Am găsit o monedă și m-am simțit ca o milionară

Copil fiind, Tania Luna și-a părăsit căminul din Cernobîl, Ucraina și a primit azil în SUA. Și într-o zi, pe podeaua adăpostului pentru săraci unde locuia cu familia ei, a găsit un bănuț. Nu se mai simțise niciodată atât de bogată. O meditație asupra bucuriilor dulci-amare din copilărie -- și cum trebuie păstrate ele în memorie.

Am 5 ani și sunt foarte mândră.

Tata tocmai a terminat de construit
cea mai frumoasă aripă la casă

în satucul nostru din Ucraina.

Înauntru nu e decât o groapă
mare și urât mirositoare,

dar afară e vopsită în alb perlat

și pur si și simplu strălucește în soare.

Mă face să mă simt atât de mândră,
atât de importantă,

încât mă autodeclar liderul micului
meu grup de prieteni

și inventez misiuni pentru noi.

Așa că umblăm din casă-n casă

în căutare de muște prinse
în pânzele de păianjeni

și le eliberăm.

Patru ani mai înainte, când aveam un an,

după accidentul de la Cernobîl,

ploua cu picături negre

și părul surorii mele cădea cu mâinile,

iar eu am stat nouă luni în spital.

Nu era permisă nicio vizită

așa că mama mea a mituit
pe cineva care lucra la spital.

A făcut rost de uniforma unei asistente

și se furișa în fiecare seară
ca să stea lângă mine.

Cinci ani mai târziu
apare o lumină neașteptată la orizont.

Datorită Cernobîlului,
primim azil în Statele Unite.

Am șase ani și nu plâng când părăsim casa

și venim în America

pentru că mă aștept să fie un loc plin

cu lucruri rare și minunate precum
banane și ciocolată

și gumă de mestecat Bazooka,

gumă de mestecat Bazooka
cu mici desene animate înăuntru,

Bazooka din care primim
o dată pe an în Ucraina

și trebuie să mestecăm o bucată
timp de o săptămână întreagă.

Așa că în prima zi în care
ajungem în New York

bunica mea și cu mine găsim un peni

pe podeaua adăpostului
pentru oamenii străzii, unde stăm.

Numai că noi nu știm că e un adăpost,

credem că e un hotel,
un hotel cu mulți șobolani.

Deci găsim acest peni
cam fosilizat în podea

și ne gândim că un om foarte bogat
probabil că l-a lăsat acolo

pentru că oamenii obișnuiți
nu pierd bani pur și simplu.

Și țin moneda aceasta în palmă

și e lipicioasă și ruginită,

dar am impresia că țin în mână o comoară.

Mă hotărăsc să-mi cumpăr bucata mea
și numai a mea de gumă Bazooka.

Și în acel moment mă simt ca un milionar.

Peste un an ajung să mă simt
la fel din nou,

când găsim un sac plin
cu animale de pluș în gunoi

și dintr-o dată am mai multe jucării

decât am avut vreodată în toată viața mea.

Și din nou am același sentiment când auzim

o bătaie în ușa apartamentului nostru
din Brooklyn,

și sora mea și cu mine
ne trezim cu un curier

cu o cutie de pizza
pe care n-am comandat-o.

Așa că luăm acea pizza,
prima noastră pizza

și o devorăm felie după felie

în timp ce domnul stă acolo
și se holbează la noi din ușă.

Și ne spune să plătim,
dar noi nu vorbim engleza.

Mama vine afară și domnul îi cere bani,

dar mama nu are destui.

Mama merge 50 de străzi distanță
până la serviciu și înapoi în fiecare zi

doar ca să nu cheltuiască bani
pe biletul de autobuz.

Și chiar atunci vecina noastră
bagă capul pe ușă

și se înroșește toată de furie
când își dă seama

că imigranții ăia de jos

au pus mâna pe pizza ei.

Toată lumea e supărată.

Dar pizza e delicioasă.

(Râsete)

Abia mulți ani mai târziu îmi dau seama
cât de puțin am avut.

La a zecea noastră aniversare
de locuit în America

am hotărât să sărbătorim
prin a rezerva o cameră

la hotelul în care am stat
prima dată când am ajuns.

Domnul de la recepție râde și spune

„Nu puteți rezerva o cameră aici.
E un adăpost pentru oamenii străzii.”

Și am fost șocați.

Soțul meu Brian a fost și el
printre cei fără casă în copilărie.

Familia lui a pierdut tot,
iar când avea 11 ani,

a trebuit să trăiască
în moteluri cu tatăl lui,

moteluri care le luau toată mâncarea

și o țineau ca garanție până reușeau
să-și plătească facturile.

Și odată, când în sfârșit și-a luat cutia

de Frosted Flakes înapoi,
era plină de gândaci.

Dar avea totuși ceva.

Avea o cutie de la pantofi
pe care o căra cu el peste tot

în care erau nouă cărți de benzi desenate,

două G.I.Joe pictate astfel
încât să arate ca Spider-Man

și cinci Gobots, și asta era comoara lui.

Acesta era grupul lui de eroi

care l-au ținut departe
de droguri și găști

și nu l-au lăsat să renunțe la vise.

Vă voi povesti și despre încă o membră

a familiei care a fost
pe vremuri fără casă.

Ea este Scarlett.

Odată ca niciodată, Scarlet era folosită
ca momeală în luptele de câini.

Era legată și aruncată în ring

pentru ca alți câini s-o atace
și să fie mai agresivi înainte de luptă.

Și acum, zilele astea,
Scarlet mănâncă mâncare organică

și doarme pe un pat ortopedic
pe care e scris numele ei,

(Râsete)

dar când îi turnăm apă în bolul ei,

tot se uită în sus la noi
și dă din coadă, recunoscătoare.

Câteodată eu și Brian ne plimbăm
prin parc cu Scarlet

și se rostogolește prin iarbă

și doar ne uităm la ea

și apoi unul la altul

și suntem recunoscători.

Uităm de toate frustrările noastre
de clasă de mijloc

și de dezamăgiri,

și ne simțim ca niște milionari.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)