Viața înseamnă mai mult decât a fi fericit

Cultura noastră e obsedată de fericire, dar dacă există o cale care aduce mai multă împlinire? Fericirea vine și pleacă, spune scriitoarea Emily Esfahani Smith, dar a avea un sens în viață - a folosi la ceva ce e dincolo de tine și a da ce e mai bun din tine - îți oferă ceva de care să te agăți. Aflați mai multe despre diferența dintre a fi fericit și a avea un rost, pe măsură ce Smith ne oferă cei patru piloni ai unei vieți pline de sens.

Obișnuiam să cred

că scopul vieții este să cauți fericirea.

Toți spuneau că drumul spre fericire
este succesul,

așa că am căutat acea slujbă ideală,

acel iubit perfect,
acel apartament frumos.

Însă în loc să mă simt împlinită,

m-am simțit neliniștită și în derivă.

Și nu eram singură; prietenii mei -
se luptau și ei cu asta.

În cele din urmă, am decis să termin
școala pentru psihologie pozitivă

ca să aflu ce anume îi face fericiți
pe oameni.

Dar ce am descoperit acolo
mi-a schimbat viața.

Datele au arătat că goana după fericire
îi poate face nefericiți pe oameni.

Și ce m-a șocat a fost asta:

rata sinuciderilor a crescut în lume,

și recent a atins o creștere a vârstei
de până la 30 de ani în America.

Chiar dacă din punct de vedere obiectiv
viața devine mai bună

raportat la aproape toate
standardele posibile,

mai mulți oameni sunt fără speranță,

deprimați sau singuri.

E un vid care îi „roade” pe oameni
pe dinăuntru

și nu trebuie să fii depresiv clinic
ca să simți asta.

Mai devreme sau mai târziu,
cred că ne vom întreba cu toții:

totul se rezumă la asta?

Conform cercetărilor,
ceea ce prezice această disperare

nu e lipsa fericirii.

E lipsa a altceva,

o lipsă a sensului vieții.

Dar asta a ridicat
niște semne de întrebare pentru mine.

Viața înseamnă mai mult
decât a fi fericit?

Și care e diferența între a fi fericit

și a avea un sens în viață?

Mulți psihologi definesc fericirea
ca o stare de confort și destindere,

a te simți bine în clipa prezentă.

Totuși, sensul e mai adânc.

Renumitul psiholog
Martin Seligman spune că

sensul vine din sentimentul de a aparține
și de a servi la ceva ce e dincolo de tine

și din a da tot ce e mai bun din tine.

Cultura noastră e obsedată de fericire,

dar am ajuns să-nțeleg că a căuta sensul
e calea ce aduce satisfacția cea mai mare.

Studiile arată că oamenii
care au un rost în viață

sunt mai optimiști,

se descurcă mai bine la școală
și la serviciu,

și chiar trăiesc mai mult.

Așa că toate astea
m-au făcut să mă întreb:

Cum am putea trăi
cu un sentiment mai mare al împlinirii?

Ca să aflu răspunsul, timp de cinci ani
am intervievat sute de oameni

și am citit mii de pagini de psihologie,

neuroștiință și filozofie.

Punând toate la un loc,

am descoperit că sunt, ceea ce eu numesc,
patru piloni ai unei vieți pline de sens.

Și fiecare din noi își poate crea
o viață cu sens

costruind în viața noastră
câțiva dintre sau toți acești piloni.

Primul pilon e apartenența.

Apartenența vine de la a fi în relații

unde ești apreciat
pentru cine ești tu intrinsec

și unde și tu îi apreciezi pe alții.

Dar unele grupuri sau relații
dau o formă ieftină de apartenență:

ești apreciat pentru ce crezi,

pentru cei pe care-i urăști

și nu pentru cine ești.

Apartenența adevărată
izvorăște din iubire.

Trăiește în timpul
petrecut alături de oameni

și e o alegere - tu poți alege
să cultivi apartenența cu alții.

Iată un exemplu.

În fiecare dimineață, prietenul meu
Jonathan cumpără un ziar

de la același vânzător stradal
din New York.

Totuși, ei nu fac doar o tranzacție.

Își fac timp să încetinească ritmul,
să vorbească,

și să se trateze reciproc
ca niște oameni.

Însă o dată, Jonathan nu a avut
restul potrivit,

iar vânzătorul i-a spus:

„Nu-ți fă griji.”

