Carne Ross: Un diplomat independent

După 15 ani în corpul diplomatic britanic, Carne Ross a devenit ”diplomat liber-profesionist”, conducând un ONG care le oferă țărilor mici și în curs de dezvoltare posibilitatea de a se afirma în lumea relațiilor internaționale. La conferința BIF-5, acesta face apel la un nou tip de diplomație care le permite acestor țări să se facă auzite, o diplomație care depășește limitele și întâmpină inovația.

Povestea mea este puțin despre război.

Este despre deziluzie.

Despre moarte.

Și despre redescoperirea

idealismului

printre toate acele ruine.

Și poate că asta mai este o lecție

despre cum să reacționezi

la imperfecta, fragmentata

și periculoasa lume a secolului 21.

Nu cred în povești lineare.

Nu cred într-o viață sau o istorie

în care decizia A a dus la consecința B

și la consecința C,

aceste povești ordonate care ne sunt prezentate

și pe care poate că le încurajăm la cei din jur.

Cred în caracterul aleatoriu

și unul din motivele pentru care cred asta

este pentru că am devenit diplomat dintr-o pură întâmplare.

Sunt daltonist.

Încă de la naștere, nu am putut vedea toate culorile.

Din această cauză port gri sau negru în majoritatea timpului

și trebuie să merg cu soția mea

la cumpărat de haine.

Când eram mic, voiam să fiu pilot de vânătoare.

Îmi plăcea să privesc avioanele care treceau

pe deasupra casei noastre de vacanță.

Și era visul meu să fiu pilot de vânătoare.

Am dat niște teste pentru a intra în Forțele Aeriene Britanice,

și, bineînțeles, le-am picat.

Nu puteam să văd toate becurile care clipeau în diferite culori

și nu puteam să fac deosebirea între ele.

Așa că a trebuit să-mi aleg o altă carieră.

Asta a fost destul de ușor pentru mine,

deoarece mai aveam o pasiune în copilărie,

și anume, relațiile internaționale.

Când eram mic,

citeam în amănunt ziarul.

Eram fascinat de Războiul Rece,

de negocierile INF

cu privire la rachetele nucleare de rază medie,

războiul dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite

în Angola și Afganistan.

Aceste lucruri chiar mă interesau.

Așa că, de la o vârstă fragedă,

am vrut să fiu diplomat.

Și, într-o zi, le-am spus și părinților,

iar tata neagă povestea asta și în ziua de azi,

i-am spus: ”Tati, vreau să fiu diplomat.”

Și el s-a întors spre mine și mi-a zis

”Carne, trebuie să fii foarte isteț ca să ajungi diplomat.”

(Râsete)

Și ambiția mea a fost pecetluită.

În 1989,

am intrat în serviciul diplomatic britanic.

În acel an, 5.000 de oameni au aplicat pentru postul de diplomat

și doar 20 au reușit.

Și, după cum sugerează aceste numere,

am fost introdus

într-o lume elitistă și fascinantă.

A fi diplomat, și atunci și acum,

este un job incredibil și mi-a plăcut la nebunie.

Îmi plăcea statutul oferit.

Mi-am cumpărat un costum frumos și pantofi cu talpă de piele

și m-am bucurat

de accesul pe care îl aveam la evenimentele mondiale.

Am călătorit în Fâșia Gaza.

Am condus secția pentru pace în Orientul Mijlociu

din cadrul Ministerului Britanic de Afaceri Externe.

Am început să scriu discursuri

pentru ministrul britanic de externe.

L-am cunoscut pe Yasser Arafat.

Am negociat

cu diplomații lui Saddam la ONU.

Mai târziu, am mers la Kabul

și am fost în Afganistan după ce talibanii au pierdut puterea.

Și călătoream

cu un transportor C-130

și îi vizitam pe dictatorii militari

în ascunzătorile lor din munți

și negociam cu ei

despre cum vom eradica Al Qaeda din Afganistan,

înconjurat de escorta mea militară,

care, la rândul ei, trebuia să aibă o escortă formată dintr-un pluton de pușcași marini,

pentru că era foarte periculos.

Era palpitant și distractiv.

Era foarte interesant.

Făceam parte dintr-un grup minunat,

dintr-o comunitate foarte unită.

Iar punctul culminant al carierei mele

a fost numirea mea la New York.

Lucrasem deja în Germania, Norvegia

și în alte locuri,

dar am fost trimis la New York,

ca să fac parte din consiliul de securitate al ONU din partea delegației britanice.

Responsabilitatea mea era Orientul Mijlociu,

specialitatea mea.

