SHAHZIA SIKANDER: E ceva ce are legătură cu procesul, procesul de a face miniaturi, de a picta la această scară, de a rămâne în control. Practic, colorez hârtia și trebuie să fie o culoare foarte uniformă. Procesul este lent. Și trebuie să ții marginea ceaiului tot timpul în mișcare, așa încât să se prelingă întreaga linie în jos constant. E foarte meditativ, și e un sentiment de familiaritate pentru că am petrecut mulți ani cu asta. (sunet de răzuire) Un lucru pe care l-am învățat e respectul pentru tradiție și respectul pentru răbdare. Pentru că nu poți realiza nimic, nu poți realiza o pictură dacă nu... Ai nevoie de timp. Timpul e cheia. Deci nu pot, de exemplu, să pregătesc o expoziție, să pregătesc un corpus de lucrări într-un an. Am nevoie de trei-patru ani. (muzică de clopoței) Miniaturile își au originea în ilustrațiile de carte, ilustrațiile de manuscrise. E o formă de artă veche. Toate aceste suprapuneri ciudate de perspective, una peste alta, spații interioare și apoi sugestii de ferestre și uși care sugerează lumea exterioară sau lumea spirituală sau o idee de perfecțiune. Acest fel de transluciditate, ca a unei pietre prețioase, care apare, e acolo doar pentru că ai o disciplină în spatele ei. Trebuie multe, multe straturi, cel puțin 10 până la 20 de straturi de culori diferite, ca să o poți construi. Și trebuie să fii foarte antent(/ă), pentru că dacă pensula e încărcată cu prea multă apă, ridici și straturile de pigment precedente. Pentru că nu sunt fixate. Așadar e vorba de exercițiu. Uneori, când îmi pierd exercițiul, toți cei 10 ani de experiență nu mai înseamnă nimic. Când studiam la școală în Pakistan, profesorul meu obișnuia să ne pună să ședem pe podea, pe coli albe, și ne lăsăm încălțămintea afară. Totul era foarte precis și foarte curat și foarte minimal. Lucram fiecare la proiectul său și făceam exerciții de privire. Țineam lucrarea la cel puți 30 cm de ochi și era foarte metodic și avea un fel de... Era ca un ritual. (muzică de clopoței) Simt că învățând devreme pictura în miniatură... Pentru mine, era pictură. Priveam și înțelegeam sensibilitatea formală a picturii, doar că nu pictam pe pânză, ci pictam pe hârtie cu un anumit set de materiale. Dar era despre suprafață, paletă de culori, formă compoziție, stilzare. Exprimarea personală a venit mai târziu. (muzică de clopoței) Mare parte din munca mea este foarte personală și se bazează pe memorie. Dacă vă uitați la această margine anume, se numește "călărind scrisul" și aici textul ia o formă ce seamănă unor cai, sau e o sugestie de mișcare. Și acest aspect ține de experiența mea când citeam Coranul, citeam fără a înțelege nimic anume, pentru că eram copil, și puteam citi Arabă, dar nu puteam înțelege. Și modul în care îmi amintesc asta, e această uimitoare memorie vizuală în care frumusețea cuvântului scris e mai presus de orice altceva. Sensul e acolo, dar nu e vorba doar despre sens. E vorba de posibilitatea textului scris de a te purta la un alt nivel. (clopoței) Scopul meu în a începe să lucrez cu miniaturi a fost de a rupe tradiția, de a experimenta cu tradiția, de a găsi noi moduri de a crea sens, de a interoga relevanța tradiției. (foșnit de hârtie) Punctul de plecare în toate lucrările mele, indiferent dacă sunt mari sau mici, totul începe cu desene simple, care sunt făcute pe hârtie transparentă. Multe dintre imaginile care există în lucrările mele, s-au produs pentru că am fost interesată în a destabiliza tradiția hindusă cu cea musulmană și pe cea musulmană cu hindusă. Crescând ca musulmană în Pakistan, nu am avut atât de multe informații despre mitologia Hindu. Și când am ajuns aici, am realizat că acestea erau lucrurile care încă mă interesau. Și m-a interesat ideea de zeiță hindusă, dar nu conta câte mâini are, doar noțiunea că era un corp feminin cu mai multe mâini a fost importantă. Zeița avea o față foarte specifică, dar aici am renunțat la față și și am pus acoperământ, un văl peste. Și totuși vălul acoperă of zeiță hindusă, nu poți subestima ce se ascunde sub văl. În momentul în care introduci cuvântul văl în ecuație, te conectează într-un fel cu o identitate musulmană, sau cu identitatea unei femei. Și acestea sunt probleme complexe, greu de abordat, pentru că tot ce este asociat cu Islamul e fie terorism, fie asuprirea femeilor. Cultural, asta nu e experiența mea. Bunicii mei, părinții mei, cu toții au fost foarte progresivi, foarte susținători. Bunicul meu încuraja ideea de cariere pentru femei, pentru toată lumea. Toate fetele din familie au făcut ceva cu viața lor. Dar eu nu am fost încântată. Dacă merge la Colegiul Național de Arte, ar putea face arhitectură, care are un scop. Știți? Și când a zis arte plastice, am fost un pic... Cel mult agăți câteva picturi în casă, fie că ai un viitor sau nu. (râs) Așa că am fost sceptică în privința asta. (zbârnâit de stivuitor) Acest tip de lucrare a fost pentru mine tocmai opusul procesului de a face miniaturi. (zgomote) Această instalație e mult mai spontană. E întotdeauna o provocare pentru că deciziile sunt luate repede. Implică întregul meu corp. Lucrez în acest spațiu și sunt sus, sunt jos, ...pe scări, și pictez. Și totul se întâmplă, de la început la sfârșit, în patru, cinci zile. Așa că e un fel de energie care iese la suprafață. E un sentiment de ușurare. Unde sunt mai multe desene agățate unele peste altele, intenția nu e de a ascunde ceva. Totul e foarte vizibil. Hârtia e transparentă. Plutește, se mișcă. Ideea vine din toată această relație de a ascunde și a arăta. Întotdeauna fac fotografii, fac schițe, sau iau notițe. Și pe urmă le iau cu mine oriunde merg. Am adus atât de multe din Pakistan și apoi atât de multe din Texas. Și apoi de câte ori mă așez să lucrez, le deschid pe toate. Pentru mine, întotdeauna e ca și cercurile divine. Știi, mergi și experimentezi ceva iar apoi te întorci exact de unde ai început. Când lucrez la scară mare și fac picturi murale, următoarea etapă e întotdeauna să mă întorc la miniaturi. Se întâmplă să urăsc miniatura pentru o vreme, pentru că e frustrant, pentru multe motive diverse, să faci ceva ce cere atât de multă muncă, ceva ce îți ia ani de zile pentru a termina. Așa că întotdeauna e întrebarea: "De ce fac asta?" Și mă detașez și fac altceva, dar întotdeauna mă întorc. Și poate pentru că tocmai actul de a face asta îmi dă un fel de... pace. (muzică la pian)