Dar Jonathan a insistat să plătească,

așa că a mers la magazin și a cumpărat
ceva ce nu avea nevoie

ca să primească rest.

Dar când i-a dat banii vânzătorului,

acesta a dat înapoi.

Se simțea lezat.

Încerca să facă ceva bun,

dar Jonathan l-a respins.

Cred că toți respingem oameni în moduri
neînsemnate ca ăsta, fără să ne dăm seama.

Eu una o fac.

Merg pe lângă cineva pe care-l știu
și abia îl bag în seamă.

Îmi verific telefonul
când cineva vorbește cu mine.

Aceste acte îi devalorizează pe ceilalți.

Îi fac să se simtă invizibili
și nedemni.

Dar când conduci cu iubire,
creezi o legătură

care ne ridică pe fiecare dintre noi.

Pentru mulți, apartenența este
cea mai importantă sursă de sens,

acele legături cu familia și prietenii.

Pentru alții, cheia sensului
e al doilea pilon: scopul.

A-ți găsi scopul nu e același lucru

cu a găsi acea slujbă
care te face fericit.

Scopul e mai puțin despre ceea ce vrei
decât despre ceea ce dai.

O îngrijitoare de la un spital mi-a spus
că scopul ei e să vindece oameni bolnavi.

Mulți părinți îmi spun:

„Scopul meu e să-mi cresc copiii.”

Cheia scopului este să-ți folosești
puterea ca să-i slujești pe alții.

Bineînțeles, pentru mulți dintre noi
asta se-ntâmplă prin muncă.

Așa contribuim și ne simțim doriți.

Dar asta înseamnă și că probleme
precum lipsa implicării la serviciu,

șomajul,

participare scăzută a forței de muncă -

acestea nu sunt doar probleme economice,
sunt și existențiale.

Fără ceva util de făcut,

oamenii plutesc în derivă.

Bineînțeles, nu trebuie să găsești
un scop la serviciu,

dar când ai un scop, ai pentru ce trăi,

un „de ce” care te face să mergi înainte.

Al treilea pilon al sensului
este tot despre a merge dincolo de tine,

dar într-un mod cu totul diferit:

transcendența.

Stările de transcendență
sunt acele momente rare

în care te ridici deasupra forfotei
vieții cotidiene,

imaginea sinelui se estompează

și te simți conectată
la o realitate mai avansată.

Pentru o persoană cu care am vorbit,
transcendența a pornit de la artă.

Pentru o altă persoană, de la biserică.

Pentru mine, sunt scriitoare,
e mediată de scris.

Uneori sunt atât de absorbită încât pierd
noțiunea timpului și a spațiului.

Aceste experiențe transcedentale
te pot schimba.

Într-un studiu, studenții au avut sarcina
să privească un eucalipt înalt de 6 metri

timp de un minut.

Dar după aceea
s-au simțit mai puțin centrați pe sine

și chiar s-au purtat mai generos

când li s-a dat șansa să ajute pe cineva.

Aparteneța, scopul, transcedența.

Al patrulea pilon al sensului
pe care l-am aflat

ia oamenii prin surprindere, de obicei.

Al patrulea pilon e arta narării,

povestea care ți-o spui
despre tine însuți.

A crea o poveste din evenimentele
vieții tale aduce claritate.

Te ajută să înțelegi cum tu ai devenit tu.

Dar nu ne dăm seama întotdeauna
că suntem autorii poveștilor noastre

și că putem schimba
felul în care le spunem.

Viața ta nu e doar o listă de evenimente.

Poți edita, interpreta
și spune din nou povestea,

chiar și când ești constrâns de fapte.

Am întâlnit un tânăr numit Emeka,
care a paralizat când juca fotbal.

După accidentare, Emeka și-a spus:

„Viața mea era minunată când jucam fotbal,

dar acum... uită-te la mine.”

Oamenii care spun astfel de povestiri -

„Viața mea era bună. Acum e rea.” -

au tendința de a fi
mai anxioși și deprimați.

Și așa a fost Emeka un timp.

Dar cu timpul a început să „țeasă”
o poveste diferită.

Noua lui poveste era:

„Înainte de accidentare,
viața mea era lipsită de scop.

Petreceam mult și eram un tip egoist.

Dar accidentarea mea m-a făcut
să-mi dau seama că pot fi mai bun.”

Această „editare” a poveștii lui
i-a schimbat viața lui Emeka.

