O modalitate mai bună de a vorbi despre dragoste

În dragoste „cădem”. Suntem loviți, suntem zdrobiți, leșinăm. Ardem cu pasiune. Iubirea ne înnebunește și ne îmbolnăvește. Suferim, iar apoi ni se frâng inimile. În esență, vorbind despre dragoste în acest fel conturează modul prin care noi o experimentăm, spune scriitoarea Mandy Len Catron. În acest discurs destinat oricărei persoane care a fost vreodată îndrăgostite nebunește, Catron scoate în evidență o altă metaforă pentru dragoste care ne poate ajuta să descoperim în această experiență mai multă fericire - și mai puțină suferință.

OK, azi vreau să vorbesc
despre cum vorbim despre dragoste.

Și mai exact,

vreau să vorbesc despre ce e greșit
în modul în care vorbim despre dragoste.

Majoritatea dintre noi probabil
ne îndrăgostim de câteva ori

pe parcursul vieții,

și în limba engleză, această metaforă
„a cădea în dragoste” (traducere directă)

este folosită în principal
pentru a descrie această experiență.

Nu știu cum e la voi,

dar când îmi imaginez această metaforă,

îmi vine în minte o imagine
dintr-un desen animat--

ca și cum un bărbat

merge pe trotuar,

fără să realizeze,
trece peste o gură de canal

și chiar cade înăuntru.

Și îmi imaginez asta așa
pentru că „a cădea” nu înseamnă „a sări”.

Căzutul este accidental,

este necontrolabil.

Se întâmplă fără voia noastră.

Și acesta --

este principalul mod de a vorbi
despre începerea unei noi relații.

Eu sunt scriitoare
și profesoară de engleză,

adică mă gândesc
la cuvinte ca să mă întrețin.

Ați putea spune că sunt plătită
ca să argumentez

că limba pe care o folosim contează,

și aș dori să argumentez că multe
dintre metaforele pe care le folosim

ca să vorbim despre dragoste --

poate majoritatea dintre ele --

sunt o problemă.

Deci, în dragoste, „cădem”.

Suntem loviți.

Suntem zdrobiți.

Noi leșinăm.

Ardem cu pasiune.

Dragostea ne face nebuni

și ne face bolnavi.

Ne dor inimile,

iar apoi se frâng.

Deci metaforele echivalează
experiența de a iubi pe cineva

până la violență sau boală extremă.

(Râsete)

Așa e.

Și ele ne poziționează ca victimele

unor circumstanțe
inevitabile și total neprevăzute.

Preferata mea este „doborât”,

care este participiul trecut
al cuvântului ”a doborî”.

Și dacă vei căuta acest cuvânt
în dicționar--

(Râsete)

vei vedea că poate fi definit
ca „nenorocire apăsătoare”

și „a fi foarte îndrăgostit”.

Tind să asociez cuvântul „a doborî”
cu un context foarte special,

care este Vechiul Testament.

În Cartea Exodului
sunt 16 referințe pentru doborâre,

este cuvântul folosit de Biblie
pentru răzbunarea unui Dumnezeu furios.

(Râsete)

Ca să vorbim despre dragoste,
folosim același cuvânt

ca și pentru explicarea
unei invazii de lăcuste.

(Râsete)

Corect?

Deci, cum s-a întâmplat asta?

Cum am ajuns să asociem iubirea
cu o mare durere și suferință?

Și de ce vorbim insistent
despre această experiență bună

de parcă noi suntem victime?

Acestea sunt întrebări dificile,

dar eu am niște teorii.

Și ca să ne lămurim,

vreau să ne concentrăm
pe o singură metaforă,

ideea că dragostea este o nebunie.

Când am început să studiez
dragostea romantică,

am găsit aceste metafore
despre nebunie peste tot.

Istoria culturii moderne

este plină de afirmații care asociază
dragostea cu o boală mintală.

Acestea sunt doar câteva exemple.

