Vampiri: folclor, fantezie şi realitate - Michael Molina

Vizualizați întreaga lecție: http://ed.ted.com/lessons/vampires-folklore-fantasy-and-fact-michael-molina

Mitul vampirilor sugători de sânge i-a însoțit pe oameni încă din Mesopotamia antică şi până în Europa de Est a secolului XVIII, însă detaliile înfricoşătoare nu erau întotdeauna aceleaşi. Cum s-a ajuns atunci la celebra imagine pe care o cunoaştem şi iubim, însă de care ne temem astăzi? Și ce anume face un vampir... un vampir? Michael Molina dezgroapă ştiința şi superstiția.

Lecție de Michael Molina, animație de The Moving Company Animation Studio.

Bună seara!

Ce s-a întâmplat?

Vă este frică de vampiri?

Hehe, nu vă îngrijoraţi,
nu rămân la cină.

Hahaha. Sunt aici să vă însoţesc
printr-o scurtă istorie a vampirilor,

care prezintă cum ni s-a schimbat imaginea

de la un cadavru șovăitor

la gentelmanul desăvârşit
din faţa dumneavoastră.

Vampirii sunt vechi de când lumea.

Poveştile despre noi,
cei reveniți dintre morți,

apar în culturi
datând din timpuri preistorice.

Dar atunci nu eram numiţi vampiri

şi mulţi dintre noi nu arătam
cum ne imaginăm azi vampirii.

Nici vorbă!

De exemplu, mesopotamianul Lamashtu

era o creatură cu cap de leu
şi corp de măgar,

iar anticii strigoi greci
erau simplu descrişi

ca păsări însetate de sânge.

Alţii erau şi mai bizari.

Filipinezul manananggal
îşi despica pieptul

și își întindea aripi ca de liliac
să zboare.

Penanggalan, din cultura malaieziană,

era un cap de femeie plutitor
căruia îi atârnau măruntaiele.

Heh heh heh heh.

Vampirul Yara-ma-yha-who australian

era o creatură roşie
cu un cap uriaș şi o gură mare

şi ventuze sugătoare de sânge
pe mâini şi picioare.

Ah, şi să nu uităm
vampirul Sukuyan originar din Caraibe,

Obayifo din Africa de Vest
şi Tlahuelpuchi din Mexic.

Heh heh, fermecători, nu-i aşa?

Chiar dacă aspectul lor diferă,

toate aceste creaturi
au o trăsătură în comun.

Supravieţuiesc consumând
energia vitală a unei creaturi vii.

Această caracteristică comună
este ceea care defineşte un vampir,

celelalte trăsături
se pot schimba pe parcurs.

Aşadar cum s-a ajuns

la acest domn reînsuflețit
din faţa dumneavoastră?

Imaginea actuală desăvârșită apare
în secolul XVIII în Europa de Est.

Odată cu înmulțirea superstiţiilor
legate de vampiri,

poveştile despre creaturi sugătoare
de sânge, ascunse în umbră,

deveniseră adevărate terori nocturne.

Iar în folclorul popular,

precum „moroi" în cultura rromilor,
sau „lugat" în Albania

se regăsesc cele mai obişnuite
trăsături ale vampirilor din ziua de azi:

morți vii și creaturi nocturne
capabile să-şi schimbe forma.

Vedeți dumneavoastră,
Europa de Est în secolul XVIII

era un loc destul de înfiorător

cu multe decese cauzate
de boli şi plăgi necunoscute.

În lipsa explicațiilor medicale,
oamenii căutau cauze supranaturale

şi au găsit aşa-zise dovezi
în cadavrele victimelor.

Când sătenii dezgropau cadavrele

pentru a desluşi cauza
misterioaselor decese,

adesea descopereau cadavrele
arătând surprinzător de vii

cu părul şi unghiile mai lungi,

pântecele umflat şi sânge în colțul gurii.

He he, cu siguranță
aceşti oameni nu erau tocmai morți.

Heh, erau vampiri!

Și îşi părăseau mormintele
pentru a se ospăta cu cei vii.

Sătenii îngroziți au adoptat curând
un ritual pentru a omorî morţii vii.

Aceste ritualuri variau
în funcție de regiune,

însă de obicei includeau
decapitări, incinerări,

şi fixarea cadavrului cu ţăruşi
pentru a-l împiedica să se ridice.

Lucruri cu adevărat înfiorătoare!

Dar ceea ce sătenii credeau
a fi o reînsuflețire profană,

erau de fapt obişnuitele
consecințe ale morții.

Când un cadavru intră în descompunere,
pielea se deshidratează,

cauzând creşterea părului şi a unghiilor.

Bacteriile din stomac produc gaze
ce duc la balonarea pântecelui

și la expulzarea sângelui
şi a materiei pe gură.

Din păcate, aceste date ştiințifice
nu erau cunoscute pe atunci,

aşa că sătenii continuau să sape.

În realitate, atât de multe cadavre
erau dezgropate,

încât împărăteasa Austriei
şi-a trimis medicul

pentru a infirma
poveştile despre vampiri

și chiar a emis o lege
interzicând profanarea mormintelor.

Cu toate acestea, chiar şi după
ce vânătoarea de vampiri încetase,

poveştile şi legendele
au supraviețuit în superstiția locală.

Acestea au dus la creații literare

precum „The Vampyre" de Polidri,
romanul gotic „Carmilla",

şi cunoscutul roman
„Dracula" de Bram Stoker.

Deși Stoker a inclus material istoric,

precum băile Elisabetei Báthory
în sânge virginal

şi execuțiile crude ale lui Vlad Țepeş,

au fost exact aceste mituri locale

cele care au inspirat principalele
elemente ale poveştii:

decorul transilvănean,

folosirea usturoiului pentru protecție

şi străpungerea inimii cu un țăruş.

Chiar dacă aceste caracteristici
ne sunt cu siguranță familiare,

unele elemente inventate de el însuși
au dăinuit și ele de-alungul anilor:

teama de crucifixe,
slăbiciunea la lumina soarelui,

şi neputința vampirilor
de a-şi vedea propria reflecție.

Prin crearea acestor noi trăsături,

Stoker s-a folosit de antica tradiție

de a elabora şi extinde mitul vampirilor.

După cum am văzut,
mi-ați cunoscut deja rudele,

o mare varietate de creaturi
bântuiau noaptea

cu mult înaintea lui Dracula,

iar multe altele vor continua
să se strecoare în coşmarurile noastre.

Totuşi, de vreme ce supraviețuiesc
cu energia vitală a altor creaturi,

ei fac parte din neamul meu.

Chiar şi vampirii lucitori pot fi incluşi.

Până la urmă,
împărtăşirea necontenită a poveştilor

şi readaptarea legendelor despre vampiri

sunt cele care ne permit să trăim...

veşnic.

Hahahahaha!