tot ce părea a fi cel mai normal la Tony,

după spusele clinicianului,
reprezentau dovezi

că era nebun, din perspectiva nouă.

Era un psihopat.

Clinicianul mi-a spus:

„Dacă vrei să afli mai multe
despre psihopaţi,

poţi participa la un curs
pentru recunoaşterea lor,

ţinut de Robert Hare, cel care a inventat
lista criteriilor pentru psihopaţi."

Zis şi făcut.

M-am dus la curs

iar acuma am diplomă

și sunt extrem de priceput

în depistarea psihopaţilor.

Iată statisticile:

Unul din 100 de oameni obișnuiți
e psihopat.

Sunt 1500 în sala asta.

15 dintre voi sunt psihopaţi.

Cifra creşte la 4%

dacă e vorba de directori
şi oameni de afaceri.

Cred că există o şansă mare

să fie 30 sau 40 de psihopaţi în sală.

S-ar putea solda cu un măcel până deseară.

(Râsete)

Motivul, spune Hare,
e capitalismul fără scrupule

răsplătește comportamentul psihopat:

lipsa empatiei, lipsa bunului-simţ,

viclenia, manipularea.

Capitalismul, lipsit de remuşcări,

e o manifestare fizică a psihopatiei.

E ca o formă de psihopatie

care a ajuns să ne afecteze pe toţi.

Hare mi-a zis: „Ştii ce?
Uită de un oarecare de la Bradmoor

care a mimat sau nu nebunia.

Cui îi pasă? Nu-i important.

Importantă e psihopatia corporatistă.

Vrei să iei interviu unor
corporatişti psihopaţi?"

Am încercat. Am scris celor de la Enron.

Îmi permiteţi să vă intervievez
din închisoare

să văd dacă sunteţi psihopaţi?

(Râsete)

N-au răspuns.

Am schimbat tactica.

Am trimis un email lui
„Chainsaw Al" Dunlap,

șarlatanul anilor '90.

Apărea în afaceri falimentare
şi reducea cu 30% locurile de muncă,

transformând orăşele americane
în oraşe fantomă.

I-am scris un email:

„Cred că aveţi o anomalie
rară a creierului

care vă face special,

interesat de spiritul prădător
şi neînfricat.

Pot să vin să vă iau un interviu

despre anomalia specială
a creierului dvs.?

„Hai încoace”, mi-a spus.

(Râsete)

M-am dus la grandioasa
lui vilă din Florida

plină de sculpturi de animale de pradă.

Erau lei şi tigri.

Mă conducea prin grădină.

Erau vulturi şi şoimi.

„Mai încolo sunt rechini", mi-a spus.

Spunea asta mai puţin efeminat.

„Uite alți rechini şi tigri."

Parcă eram în Narnia.

(Râsete)

Am intrat apoi în bucătărie.

Al Dunlap era solicitat ca să salveze
companiile falimentare.

Reducea cu 30% locurile de muncă.

Deseori concedia oamenii cu o glumă.

O poveste vestită despre el spune că

cineva i-a spus:
„Mi-am cumpărat o maşină nouă."

La care el a răspuns:

"Poate ai o maşină nouă,
dar o să-ţi spun ce n-ai: o slujbă."

În bucătărie, stătea alături
de soţia sa, Judy,

şi bodyguardul Sean şi i-am spus:
„Am menționat în email

că s-ar putea să aveţi o anomalie rară
a creierului care vă face special."

„Da, e o teorie uimitoare", mi-a replicat.

„E ca în Star Trek. Ajungi în locuri
unde n-a mai fost nimeni înainte.”

Și am spus:

„Unii psihologi ar putea afirma că

asta vă face... ”

(Râsete)

„Ce?”

Am răspuns: „Un psihopat.

Am o listă de trăsături
psihopatologice în buzunar.

O putem verifica împreună?”

A fost contrariat, dar în ciuda lui,

a aprobat: „Bine, dă-i drumul."

Bine. Un sentiment grandios
de valoare de sine.

I-ar fi fost greu să nege

căci stătea sub o pictură gigantică
reprezentându-l pe el.

(Râsete)

„Trebuie să ai încredere în tine!",
mi-a spus.

Am adăugat: „Manipulator."

„Asta înseamnă să conduci."

„Superficial afectiv:

incapacitatea de-a simți
o gamă de emoţii."

„Cine vrea să fie împovărat
de emoţii prosteşti?"