William Shakespeare:

„Dragostea este o nebunie”,

în „Cum îți place”.

Friedrich Nietzsche:

„Întotdeauna există
puțină nebunie în dragoste.”

„Mă faci să par înnebunită după tine."

(Râsete)

după marele filozof, Beyoncé Knowles.

(Râsete)

La 20 de ani m-am îndrăgostit
pentru prima dată

și a fost o relație agitată
chiar de la început.

A fost la distanță în primii ani,

iar pentru mine asta a însemnat
multe suișuri și coborâșuri.

Îmi amintesc de un anumit moment.

Stăteam pe un pat
într-o pensiune din America de Sud,

și mă uitam la persoană pe care o iubeam
ieșind pe ușă afară.

Și era târziu,

era aproape miezul nopții,

am început o ceartă la cină,

iar când ne-am întors în cameră,

el și-a trântit lucrurile în bagaj
și a plecat val-vârtej.

Nu îmi mai amintesc cauza conflictului,

dar îmi amintesc foarte clar
cum m-am simțit când a plecat.

Aveam 22 de ani, eram pentru prima dată
într-o țară în curs de dezvoltare

și eram complet singură.

Mai aveam încă o săptămână
până la zborul de întoarcere,

știam numele orașului în care mă aflam

și numele orașului din care trebuia
să prind zborul spre casă,

dar nu aveam idee cum să ajung acolo.

Nu aveam niciun ghid și foarte puțini bani

și nu vorbeam deloc spaniolă.

Cineva mai aventuros decât mine

ar fi văzut asta ca pe o oportunitate,

dar eu m-am blocat.

Pur și simplu stăteam acolo.

Iar după asta am izbucnit în lacrimi.

Dar în ciuda panicii mele,

o voce slabă din capul meu a gândit:

”Uau. Asta a fost dramatic.

Cu siguranță mă descurc în ale iubirii.”

(Râsete)

Pentru că o parte din mine
a vrut să se simtă nefericită în dragoste.

Și sună atât de ciudat pentru mine acum,
dar la 22 de ani

îmi doream să am parte
de experiențe dramatice,

iar în acel moment eram irațională,
furioasă și devastată,

și, în mod ciudat,

m-am gândit cumva că asta
a legitimat sentimentele pe care le aveam

pentru băiatul care tocmai mă părăsise.

Cred că, la un anumit nivel, am vrut
să mă simt un pic nebună,

fiindcă așa credeam eu
că funcționează dragostea.

Asta n-ar trebui să fie surprinzător

ținând cont că potrivit
site-ului Wikipedia

există opt filme,

14 cântece,

două albume și un roman intitulate
„Dragoste nebună”.

După aproximativ o jumătate de oră
el s-a întors în cameră.

Ne-am împăcat.

Am mai călătorit fericiți
încă o săptămână.

Iar după ce am ajuns acasă,

m-am gândit: „A fost atât de îngrozitor
și atât de minunat.”

Sigur e iubire adevărată.

Mă așteptam ca prima mea iubire
să fie o nebunie

și, desigur, aceasta s-a ridicat
la înălțimea așteptărilor mele.

Dar să iubești pe cineva așa --

ca și cum întreaga mea ființă depindea
de iubirea lui reciprocă --

nu era prea bine pentru mine

sau pentru el.

Eu cred ca această experiență de iubire
nu este atât de neobișnuită.

Cei mai mulți dintre noi se simt un pic
nebuni în fazele incipiente ale iubirii.

De fapt, există cercetări care confirmă
că asta este oarecum normal,

deoarece, din punct de vedere neurochimic,

nu este ușor de distins între
iubire romantică și boală mintală.

Asta este adevărat.

Acest studiu din 1999 a folosit
teste de sânge

să confirme că nivelul de serotonină
al celor proaspăt îndrăgostiți

era asemănător cu nivelul de serotonină

al persoanelor diagnosticate
cu tulburare obsesiv-compulsivă.