Și acolo, m-am confruntat cu situații

de genul procesului de pace din Orientul Mijlociu,

situația Lockerbie,

putem să vorbim despre asta mai târziu dacă vreți,

dar, mai presus de toate, responsabilitatea mea era Irakul

și armele sale de distrugere în masă

și sancțiunile care i-au fost impuse

pentru a-i obliga la dezarmare.

Eram negociatorul britanic principal

în această problemă

și eram adânc implicat.

Și, oricum, turul meu...

A fost o perioadă foarte interesantă.

Era o diplomație foarte dramatică.

Au avut loc mai multe războaie

în timpul misiunii mele la New York.

Am negociat pentru țara mea

rezoluția Consiliului de Securitate

din 12 septembrie 2001,

care condamna atacurile din ziua precedentă,

care aveau o însemnătate anume pentru noi,

dat fiind că locuiam în New York la acea vreme.

Așa că a fost o experiență

și bună și rea.

Mă bucuram de o viață bună.

Deși lucram foarte multe ore,

locuiam într-un apartament de lux din Union Square.

Eram un diplomat necăsătorit în New York.

Vă puteți imagina ce însemna asta.

(Râsete)

M-am distrat foarte bine.

Dar în 2002,

când turul meu s-a apropiat de sfârșit,

m-am hotărât să nu mă întorc

la serviciul care mă aștepta în Londra.

M-am hotărât să-mi iau timp liber

și să merg la New School, Bruce.

Aveam sentimentul, oarecum vag,

că ceva nu este în regulă

cu serviciul meu și cu mine.

Eram epuizat

și deziluzionat,

dar nu știam exact care este problema.

Și m-am hotărât să-mi iau niște zile libere.

Ministerul de Externe a fost foarte generos.

Îți puteai lua concediu fără plată,

dar rămâneai totuși în cadrul serviciului diplomatic, dar nu mai munceai.

A fost frumos.

Și până la urmă m-am hotărât

să mă transfer în Kosovo

ca reprezentant al Națiunilor Unite.

Și două lucruri mi s-au întâmplat în Kosovo,

care arată din nou

cât de imprevizibilă este viața,

pentru că aceste lucruri au ajuns să fie

doi dintre stâlpii vieții mele

și m-au ajutat să ajung la următorul nivel.

Au fost două lucruri întâmplătoare.

Primul a fost că, în vara anului 2004,

guvernul britanic, oarecum cu o anumită ezitare,

a decis să declanșeze o anchetă

despre felul în care au fost gestionate informațiile despre WMD,

în perioada de dinaintea războiului din Irak,

o temă extrem de specifică.

Am depus mărturie în secret.

Lucrasem cu informații confidențiale despre Irak

și despre WMD,

iar mărturia pe care am prezentat-o comisiei a fost că:

statul a exagerat informațiile primite,

care erau foarte clare pe parcursul anilor când le-am analizat.

Analiza noastră internă a concluzionat foarte clar

că WMD-ul din Irak

nu reprezenta nicio amenințare pentru statele vecine sau pentru noi.

În al doilea rând, guvernul a ignorat toate alternativele la război,

care, într-un fel,

era un lucru cu atât mai rușinos.

Despre al treilea motiv nu voi mai vorbi.

Dar, oricum, am depus acea mărturie

și eram pus în fața unei crize.

Ce urma să fac?

Această mărturie era foarte critică la adresa colegilor mei,

la adresa miniștrilor care, din punctul meu de vedere,

declanșaseră un război bazat pe o minciună.

Așa că eram într-o criză.

Și nu era deloc frumos.

M-am plâns. Am ezitat.

Am tot bătut-o la cap pe soția mea

și, în cele din urmă, m-am hotărât să demisionez din corpul diplomatic.

E o scenă în filmul lui Al Pacino, ”Informatorul”, pe care poate că îl știți,

în care el se întoarce la CBS

după ce l-au dezamăgit în legătură cu tipul cu tutunul

și el le spune: ”Nu mai pot să fac asta. Ceva s-a rupt.”

Și așa a fost și pentru mine. Iubesc filmul ăla.

Am simțit că ceva s-a rupt.

Nu pot să mai stau cu ministrul de externe

sau cu primul-ministru și să le zâmbesc

și să fac ceea ce obișnuiam să fac pentru ei.

Așa că mi-am încercat norocul

și am sărit de la înălțime.

Și a fost un sentiment extrem de neplăcut.

Și am început să cad.

Și nici astăzi nu m-am oprit din cădere.

Încă mai cad.

Dar, într-un fel, m-am obișnuit cu senzația.