Parcurgea lista de semne psihopatologice

de parcă citea „Cine mi-a mutat brânza?"

(Râsete)

Am observat că se petrecea
ceva cu mine în ziua aceea.

De câte ori spunea ceva ce părea normal -

de ex: respingea delicvenţa juvenilă,

fusese acceptat la West Point,

iar acolo nu sunt admişi delicvenţii.

Nu era de acord cu relaţiile
maritale scurte.

Fusese căsătorit doar de două ori.

Desigur că prima soţie
declarase în actele de divorţ

că o ameninţase odată
cu cuţitul spunându-i

că mereu s-a întrebat
ce gust avea carnea de om,

dar oamenii spun lucruri prosteşti
în căsătorii ratate în febra certurilor.

A doua sa căsnicie durase 41 de ani.

De câte ori îmi spunea ceva
care nu părea a fi psihopatologic,

mă gândeam să nu scriu
despre asta în carte.

Apoi mi-am dat seama că dorind
să depistez psihopaţi

chiar eu devenisem un pic psihopat.

Eram disperat să-l categorisesc
ca psihopat.

Eram disperat să-l definesc
după trăsăturile lui cele mai nebuneşti.

Mi-am dat seama
că asta făceam de 20 de ani.

Asta fac toţi jurnaliştii.

Călătorim prin lume cu carneţele în mână

şi aşteptăm comori.

Iar comorile zac
în cele mai extreme trăsături

de personalitate ale celor intervievaţi.

Le ţesem asemeni
călugărilor din evul mediu.

Lăsăm trăsăturile normale la o parte.

Asta e o ţară în care supradiagnosticăm
anumite dereglări mintale.

Copilul bipolar - copii de patru ani

sunt etichetaţi ca bipolari

pentru că fac istericale,

ceea ce-i plasează pe lista de bipolari.

Când m-am întors la Londra,
Tony m-a sunat.

M-a întrebat de ce nu l-am sunat înapoi.

„Ei bine, ei spun că eşti psihopat."

„Nu sunt un psihopat."

„Ştii, un termen de pe listă
era lipsa remuşcării,

dar un alt termen pe listă
e viclean şi manipulator.

Când spui că îţi pare rău
pentru ce ai făcut,

spun că-i tipic pentru un psihopat
să afirme

că are remuşcări când nu are.

E ca o vrăjitorie:
ei întorc totul pe dos."

„Am înfăţişare la comisie curând.

Vei veni?"

Am fost de acord.

M-am dus la comisia lui,

şi după 14 ani în Bradmoor,
l-au lăsat să plece.

Au decis că n-ar trebui
ţinut acolo la infinit

fiindcă are un scor mare pe o listă

însemnând că are şanse
peste medie să recidiveze.

Aşa că i-au dat drumul.

Afară pe hol mi-a spus:

„Ştii ce, Jon?

Toată lumea e puţin psihopată.

Tu eşti. Eu sunt. Evident că eu sunt."

„Ce-ai de gând să faci acum?"

„Plec în Belgia,

e acolo o femeie pe care o plac."

Dar e măritată aşa că va trebui
s-o despart de soţ."

(Râsete)

Asta se întâmpla acum 2 ani,

şi acolo s-a terminat cartea mea.

În ultimele 20 de luni totul a mers bine.

Nu s-a întâmplat nimic rău.

Trăia cu o fată la marginea Londrei.

Recupera timpul pierdut,
spunea Brian scientologul,

ceea ce sună cam sinistru,

dar nu e neapărat de rău augur.

Din păcate, după 20 de luni,

s-a reîntors la închisoare pentru o lună.

A avut o altercaţie într-un bar,
aşa a numit-o,

care s-a soldat cu închisoare
pentru o lună,

ştiu că e rău,

dar o lună înseamnă că

n-a fost prea rău.

M-a sunat după aceea.

Ştiţi ce? Cred că e corect
ca Tony să fie liber.

Pentru că n-ar trebui să definim
oamenii după trăsăturile lor extreme.

Tony e un semi-psihopat.

E o pată gri într-o lume
căreia nu-i plac petele gri.

Dar în nuanțele gri găseşti complexitatea,

umanitatea,

şi adevărul.

Tony mi-a spus:

„Jon, pot să-ţi fac cinste
cu un pahar într-un bar?

Vreau să-ţi mulţumesc
pentru tot ce ai făcut pentru mine."

Şi nu m-am dus. Voi ce-aţi fi făcut?

Vă mulţumesc.

(Aplauze)