(Râsete)

Da, iar un nivel scăzut de serotonină

e asociat cu tulburări afective sezoniere

și depresie.

Deci, există unele dovezi

că dragostea e asociată cu comportamentele
și schimbările noastre de dispoziție.

Și există și alte studii care confirmă

că cele mai multe relații încep așa.

Cercetătorii cred
că nivelul scăzut al serotoninei

este corelat cu gândirea obsesivă
despre obiectul iubirii,

care este la fel ca sentimentul că cineva
și-a instalat o tabără în creierul tău.

Cei mai mulți dintre noi se simt așa
când se îndrăgostesc prima dată.

Vestea bună este că
nu ține întotdeauna atât de mult --

de obicei de la câteva luni
până la câțiva ani.

Când m-am întors din excursia
din America de Sud

am petrecut mult timp
singură în camera mea,

verificându-mi email-ul,

disperată după vești
despre cel pe care îl iubeam.

Am decis că dacă prietenii mei nu puteau
înțelege suferința mea groaznică,

atunci eu n-aveam nevoie de prietenia lor.

Așa că am încetat să ies
cu majoritatea dintre ei.

Și probabil că a fost cel mai nefericit
an din viața mea.

Dar cred că eu simțeam că este
de datoria mea să mă simt nefericită

deoarece dacă puteam
să mă simt nefericită,

atunci demonstram cât de mult îl iubeam.

Și dacă puteam să demonstrez,

atunci trebuia să fim împreună
într-un final.

Aceasta este o adevărată nebunie

pentru că nu există nicio regulă cosmică

care spune că o mare suferință
ne aduce o mare recompensă,

dar vorbim despre iubire
ca și cum asta ar fi adevărat.

Experiențele noastre de iubire
sunt atât biologice, cât și culturale.

Biologia noastră ne spune
că dragostea este bună

prin activarea acestor circuite
de recompensare în creierul nostru,

și ne spune că iubirea este dureroasă
când, după o ceartă sau o despărțire,

acea răsplată neurochimică este retrasă.

Și de fapt --
și poate că ați mai auzit asta --

din punct de vedere neurochimic,

trecerea printr-o despărțire este
asemănătoare cu renunțarea la cocaină,

pe care o găsesc liniștitoare.

(Râsete)

Și apoi cultura noastră folosește limbajul

pentru a forma și întări
aceste idei despre dragoste.

În cazul acesta vorbim despre
metafore despre durere,

dependență și nebunie.

Este un fel de circuit
de feedback interesant.

Iubirea este puternică
și câteodată dureroasă

și noi exprimăm asta
prin cuvinte și povești,

dar apoi cuvintele noastre ne îndeamnă

să ne așteptăm ca iubirea să fie
puternică și dureroasă.

Ceea ce mi se pare mie interesant este
că toate acestea se întâmplă

într-o cultură care prețuiește
monogamia pe viață.

Se pare că vrem ambele variante:

vrem ca iubirea să fie o nebunie

și vrem să dureze întreaga viață.

Asta sună îngrozitor.

(Râsete)

Pentru a reconcilia acest lucru,

trebuie să ne schimbăm cultura
sau să ne schimbăm așteptările.

Așadar, imaginați-vă dacă am fi cu toții
mai puțin pasivi în dragoste.

Dacă am fi mai hotărâți,
mai deschiși la minte, mai generoși

și în loc să „cădem” în dragoste,

să pășim în dragoste.

Știu că asta presupune foarte multe,

dar nu sunt prima persoană
care sugerează asta.

În cartea „Metaforele după care trăim”,

lingviștii Mark Johnson și George Lakoff
sugerează o soluție foarte interesantă

pentru această dilemă:

să ne schimbăm metaforele.

Ei susțin că metaforele chiar modelează
modul în care noi experimentăm lumea

și că acestea ne pot
ghida acțiunile viitoare,

cum ar fi profețiile autoîmplinite.