Și, oarecum, chiar îmi place

senzația aceasta

decât să stau pe marginea prăpastiei,

întrebându-mă ce să fac.

Un al doilea lucru care s-a petrecut în Kosovo...

Scuzați-mă, trebuie să beau puțină apă.

Al doilea lucru care s-a întâmplat în Kosovo

și care m-a ajutat să ajung la acest răspuns

pe care nu îl aflasem încă:

”Ce fac cu viața mea?”

Iubesc diplomația.

Nu am nicio carieră.

M-am așteptat să fiu diplomat toată viața, să-mi servesc țara.

Am vrut să fiu ambasador,

iar mentorii, eroii mei,

oameni care erau în vârful profesiei mele,

iar eu renunțam la tot.

Mulți dintre prietenii mei erau încă diplomați.

Pensia mea se baza pe asta.

Și am renunțat.

Ce urma să fac?

În acel an, în Kosovo,

am văzut un lucru îngrozitor.

În martie 2004, au avut loc niște revolte groaznice

în toată provincia Kosovo.

18 oameni au murit.

Era anarhie.

Și anarhia e un lucru îngrozitor de văzut,

să știi că poliția și armata,

erau foarte multe trupe militare acolo,

nu pot opri mulțimea revoltată

care umple strada.

Și mulțimea revoltată de pe stradă se va opri

doar când va decide să se oprească

și după ce se va fi săturat să ardă și să ucidă.

Și asta nu e o priveliște prea frumoasă. Și eu am văzut-o.

Și am trecut prin mulțime.

Împreună cu prietenii mei albanezi, am încercat s-o oprim, dar am eșuat.

Și acea revoltă m-a învățat ceva

ce nu este neapărat evident. E o poveste destul de complicată.

Dar unul dintre motivele pentru care a avut loc acea revoltă,

care a continuat timp de mai multe zile,

a fost faptul că oamenii din Kosovo

nu erau părtași la propriul lor viitor.

Aveau loc negocieri diplomatice despre viitorul provinciei Kosovo

la acel moment,

iar guvernul din Kosovo și populația

nu participau în niciun fel

la acele discuții.

Exista acest întreg sistem diplomatic,

acest proces de negociere despre viitorul provinciei,

dar kosovarii nu aveau niciun cuvânt de spus.

Și nu e de mirare că acest lucru îi nemulțumea.

Acele revolte erau o manifestare a frustrării lor.

Nu era singurul motiv,

iar viața nu e așa simplă, nu există o singură cauză.

Era un lucru complicat

și nu vreau să pretind că era mai simplu decât a fost.

Dar acela a fost unul din motive.

Și asta mi-a dat inspirația,

sau ca să fiu mai precis,

i-a dat inspirație soției mele.

Mi-a zis: ''De ce nu-i consiliezi pe kosovari?''

''De ce nu le consiliezi guvernul în legătură cu relațiile diplomatice?''

Kosovarilor nu li se permitea să aibă un serviciu diplomatic.

Nu aveau voie să aibă diplomați.

Nu aveau voie să aibă un minister de externe

care să-i ajute să rezolve acest proces complicat

care e cunoscut ca procesul statutului final al provinciei Kosovo.

Așa că asta era ideea.

De aici a plecat ideea de ''Independent Diplomat''.

Primul grup diplomatic de consiliere din lume

și o organizație în întregime non-profit.

Și totul a început când m-am întors în Londra,

după timpul petrecut la Națiunile Unite, în Kosovo.

M-am întors și am luat cina cu primul-ministru kosovar și i-am spus:

''Vă propun să mă întorc și să vă consiliez pe probleme de diplomație.''

''Știu despre ce e vorba. Cu asta mă ocup. De ce să nu vin și să vă ajut?''

Și-a ridicat paharul de raki și mi-a spus:

''Da, Carne. Vino.''

Și m-am dus în Kosovo

și am consiliat guvernul kosovar.

''Independent Diplomat'' a ajuns să consilieze trei prim-miniștri kosovari succesivi,

și echipa de negociatori din Kosovo.

Iar Kosovo a ajuns un stat independent.

''Independent Diplomat'' este acum stabilit

în cinci centre diplomatice din toată lumea

și consiliem șapte sau opt

țări diferite sau grupuri politice,

în funcție de cum vreți să le definiți

și nu sunt un mare fan al definițiilor.

Îi consiliem pe ciprioții din nord cum să-și reunifice insula.

Consiliem opoziția din Burma,

guvernul din sudul Sudanului,

care, și aici o auziți în premieră,

va constitui o nouă țară în următorii câțiva ani.

