A Contemporary Spin on Eastern Miniature Painting (Shahzia Sikander) | Art21

SHAHZIA SIKANDER:
E ceva ce are legătură cu procesul,

procesul de a face miniaturi,
de a picta la această scară,

de a rămâne în control.

Practic, colorez hârtia

și trebuie să fie o culoare
foarte uniformă.

Procesul este lent. Și trebuie să ții
marginea

ceaiului tot timpul în mișcare,

așa încât să se prelingă întreaga linie
în jos constant.

E foarte meditativ,

și e un sentiment de familiaritate

pentru că am petrecut mulți ani cu asta.

(sunet de răzuire)

Un lucru pe care l-am învățat e respectul
pentru tradiție

și respectul pentru răbdare.

Pentru că nu poți realiza nimic,

nu poți realiza o pictură dacă nu...

Ai nevoie de timp. Timpul e cheia.

Deci nu pot, de exemplu, să pregătesc
o expoziție,

să pregătesc un corpus de lucrări
într-un an.

Am nevoie de trei-patru ani.

(muzică de clopoței)

Miniaturile își au originea

în ilustrațiile de carte, ilustrațiile de
manuscrise.

E o formă de artă veche.

Toate aceste suprapuneri ciudate de
perspective, una peste alta,

spații interioare și apoi sugestii de
ferestre și uși

care sugerează lumea exterioară sau
lumea spirituală

sau o idee de perfecțiune.

Acest fel de transluciditate, ca a
unei pietre prețioase, care apare,

e acolo doar pentru că ai o disciplină
în spatele ei.

Trebuie multe, multe straturi,

cel puțin 10 până la 20 de straturi de
culori diferite,

ca să o poți construi.

Și trebuie să fii foarte antent(/ă),

pentru că dacă pensula e încărcată cu
prea multă apă,

ridici și straturile de pigment
precedente.

Pentru că nu sunt fixate.

Așadar e vorba de exercițiu.

Uneori, când îmi pierd exercițiul,

toți cei 10 ani de experiență nu mai
înseamnă nimic.

Când studiam la școală în Pakistan,

profesorul meu obișnuia să ne pună să
ședem pe podea, pe coli albe,

și ne lăsăm încălțămintea afară.

Totul era foarte precis și foarte curat

și foarte minimal.

Lucram fiecare la proiectul său și
făceam exerciții de privire.

Țineam lucrarea la cel puți 30 cm de
ochi

și era foarte metodic și

avea un fel de...

Era ca un ritual.

(muzică de clopoței)

Simt că învățând devreme
pictura în miniatură...

Pentru mine, era pictură.

Priveam și înțelegeam

sensibilitatea formală a picturii,

doar că nu pictam pe pânză,

ci pictam pe hârtie

cu un anumit set de materiale.

Dar era despre suprafață, paletă de
culori, formă

compoziție, stilzare.

Exprimarea personală a venit mai târziu.

(muzică de clopoței)

Mare parte din munca mea este foarte
personală

și se bazează pe memorie.

Dacă vă uitați la această margine anume,

se numește "călărind scrisul" și
aici textul ia o formă

ce seamănă unor cai, sau e o sugestie
de mișcare.

Și acest aspect ține de experiența mea
când citeam Coranul,

citeam fără a înțelege nimic anume,

pentru că eram copil, și puteam citi
Arabă,

dar nu puteam înțelege.

Și modul în care îmi amintesc asta, e
această uimitoare memorie vizuală

în care frumusețea cuvântului scris

e mai presus de orice altceva.

Sensul e acolo, dar nu e vorba doar
despre sens.

E vorba de posibilitatea textului scris
de a te purta

la un alt nivel.

(clopoței)

Scopul meu în a începe să lucrez
cu miniaturi

a fost de a rupe tradiția, de a
experimenta cu tradiția,

de a găsi noi moduri de a crea sens,

de a interoga relevanța tradiției.