După ce și-a spus noua poveste,

Emeka a început să-i îndrume pe copii

și a descoperit care era scopul lui:

să-i ajute pe alții.

Psihologul Dan McAdams numește asta
„o poveste izbăvitoare”,

în care răul este mântuit de bine.

El a aflat că oamenii care au o viață
plină de sens

tind să spună povești despre viețile lor

definite de izbăvire,
dezvoltare și iubire.

Dar ce îi face pe oameni
să-și schimbe poveștile?

Unii primesc ajutor de la un terapeut,

dar o poți face și pe cont propriu,

doar reflectând atent
asupra vieții tale,

cum experiențele tale decisive
te-au modelat,

ce ai pierdut, ce ai câștigat.

Asta a făcut Emeka.

Nu-ți vei schimba povestea peste noapte;

poate să-ți ia ani întregi
și să fie dureros.

La urma urmei, cu toții am suferit
și cu toții ne luptăm.

Dar acceptarea acelor amintiri dureroase
poate duce la noi perspective

și înțelepciune,

ca să găsești acel bine care te susține.

Apartenența, scopul,
transcendența, povestirea:

aceștia sunt cei patru piloni
ai sensului.

Când eram mai tânără,

am avut norocul
să fiu înconjurată de toți pilonii.

Părinții mei conduceau întruniri Sufi
din casa noastră din Montreal.

Sufismul e o practică spirituală
asociată cu dervișii rătăcitori

și poetul Rumi.

De două ori pe săptămână,
sufiștii veneau la noi acasă

să mediteze, să bea ceai persan
și să-și spună povești.

Practica lor implica
și să contribuie la toată creația

prin mici acte de iubire,

care presupuneau să fii bun
chiar și când oamenii îți fac rău.

Dar asta le-a dat un scop:
le domolea ego-ul.

În cele din urmă, am plecat la facultate

și fără baza zilnică a sufismului
în viața mea,

m-am simțit neancorată.

Și am început să caut acele lucruri
care fac ca viața să merite trăită.

Așa am ajuns la această călătorie.

Privind în urmă, îmi dau seama acum

că acea casă Sufi avea
o adevărată cultură a sensului.

Pilonii erau parte din arhitectură,

iar prezența pilonilor ne-a ajutat pe toți
să trăim mai profund.

Bineînțeles, același principiu se aplică

și în alte comunități puternice -

și bune și rele.

Benzi, culturi:

acestea sunt culturi ale sensului
care folosesc pilonii

și le dau oamenilor ceva
pentru care să trăiască sau să moară.

Dar exact pentru acest lucru
noi, ca societate,

trebuie să oferim alternative mai bune.

Trebuie să construim acești piloni
în familiile și în instituțiile noastre

ca să ajutăm oamenii să devină mai buni.

Dar a trăi o viață plină de sens
presupune efort.

E un proces continuu.

În fiecare zi care trece,
ne creăm constant viețile,

adăugând mereu la povestea noastră.

Iar uneori poate suntem
pe o pistă greșită.

Când mi se întâmplă asta,

îmi amintesc o experiență puternică
avută cu tatăl meu.

La câteva luni
după ce-am absolvit facultatea,

tata a făcut un infarct masiv
care ar fi trebuit să-l omoare.

A supraviețuit, iar când l-am întrebat
la ce s-a gândit

când a fost față-n față cu moartea,

a spus că nu s-a putut gândi
decât că trebuia să trăiască

să ne fie alături fratelui meu și mie,

iar asta i-a dat puterea
să lupte pentru viață.

Când i s-a făcut anestezie
pentru operația de urgență,

în loc să numere
în ordine descrescătoare de la 10,

a repetat numele noastre ca o mantra.

A vrut ca numele noastre să fie
ultimele cuvinte rostite de el

dacă ar fi murit.

Tata e tâmplar și sufist.

E o viață modestă,

dar o viață bună.

Zăcând acolo și înfruntând moartea,
avea un motiv să trăiască:

iubirea.

Sentimentul lui de apartanență
la familia lui,

scopul lui ca tată,

meditația lui transcedentală,
repetând numele noastre -

acestea, spune el, sunt motivele
pentru care a supraviețuit.

Aceasta e povestea
pe care o spune el însuși.

Aceasta e puterea sensului.

Fericirea vine și pleacă.

Dar când viața e cu adevărat bună

și când lucrurile sunt foarte rele,

sensul îți dă ceva de care să te agăți.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)