Johnson și Lakoff sugerează o nouă
metaforă pentru iubire:

iubirea ca o lucrare de artă colaborativă.

Chiar îmi place modul acesta
de gândire despre iubire.

Lingviștii vorbesc ca și cum
metaforele au consecințe,

care este în esență o modalitate de
a lua în considerare toate implicațiile

sau ideile din interiorul
unei anumite metafore.

Și Johnson și Lakoff
vorbesc despre tot ceea ce

implică colaborarea la o operă de artă:

efort, compromis,
răbdare, obiective comune.

Aceste idei se aliniază frumos
cu investiția noastră culturală

în angajamentul romantic pe termen lung,

dar ele funcționează bine și
pentru alte tipuri de relații --

pe termen scurt, fără obligații,
poliamoroase, non-monogame, asexuale--

pentru că această metaforă aduce
idei mult mai complexe

la experiența de a iubi pe cineva.

Așadar, dacă iubirea este
o operă de artă colaborativă,

atunci iubirea este o experiență estetică.

Iubirea este imprevizibilă,

iubirea este creativă,

iubirea necesită comunicare și disciplină,

este frustrantă și solicitantă emoțional.

Iubirea implică și fericire, și durere.

În ultimul rând, fiecare experiență
de iubire este diferită.

Când eram mai tânără,

nu mi-am dat niciodată seama că îmi este
permis să cer mai multe de la iubire,

că nu trebuia să accept pur și simplu
tot ce îmi oferea iubirea.

Când Julieta în vârstă de 14 ani
îl întâlnește pentru prima dată--

sau, când Julieta în vârstă de 14 ani
nu poate fi împreună cu Romeo,

pe care îl întâlnise
cu patru zile înainte,

ea nu se simte dezamăgită sau agitată.

Unde e?

Ea vrea să moară.

Corect?

Și ca o reîmprospătare,
în acest moment al piesei,

actul trei din cinci,

Romeo nu este mort.

El trăiește,

este sănătos,

tocmai fusese alungat din oraș.

Înțeleg că Verona din secolul XVI
nu seamănă cu America de Nord de azi,

și totuși, când am citit pentru
prima dată această piesă,

tot la vârsta de 14 ani,

suferința Julietei avea sens pentru mine.

Redefinirea iubirii ca ceva ce voi crea
cu cineva pe care îl admir,

mai degrabă decât ceva ce tocmai
mi s-a întâmplat

fără controlul și consimțământul meu,

este revitalizant.

Tot este greu.

Dragostea tot se simte complet
înnebunitoare și zdrobitoare câteodată,

și când mă simt cu adevărat frustrată

trebuie să îmi reamintesc:

treaba mea în această relație
este să vorbesc cu partenerul meu

despre ce vreau să facem împreună.

Nici asta nu este ușor.

Dar este mult mai bine decât alternativa,

acel lucru care seamănă cu nebunia.

Această versiune a iubirii nu este despre
câștigarea sau pierderea afecțiunii cuiva.

În schimb, necesită ca tu
să ai încredere în partenerul tău

și să comunici când pare dificil
să ai încredere,

ceea ce sună atât de ușor,

dar este de fapt un fel
de acțiune revoluționară, radicală.

Asta se întâmplă pentru că încetezi
să te mai gândești la tine,

ce câștigi sau pierzi din acestă relație,

și începi să te gândești
la ceea ce ai de oferit.

Această versiune a iubirii ne permite
să spunem lucruri precum:

„Hei, nu suntem niște colaboratori
prea buni. Poate asta nu este pentru noi.”

Sau: „Acea relație a fost mai scurtă
decât plănuisem,

dar tot a fost destul de frumoasă.”

Partea frumoasă
a operei de artă colaborative

este că nu se va picta sau desena
sau sculpta singură.

Această versiune a iubirii ne permite
să decidem cum arată.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)