(foșnit de hârtie)

Punctul de plecare în toate
lucrările mele,

indiferent dacă sunt mari sau mici,

totul începe cu desene simple,

care sunt făcute pe hârtie transparentă.

Multe dintre imaginile care există
în lucrările mele, s-au produs

pentru că am fost interesată

în a destabiliza tradiția hindusă

cu cea musulmană și pe cea musulmană
cu hindusă.

Crescând ca musulmană în Pakistan,

nu am avut atât de multe informații despre
mitologia Hindu.

Și când am ajuns aici,

am realizat că acestea erau lucrurile care

încă mă interesau.

Și m-a interesat ideea de zeiță hindusă,

dar nu conta câte mâini are,

doar noțiunea că era un corp feminin

cu mai multe mâini a fost importantă.

Zeița avea o față foarte specifică,

dar aici am renunțat la față și

și am pus acoperământ, un văl peste.

Și totuși vălul acoperă of zeiță hindusă,

nu poți subestima ce se ascunde sub văl.

În momentul în care introduci cuvântul văl
în ecuație,

te conectează într-un fel cu o identitate
musulmană,

sau cu identitatea unei femei.

Și acestea sunt probleme complexe,
greu de abordat,

pentru că tot ce este asociat cu Islamul e

fie terorism,

fie asuprirea femeilor.

Cultural, asta nu e experiența mea.

Bunicii mei, părinții mei, cu toții
au fost foarte

progresivi, foarte susținători.

Bunicul meu încuraja ideea de

cariere pentru femei, pentru toată lumea.

Toate fetele din familie

au făcut ceva cu viața lor.

Dar eu nu am fost încântată.

Dacă merge la Colegiul Național de Arte,

ar putea face arhitectură, care are un
scop.

Știți? Și când a zis arte plastice,

am fost un pic...

Cel mult agăți câteva picturi în casă,

fie că ai un viitor sau nu.

(râs)

Așa că am fost sceptică în privința asta.

(zbârnâit de stivuitor)

Acest tip de lucrare

a fost pentru mine tocmai opusul

procesului de a face miniaturi.

(zgomote)

Această instalație e mult mai spontană.

E întotdeauna o provocare

pentru că deciziile sunt luate repede.

Implică întregul meu corp.

Lucrez în acest spațiu și sunt sus,
sunt jos,

...pe scări, și pictez.

Și totul se întâmplă, de la început la
sfârșit,

în patru, cinci zile.

Așa că e un fel de energie care iese
la suprafață.

E un sentiment de ușurare.

Unde sunt mai multe desene agățate unele
peste altele,

intenția nu e de a ascunde ceva.

Totul e foarte vizibil.
Hârtia e transparentă.

Plutește, se mișcă.

Ideea vine din toată această relație

de a ascunde și a arăta.

Întotdeauna fac fotografii, fac
schițe,

sau iau notițe.

Și pe urmă le iau cu mine oriunde merg.

Am adus atât de multe din Pakistan

și apoi atât de multe din Texas.

Și apoi de câte ori mă așez să lucrez,

le deschid pe toate.

Pentru mine, întotdeauna e ca și
cercurile divine.

Știi, mergi și experimentezi ceva

iar apoi te întorci exact de unde ai
început.

Când lucrez la scară mare și
fac picturi murale,

următoarea etapă e întotdeauna să mă
întorc la miniaturi.

Se întâmplă să urăsc miniatura
pentru o vreme,

pentru că e frustrant,

pentru multe motive diverse,

să faci ceva ce cere atât de multă muncă,

ceva ce îți ia ani de zile pentru
a termina.

Așa că întotdeauna e întrebarea:
"De ce fac asta?"

Și mă detașez și fac altceva,

dar întotdeauna mă întorc.

Și poate pentru că tocmai actul de a
face asta

îmi dă un fel de...

pace.

(muzică la pian)