Consiliem Frontul Polisario din Sahara de Vest,

care luptă să scoată din nou țara

de sub ocupația marocană,

după 34 de ani.

Consiliem mai multe state insulare în legătură cu negocierile despre schimbarea climei,

care trebuie să aibă punctul culminant

în Copenhaga.

Există destul de multă varietate

pentru că, atunci când puneam bazele la ''Independent Diplomat'',

am fost la o petrecere în Camera Lorzilor,

un loc extraordinar,

dar îmi țineam băutura așa, și am dat peste

un tip care stătea în spatele meu.

Am început să vorbim

și i-am spus cu ce mă ocupam

și i-am spus cu destulă emfază

că voi pune bazele la ''Independent Diplomat'' în New York.

La acea vreme, eram doar eu,

iar eu și cu soția mea voiam să ne mutăm înapoi la New York.

Și m-a întrebat: ''De ce nu treci pe la colegii mei din New York?''

Și a rezultat că

el lucra pentru o companie de inovații numită ?What If!

de care unii dintre voi probabil că ați auzit.

Și un lucru a dus la altul

și am ajuns să am un birou

la ?What If!, în New York,

când am început ''Independent Diplomat''.

Și urmărind cum ?What If!

a creat noi arome pentru guma de mestecat Wrigley

sau noi arome de Cola,

m-a ajutat să inovez

strategii pentru kosovari

și pentru saharienii din Sahara de Vest.

Și mi-am dat seama că există mai multe feluri de a face diplomație

și că diplomația

e afacerea soluționărilor de probleme.

Și totuși, cuvântul inovație nu există în diplomație.

Există doar jocuri de sumă nulă și realpolitik

și instituții care există de generații

și care acționează la fel cum au făcut-o dintotdeauna.

Iar ''Independent Diplomat'', astăzi,

încearcă să incorporeze unele lucruri pe care le-am învățat la ?What If!.

Stăm cu toții într-un birou și țipăm unii la alții.

Lucrăm pe niște laptopuri mici și încercăm să mutăm birourile ca să gândim diferit.

Și folosim experți naivi

care poate că nu știu nimic despre țările cu care lucrăm,

dar care au cunoștințe în alte domenii

și care încearcă să introducă un nou punct de vedere

în aceste probleme

pe care noi încercăm să le rezolvăm pentru clienții noștri.

Nu e ușor, deoarece clienții noștri, prin definiție,

trec prin momente grele din punct de vedere diplomatic.

Sunt anumite lecții

care pot fi învățate din toate acestea,

atât personale cât și politice,

iar într-un fel, ele sunt același lucru.

Lecția personală

e cum să-ți asumi riscuri

și o recomand.

E un lucru pe care se merită să-l faci măcar o dată în viață,

să distrugi totul și să-ți asumi un risc.

A doua lecție este despre lumea de astăzi.

''Independent Diplomat'' face parte din acest curent

care începe să-și facă simțită prezența în lume,

adică lumea se fragmentează.

Statele nu mai înseamnă atât de mult ca înainte

iar puterea statului e în declin.

Asta înseamnă că puterea altor lucruri e în creștere.

Acele alte lucruri sunt actorii non-statali.

Poate fi vorba de corporații,

poate fi vorba de mafioți sau de ONG-uri cu intenții curate,

poate fi orice,

absolut orice.

Noi trăim într-o lume mai complicată și mult mai fragmentată.

Dacă guvernele nu mai sunt atât de capabile

să influențeze problemele

care ne afectează lumea.

Atunci cine le poate rezolva,

cine trebuie să-și asume responsabilitatea?

Noi.

Dacă ei nu sunt în stare, cine mai rămâne să se ocupe de asta?

Nu avem de ales decât să îmbrățișăm realitatea.

Asta înseamnă că

nu mai este suficient

să spui că relațiile internaționale sau afacerile globale

sau că haosul din Somalia

sau că ce se petrece în Burma nu ne privește

și că trebuie să lăsăm guvernele să își vadă de treabă.

Pot să fac legătura

între oricare dintre voi

și miliția Al-Shabaab din Somalia.

Întrebați-mă cum mai târziu, mai ales dacă mâncați pește,

dar legătura există.

Suntem interconectați.

Și nu e vorba doar de Tom Friedman,

se poate aplica în caz după caz.

Asta înseamnă că, în loc să-ți rogi politicienii să acționeze,

trebuie să acționezi singur.

Iar ''Independent Diplomat'' este oarecum un exemplu

al acestui fapt.

Nu există exemple clare, dar un exemplu este următorul:

felul în care lumea se schimbă

este reflectat de ce se întâmplă la fostul meu loc de muncă,

Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite.

ONU a fost înființat în 1945.

Carta Națiunilor Unite a fost creată

pentru a opri conflictele dintre state,

conflictele interstatale.

Astăzi, 80% din agenda de lucru

a Consiliului de Securitate

include conflicte dintre state,

implicând actorii non-statali,

gherilele, separatiștii,

teroriștii, dacă vreți să le spuneți așa.

Oameni care nu fac parte din guvernul recunoscut, care nu reprezintă state în adevăratul sens al cuvântului.

Aceasta este starea lumii de astăzi.

Când mi-am dat seama de acest lucru

și când îmi amintesc de timpul petrecut la Consiliul de Securitate

și ceea ce s-a întâmplat cu kosovarii

mi-am dat seama că, adesea,

oamenii care erau cel mai adesea afectați

de ceea ce făceam noi la Consiliul de Securitate

nu erau de fapt acolo, nu erau invitați

să-și prezinte punctul de vedere în fața Consiliului de Securitate.

M-am gândit că e greșit.

Ceva trebuie să fie făcut.

Așa că am început într-un mod tradițional.

Eu și colegii mei de la ''Independent Diplomat''

am abordat mai mulți membri ai Consiliului de Securitate.

Am mers la 70 de state-membre ONU,

cazacii, etiopenii, israelienii etc.

Am fost să-i vedem pe toți,

pe secretarul general, pe toți

și le-am spus: ''E greșit.''

''E îngrozitor că nu-i consultați pe oamenii care chiar sunt afectați.''

Trebuie instituționalizat un sistem

în care să îi inviți pe kosovari

să vină și să-ți spună ce părere au.

Le poți spune ceea ce gândești.

Va fi minunat. Poți face un schimb de idei.

Poți include părerile acestor oameni în deciziile tale,

ceea ce înseamnă că deciziile tale vor fi mai bune și mai durabile.

Foarte logic, nu?

Adică e atât de evident, încât oricine ar putea face asta.

Și, bineînțeles, toată lumea a înțeles. Toți mi-au zis: ''Da. Ai dreptate.''

''Întoarce-te la noi''

''peste șase luni.''

Și, bineînțeles, nu s-a întâmplat nimic. Nimeni nu a făcut nimic.

Consiliul de Securitate își desfășoară activitatea

în exact același mod

ca acum un număr de ani,

când eram acolo cu 10 ani în urmă.

Așa că ne-am uitat la acea observație

a eșecului

și am încercat să vedem cum o putem rezolva.

Și mi-am zis că nu am de gând

să-mi petrec restul vieții

făcând lobby pentru aceste guverne,

încercând să fac ceea ce trebuia.

Așa că ne-am hotărât

să stabilim chiar noi aceste întâlniri.

Așa că acum, ''Independent Diplomat''

a ajuns să stabilească întâlniri

între Consiliul de Securitate ONU

și celelalte părți ale disputelor

care se află pe agenda Consiliului de Securitate.

Așa că vom aduce

grupările rebele din Darfur,

ciprioții din nord și ciprioții din sud,

rebelii din Archey

și toată lista teribilă

de conflicte haotice din toată lumea.

Și vom încerca să-i aducem la New York.

Să participe la o întâlnire într-o cameră liniștită,

într-un mediu privat, fără presă

și să explice exact ce vor

membrilor Consiliului de Securitate,

iar aceștia să le explice la rândul lor

ceea ce vor.

Deci chiar are loc o conversație,

un lucru nemaiîntâlnit până acum.

Și, descriind toate aceste lucruri,

oricare dintre voi care se pricepe la politică știe că este un lucru extrem de dificil

și sunt în totalitate de acord cu voi.

Șansele unei nereușite sunt foarte mari,

dar cu siguranță că nu se va întâmpla nimic

dacă nu încercăm.

Iar politica mea s-a schimbat fundamental

și nu mai sunt diplomatul de atunci

și cred că rezultatele contează și nu procesul,

și nici tehnologia.

Vorbește-le despre tehnologie

tuturor membrilor Twitter de la demonstrațiile din Iran

care sunt acum prizonieri politici în Teheran,

acolo unde Ahmadinejad rămâne la putere.

Tehnologia nu a dus la schimbări politice în Iran.

Trebuie să te uiți la rezultate și să te întrebi:

Ce pot face ca să obțin acest rezultat?

Aceasta este politica secolului 21.

Și, într-un fel, ''Independent Diplomat''

este întruchiparea acelei fragmentări, acelei schimbări

prin care trecem cu toții.

Aceasta este povestea mea. Mulțumesc.